Repere şi idei
Rugăciunea ca o pânză de păianjen

Rugăciunea ca o pânză de păianjen

Paul Siladi, 18 Aprilie 2018

Avva Nil este pseudonimul sub care Patericul egiptean transmite câteva apoftegme de la Evagrie Ponticul. După ce Avva Evagrie a fost condamnat împreună cu Origen la Sinodul de la Constantinopol din 553, fragmente din textele lui au fost puse pe seama unui anume Nil. Acesta fusese ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur și, la rândul lui, este autorul unor scrieri duhovnicești. Însă ceea ce avem în Pateric sunt scrieri ale lui Evagrie, afirmă comentatorii.

Mare parte a cuvintelor pe care le găsim în Pateric la Avva Nil se concentrează în jurul rugăciunii. Mai exact, ele spun ceva esențial: tot ceea ce trăiești se reflectă în rugăciune. Rugăciunea este ca o pânză de păianjen sensibilă, care preia și uneori amplifică trăirile.

De aceea liniștea este atât de importantă, pentru că este mediul predilect al rugăciunii. Iar aici vorbim atât despre liniștea exterioară (uneori asceții sunt de­ranjați la rugăciune de fâșâitul stufului bătut de vânt sau de cântatul rândunelelor), cât mai ales de liniștea lăuntrică.

Liniștea este mai de preț decât îndreptățirea de sine. „Tot ce faci, înfruntându-l pe un frate care te-a nedreptățit, îți va apăsa inima în timpul rugăciunii.” Nu este vorba despre vreo nedreptate închipuită aici, ci pur și simplu despre faptul că acela care crede în Dumnezeu și prețuiește rugăciunea va căuta să nu-i înfrunte pe cei din partea cărora a suferit vreo nedreptate, pentru a-și păstra inima ușoară.

Tot bătrânul zicea: „Rugăciunea este vlăstar al blândeții și nemâniei”. Dacă lipsa liniștii topește rugăciunea, pe de altă parte blândețea și lipsa mâniei sunt energia din care se hrănește. La rugăciune abia găsești „fructul a ceea ce vei răbda cu înțelepciune”. Chiar cea mai mică supărare produsă unui alt suflet, după cum spune Avva Nil, este echivalentă cu irosirea efortului depus în rugăciune: „Dacă vrei să te rogi cum trebuie, nu supăra nici un suflet, altfel degeaba alergi”.

Rugăciunea este parte din fluxul continuu al vieții, nu este un accident lipsit de conexiune cu restul. Mai mult decât atât, este momentul de bilanț, clipa în care inima se sensibilizează îndeajuns pentru a recunoaște clar binele și răul. Rugăciunea este cea care sparge opacitatea obișnuită, îți arată adevăratul chip și sensul tuturor eforturilor pe care le faci.

În același timp, rugăciunea este leac împotriva tristeții și a deznădejdii. Părinții deșertului aveau mare experiență în lupta cu ceea ce numim noi astăzi depresie, iar ei o numeau akedie sau demonul de abiază. Tristețea dezintegratoare dizolvă orice sens în magma unei aparente lucidități. Atunci inima rămâne pustie și nemângâiată. Peste o asemenea inimă rugăciunea curge la fel ca untdelemnul și vinul cu care se legau rănile. Alină și răscolește deodată pentru a vindeca și pentru a-l așeza în adevăr pe cel care se roagă cu sinceritate. Rugăciunea se naște din liniște și generează liniște într-un permanent circuit.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!