Analiză
„Să fim copii pentru înc-o zi!”

„Să fim copii pentru înc-o zi!”

    Așa suna refrenul unui cântec bine cunoscut al copilăriei noastre. Să fie, oare, copilăria doar o etapă necesară în devenirea fiecăruia dintre noi? Sau reprezintă o stare spirituală benefică, la care merită uneori să revenim? Oare nu e starea de copilărie și o ambianță spirituală pe care trebuie să ne‑o însușim și să o întreținem permanent în noi?

Când ești copil pri­vești realitatea direct, dar și inocent, cu naivitate, însă fără să avansezi pretenții. Alta este realitatea pentru un adult, care fie proiectează asupra ei patimile ascunse în propriul psihism, fie încearcă să o supună pentru a‑i sluji interesele, dorințele, așteptările egoiste.

Din acest fragment al Evan­gheliei după Matei înțelegem faptul că starea de a fi copil este un dar dumnezeiesc pe care avem datoria să îl cultivăm, un talant a cărui primă caracte­ris­tică este smerenia: „Și chemând la Sine un prunc, l‑a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește” (Mt. 18, 2‑5).

Copilul în contemporaneitate

În societatea noastră capi­talistă și consumeristă copilăria a devenit un teren fertil pentru exploatarea comercială: nenu­mărate firme de jucării, articole de tot felul, pachete de servicii au ca public-țintă copilul. Copilul de astăzi va fi consumatorul fidel de mâine. Dintr‑o altă per­s­pectivă, în educație se remarcă o tendință de instituționalizare precoce a copiilor. Unde sunt vremurile de odinioară când copiii aveau tot răgazul, până la 6‑7 ani, să își trăiască plenar copilăria?

Această condiție ingrată a copilăriei este de dată recentă. În istoria culturii universale și în perimetrul culturii române ingenuitatea copilului și valoarea aparte a copilăriei au fost reliefate din multe unghiuri de vedere, interpreții ei punând la lucru o multitudine de ustensile conceptuale și de teorii.

„Înțelepciunea și iubirea mea e jocul”

Pentru un copil, activitatea care îl reprezintă fără rest este jocul. Noi, oamenii maturi, noi, părinții, nu conștientizăm cât de important este pentru un copil jocul. Nu îi recunoaștem valoarea formativă și tindem să îl baga­telizăm, incluzându‑l in­conștient în categoria activi­tăților derizorii sau a hobby‑urilor, în cel mai bun caz. Scriind aceste rânduri, mi‑am amintit versurile poetului metafizician Blaga: „Copilul râde: «Înțelep­ciunea și iubirea mea e jocul»“ (din „Trei fețe“, poezie cuprinsă în volumul Poemele luminii).

Una dintre cele mai clare definiții ale jocului a fost formulată de Johan Huizinga în volumul Homo ludens: „Jocul este o acțiune liberă, executată sub semnul lui ca și cum și resimțită ca fiind situată în afara vieții curente, dar care poate (…) să‑l absoarbă complet pe jucător, fără ca el să afle în ea vreun interes sau să obțină din ea vreun profit; acțiune care, în plus, este să­vârșită într‑un timp și un spațiu determinate se desfă­șoară într‑o ordine supusă unor reguli și dă naștere unor asociații în care domnește o propensiune către a se înconjura de mister și a se deghiza pentru a se separa de lumea obișnuită”.

Jocul este gratuit. Are propriul spațiu și propriul său timp, diferite calitativ de spațiul și timpul cotidian. Jocul te acaparează total și te separă, pentru o vreme, de ordinea lumii banale, cotidiene.

Roger Caillois arăta că pentru un copil jocul este lucrul cel mai serios din lume, deși acesta este conștient de rolul pe care îl are propria imaginație atunci când un scaun devine, prin joc, un cal sau un șir de nasturi se pres­chim­bă într‑o armată pregătită de atac.

Ne place să ne jucăm și pentru că în joc este diminuată semnificativ cantitatea de imprevizibil. Suntem stăpânii jocului. Nimic rău sau neașteptat nu ni se poate întâmpla pe durata unui joc.

În joc riscăm doar ceea ce sau doar atât cât dorim noi să riscăm. De aceea, când ne jucăm, suntem liberi, ne trăim euforic propria libertate. Câte trăiri sunt puse în mișcare printr‑un joc banal! Gratuitate, dar și dorința ar­dentă de a ieși învingători, sen­zația de a fi protejați, dar și riscul de a pierde miza pusă în joc!

Importanța psihologică a jocului

La copil însă, jocul are impli­cații majore asupra dezvoltării sale psihologice: prin joc el învață diverse lucruri despre lumea reală și reproduce în spațiul său ludic aceste înțelesuri; le exprimă simbolic, construiește propriile reprezentări despre lume; ajunge să se descopere pe sine identificându‑se, în prealabil, cu jucăriile pe care le manipu­lează. În lumea reală, copilul este o ființă plăpândă aflată la cheremul oamenilor mari. De aceea, când se joacă, de multe ori copilul compensează această precaritate, exercitându‑și autoritatea asupra jucăriilor, defulându‑și în cadrul creat de joc frustrările și tensiunile acumulate în viața reală, controlată de cei mari.

Copilul etern din noi

Secolul trecut, unii psihologi au descoperit că în sufletul nostru de adulți stă pitit copilul care am fost. Când trecem printr‑o durere acută, de pildă, adoptăm inconștient poziția fetală. Atât Jung, cât și Eric Berne, un psihiatru canadian, au adus argumente științifice în acest sens.

Eric Berne este creatorul unei noi metode psihoterapeutice, așa‑numita „analiză tranzac­țională”. În opinia sa, personalitatea umană este formată din trei straturi psihice: starea de ego parentală (moștenită de la părinții noștri, printr‑o relație nemijlocită cu aceștia), starea de ego de adult și starea de ego de copil. Fiecare dintre noi conține, sub aspect psihologic, în el, trei instanțe: un părinte, un adult și un copil. Dintre aceste trei straturi ale personalității noastre, cea mai importantă este starea de ego de copil, fiind și cea mai arhaică. Berne afirmă tranșant: „Copilul este, în multe privințe, partea cea mai valoroasă a personalității și poate contribui la viața individului exact cum un copil adevărat poate contribui la viața de familie prin farmec, plăcere și creativitate”.

„Străin de invidie, curat, smerit, nevinovat”

În Omiliile la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur descrie calitățile duhovnicești deosebite pe care le posedă fiecare copil: „Este străin de invidie, de slavă deșartă, de dragostea de întâietate și are cea mai mare virtute: nevinovăția, curăția, smerenia”. Fără aceste virtuți pe care le manifestă în mod natural copilul, „mântuirea noastră șchioapătă”. Să ne străduim, așadar, să luăm exemplu de la copiii noștri și să reactualizăm în sufletele noastre, constant, virtuțile copilăriei.

De 16 ani interacționez, în diverse cadre instituționale, cu copii de toate vârstele. Pretextul întâlnirilor noastre este cursul de creativitate și dezvoltare personală, pe care l‑am intitulat generic Îngeri, zmei și joimărițe, pentru băieți și fetițe. În acest context, foarte mulți copii mi s‑au plâns de faptul că părinții - excedați de solicitările job‑ului care le consumă întreaga zi - nu mai au timp pentru ei. Cea mai arzătoare dorință a lor este ca mama sau tata să se joace cu ei, fie și puțin. Așa cum am văzut în cele de mai sus, jocul nu este o simplă joacă.

Dragi părinți, să le acordăm copiilor noștri, pentru început, puține minute din timpul nostru de ființe hiperocupate. Va fi o experiență inedită și pentru noi și ne va ajuta să ne completăm propria devenire spirituală.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!