Rugăciunea la cumpănă de ani

- Binecuvântare pentru timpul mântuirii -

▲ Cuvânt rostit de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în noaptea dintre 31 decembrie 2009 şi 1 ianuarie 2010, în Catedrala patriarhală din Bucureşti ▲

Cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut în anul nou, 2010, am mulţumit lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2009 şi ne-am rugat ca Bunul Dumnezeu să ne ajute să vieţuim creştineşte şi să ne dăruiască darurile Sale cele bogate spre mântuire, spre sănătate, spre bucurie şi în anul nou în care am intrat.

Această rugăciune de la miezul nopţii, la cumpăna dintre ani, are o semnificaţie deosebită. Ea nu este una de tradiţie veche, dar are semnificaţii profunde, tradiţionale, şi anume se obişnuieşte ca, în ziua de Anul Nou, când prăznuim şi sărbătoarea Tăierii împrejur a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a opta zi de la naşterea Sa, şi facem pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, care a trecut la Domnul la data de 1 ianuarie, anul 379, să se aducă mulţumire lui Dumnezeu printr-o rugăciune de Te Deum. Această slujbă de Te Deum, prin care „se binecuvintează cununa anului“, se săvârşeşte, în general, după Sfânta Liturghie; dar începând cu anul 2000, rugăciunea de mulţumire adusă lui Dumnezeu s-a devansat, şi anume au fost înălţate rugăciuni de mulţumire în noaptea de trecere de la anul 1999 spre anul jubiliar 2000 şi în noaptea de trecere din anul 2000 spre 2001. Iar această trecere dintre două milenii - nu doar dintre două secole - avea un caracter profund teologic-religios, şi anume în toată lumea creştină a fost serbat anul jubiliar 2000, o perioadă de aniversare a două mii de ani de la naşterea lui Hristos, adică, două mii de ani ai erei creştine. S-au înălţat rugăciuni de mulţumire la Betleem, la Ierusalim şi în toate marile oraşe de tradiţie creştină.

Începând din anul 2000, această tradiţie de a ne ruga noaptea - nu doar ziua, după Sfânta Liturghie -, la cumpăna dintre ani, este una sfântă şi plină de folos duhovnicesc. De pildă, noi prăznuim Învierea noaptea, pentru că Mântuitorul a înviat noaptea. Iar întrucât Hristos S-a născut noaptea, în noaptea de Crăciun nu se doarme, ci se colindă, iar în unele Biserici Ortodoxe, ca de pildă în Biserica Rusă, Liturghia de Crăciun se săvârşeşte noaptea, ca şi Liturghia de Paşti. Noi, însă, românii, întrucât am dat o importanţă deosebită vestirii Naşterii Domnului prin colinde, colindăm în noaptea de Crăciun. În noaptea de Paşti ne rugăm pentru că prăznuim trecerea de la moarte la viaţă, iar în noaptea de Crăciun colindăm, pentru că Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Cel fără de început, Îşi face un început în timp, Se naşte ca Om din Fecioară în peştera de lângă Betleem.

Deci, această cumpănă între o anumită perioadă de timp şi o alta nouă, diferită de ea, se sfinţeşte prin rugăciune. Desigur, ne putem ruga pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu şi în timpul zilei de 1 ianuarie, dar mai plină de semnificaţie este rugăciunea la miezul nopţii, pentru că tocmai la miezul nopţii se trece de la o zi la alta; iar la trecerea aceasta dintre ani, la acest „Paşte“ al timpului, - Paşte înseamnă trecere - noi cei trecători mulţumim lui Dumnezeu Cel netrecător; noi cei ce vieţuim în timp mulţumim lui Dumnezeu Cel mai presus de timp; noi cei care vieţuim în spaţiu, într-un loc anume, mulţumim lui Dumnezeu Cel mai presus de spaţiu; noi cei din lume mulţumim lui Dumnezeu Cel ce a creat lumea, îi poartă de grijă, dar este mai presus de lume. Iar această mulţumire adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă şi ca recunoaştere a darurilor primite de la El are ca scop mântuirea. De aceea, fiecare an nou se numeşte un „an al mântuirii“. În vechile hrisoave sau cronici, în inscripţiile de la intrarea în biserici sau în instituţii creştine se scria, şi se scrie până astăzi, că „s-a zidit această biserică în anul mântuirii ...“, precizându-se anul respectiv. Astfel se confirmă cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune „iată, acum, vremea potrivită, iată, acum, ziua mântuirii“ (II Corinteni 6, 2). De la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos fiecare an este un an al mântuirii şi, deci, noi mulţumim lui Dumnezeu, cerem iertarea păcatelor şi cerem ajutorul de la El ca să sfinţim timpul vieţii noastre ca timp al mântuirii.

Dar ce înseamnă propriu-zis mântuirea? Mântuirea înseamnă nu doar izbăvirea din dificultăţi, din necazuri, din boli, ci mântuirea înseamnă unirea noastră, a oamenilor trecători, cu Dumnezeu Cel netrecător; înseamnă eliberarea noastră din robia păcatului şi intrarea în viaţa sfântă a lui Hristos, prin Sfântul Botez, prin taina pocăinţei, prin rugăciune, prin fapte bune şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar, mai ales, împărtăşirea cu Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie: „Cu trupul lui Hristos vă împărtăşiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi“.

Aşadar, în Biserică e locul mântuirii. Biserica este locul în care se mântuiesc cei condamnaţi la moarte din pricina păcatului, întrucât „plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23). Însă cine se pocăieşte de păcate şi primeşte iertarea se mântuieşte. Sfântul Efrem Sirul ne spune că „Biserica este locul în care se salvează, se mântuiesc cei ce pier, cei condamnaţi la moarte“ - moartea ca despărţire a omului de Dumnezeu prin păcat. Deci, noi ne mântuim, prin rugăciune, prin mulţumire, prin pocăinţă, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin săvârşirea binelui, întrucât prin acestea ne unim cu Hristos Împăratul Cel fără de moarte Care a biruit păcatul, a biruit iadul, a biruit moartea şi ne-a unit pe noi cu Dumnezeu-Tatăl, adică ne-a ridicat în slava şi în iubirea Preasfintei Treimi prin Învierea Sa şi prin Înălţarea Sa întru slavă la ceruri.

Deci anul mântuirii este anul în care folosim timpul dat de Dumnezeu ca un interval între darul Lui - în primul rând darul vieţii - şi răspunsul nostru. În timp cădem în păcate şi în timp ne ridicăm. Iar dacă moartea ne găseşte în păcat, am pierdut mântuirea. Dacă sfârşitul ne găseşte uniţi cu Dumnezeu prin rugăciune, prin fapte bune, prin Sfintele Taine, atunci dobândim mântuirea. Sfântul Isaac Sirul spune că viaţa noastră pe pământ este ca o carte pe care o scriem noi, fiecare, prin faptele noastre, prin cuvintele noastre şi prin gândurile noastre. Cât suntem încă în viaţa aceasta putem reveni asupra a ceea ce am scris în cartea vieţii noastre cu fapta, cu vorbirea şi cu gândul. Prin pocăinţă, prin îndreptare, prin începutul bun corectăm capitole din viaţa noastră, fraze din cartea vieţii noastre, exprimări greşite, dar când s-a încheiat viaţa noastră pe pământ se pune sigiliu pe cartea vieţii noastre şi nu mai putem îndrepta nici capitolele, nici frazele, nici cuvintele, ci rămân aşa cum erau când ne-a găsit ceasul morţii, şi deci ziua judecăţii. De aceea, în fiecare Liturghie noi cerem „sfârşit creştinesc vieţii noastre“ sau „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă să o petrecem“. Deci timpul pe care îl avem la dispoziţie poate fi timpul căderii sau timpul ridicării - totul depinde de credinţa şi de voinţa noastră; poate fi timpul rodirii sau timpul risipirii darurilor primite prin naşterea după trup: sănătate, inteligenţă, frumuseţe, bunătate sau darurile primite la Botez - „pecetea darurilor Duhului Sfânt“. Putem înmulţi darurile sau le putem risipi. Totul depinde dacă sfinţim timpul prin credinţă, pocăinţă şi fapte bune sau profanăm timpul vieţii noastre prin păcate. Totul depinde de noi, de intensitatea rugăciunii, de intensitatea iubirii noastre faţă de Hristos, de Sfânta Treime, de toţi sfinţii lui Dumnezeu şi faţă de semenii noştri.

De aceea, rugăciunea la cumpăna dintre ani este o rugăciune care „pune în cumpănă“ rostul vieţii noastre pe pământ. Nu e vorba de o simplă trecere de la o oră la alta, ci se doreşte a fi o trecere de la o stare la alta, de la o stare spirituală mai puţin bună la una mai bună. Sfântul Ioan Gură de Aur, întrebându-se despre rostul vieţii noastre pământeşti trecătoare, zice: „Ce folos de viaţa aceasta pământească trecătoare dacă în ea nu ne ostenim să dobândim viaţa veşnică netrecătoare!?“ Iar viaţa cea netrecătoare se dobândeşte prin rugăciune şi fapte bune. Noi nu putem săvârşi fapte bune dacă Dumnezeu Cel Bun - singurul fiind bun prin natură - nu ne dăruieşte harul Său. Noi trăim din mila, din harul, din milostivirea lui Dumnezeu Care ne ajută să împlinim în viaţa noastră voia Lui.

Să cerem lui Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - să ne ajute să sfinţim timpul vieţii noastre. Iar dacă în viaţa noastră, în anul trecut am trăit timp căzut, timp de lenevire, timp de nerodire, timp de uitare a lui Dumnezeu, timp de neglijare a semenilor noştri, în anul în care am intrat acum să corectăm capitolele, frazele, propoziţiile şi cuvintele din viaţa noastră, să le îmbunătăţim, să le facem conforme cu voia lui Dumnezeu şi cu voia sfinţilor.

Acum la începutul anului nou Sfântul Vasile cel Mare este pentru noi o pildă de folosire a timpului mântuirii. În 9 ani cât a fost episcop a lucrat atât de mult, a scris atât de mult, a postit atât de mult, s-a rugat atât de mult şi a apărat atât de mult credinţa ortodoxă încât nici 90 de ani nu ne sunt suficienţi nouă să ne ridicăm la măsura lui. Atât de intens a trăit timpul vieţii creştine ca timp al mântuirii, încât poate fi pentru noi toţi un model de sfinţire a timpului, cu rugăciunea, cu fapta cea bună, cu lucrarea cea milostivă şi cu lauda adusă lui Dumnezeu.

Să-i cerem Sfântului Vasile cel Mare ca prin rugăciunile sale să ne ajute să sfinţim şi noi timpul vieţii noastre cum a sfinţit el timpul vieţii sale, ca un mare învăţător şi rugător în Biserica cea sfântă a lui Hristos.

Tuturor celor ce poartă numele de Vasile sau Vasilica sau derivate le dorim ani mulţi şi binecuvântaţi, să folosească timpul vieţii ca timp al mântuirii, cu bucuria credinţei, cu nădejde în Dumnezeu şi cu rodire de fapte bune. Tuturor vă dorim ani mulţi, binecuvântaţi şi vă adresăm tradiţionalul „La mulţi şi fericiţi ani!“.