Sacrificiul vacii roşii

În Numeri 19 este descris un ritual straniu: o vacă de culoare roşie, care nu a purtat jug, este arsă în întregime în afara taberei, iar cenuşa ei este pusă în apa de curăţire cu care se stropeau cei care se atingeau de morţi. Ritualul în sine conţine multe paradoxuri.

Alegerea junincii respective presupunea o grijă deosebită. Ea trebuia să fie roşie "fără meteahnă", "să nu aibă cusur şi să nu fi purtat jug".

Paradoxuri biblice

Un prim paradox este legat de numele ritualului. În Biblia sinodală, finalul versetului 9 are "adică apă de curăţire", dar în originalul ebraic sacrificiul vacii roşii este numit hattâat "jertfă pentru păcat" (hagnisma, "expiere" în greacă). Totuşi, ea nu comportă ca la hattâat-ul obişnuit atingerea sângelui de coarnele jertfelnicului care aduceau ispăşirea. Preotul stropeşte doar puţin sânge "pe partea dinainte" a cortului, dar nu aduce sângele la jertfelnic.

Un alt paradox constă în rolul jucat de preot. Preotul Eleazar ia vaca roşie, dar cel care o junghie şi o arde este un laic (v. 3: "Să o junghie înaintea lui şadică a preotuluiţ", v. 8), la fel şi cel care strânge cenuşa (v.9). După ce cenuşa este amestecată în apa de izvor, actantul curăţirii rămâne tot un laic: "Apoi un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câţi sunt acolo şi pe cel ce s-a atins de os de om sau de ucis sau de mort sau de mormânt. Cel curat să stropească pe cel necurat în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi să-l cureţe în ziua a şaptea" (vv. 18-19). Preotul doar stropeşte cu puţin sânge către intrarea în Cortul Sfânt şi aruncă peste juninca ce se arde "lemn de cedru, isop şi aţă de lână roşie" (v. 6). S-ar părea de aceea că la origine ritualul era unul laic, pe care redactorul sacerdotal l-a transformat punându-l în legătură cu persoana preotului şi inserându-l în naraţiunea istoricizantă (Philip J. Budd, Numbers, Word Books, Dallas, 1984, WBC 5, pp. 210-211) (identificarea preotului cu Eleazar, fiul lui Aaron, în condiţiile în care după Levitic 21:12 Aaron ca mare preot nu avea voie să se depărteze de Cortul Sfânt şi să iasă în afara taberei).

Dar cel mai mare paradox, aşa cum arată şi J. Milgrom, apare din faptul că un sacrificiu care trebuia să aducă curăţie îi face necuraţi pe cei care participă la pregătirea şi săvârşirea lui. Deşi vaca este dusă şi arsă într-un loc curat din afara taberei (v. 3), preotul (Eleazar) care se atinge de sângele ei (când stropeşte) devine necurat: "Să-şi spele preotul hainele sale, să-şi spele trupul cu apă, apoi să intre în tabără şi necurat va fi până seara" (v.7). Laicul care o arde devine la fel necurat: "Cel ce a ars-o de asemenea să-şi spele hainele sale, să-şi spele trupul cu apă şi necurat va fi până seara" (v.8). Dar, culmea, şi laicul care adună cenuşa, deşi i se pretinde special să fie la început în starea de curăţie, după ce strânge cenuşa devine necurat: "Un om curat să strângă cenuşa junincii, s-o pună afară din tabără la loc curat şi să se păstreze pentru obştea fiilor lui Israel, ca să se facă cu ea apă de stropire, adică apă de curăţire. Cel ce a adunat cenuşa junincii să-şi spele hainele sale şi să fie necurat până seara" (vv. 9-10). Ritualul de curăţire, adică stropirea cu apă de izvor în care s-a presărat cenuşă de la vaca roşie, era săvârşit tot de un om curat asupra unuia necurat, dar la final şi săvârşitorul devenea necurat: "Apoi un om curat să ia isop, să-l moaie în apa aceea şi să stropească din ea casa, lucrurile şi oamenii câţi sunt acolo şi pe cel ce s-a atins de os de om sau de ucis sau de mort sau de mormânt. Cel curat să stropească pe cel necurat în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi să-l cureţe în ziua a şaptea. Apoi să-şi spele hainele sale şi trupul său cu apă şi va fi necurat până seara" (vv. 18-19). Atât că, referitor la săvârşitor, necurăţia dobândită prin practicarea ritualului nu era una care la rândul ei să necesite stropirea cu apă şi cenuşa vacii roşii; necurăţia lui "se vindeca" doar prin spălarea hainelor şi trecerea zilei respective (aştepta până seara, când începea ziua următoare).

Paradoxul acesta este subliniat de Pesikta de-Rab Kahana 4:6: Toţi cei care participă la pregătirea sacrificiului vacii roşii au la sfârşit veşmintele necurate, dar când cenuşa vacii roşii se amestecă în apă ea face veşmintele curate (Pesikta de-Rab Kahana: R. Kahanaâs Compilation of Discourses for Sabbaths and Festal Days, transl. from Hebrew and Aramaic by W.G. Braude and I.J. Kapstein, Jewish Publication Society of America, Philadelphia, 2002, p. 107).

Un asemenea paradox al obiectului de curăţire care necurăţeşte la pregătire se observă şi la ritualul trimiterii ţapului peste care a căzut sorţul lui Azazel în pustiu: deşi ţapul respectiv aduce ispăşirea păcatelor poporului, totuşi cel care îl însoţeşte în pustie trebuie la final să-şi spele hainele (Levitic 16:26).

Şi mai interesant însă, chiar conceptul de "canonicitate" în legătură cu cărţile Bibliei ebraice este exprimat prin sintagma "cărţile care necurăţesc mâinile". Sunt canonice acele cărţi care dacă sunt atinse aduc necurăţia mâinilor (păcatul celui care le-a atins). De aceea, până în zilele noastre, în sinagogi, când este desfăşurat sulul, Legii textul nu trebuie atins cu mâna, iar lectorul urmăreşte rândul cu un indicator de metal sub forma unei mânuţe, numit chiar yad "mână".

Altfel spus, sfinţenia acestor ritualuri, ca şi sfinţenia cărţilor canonice, este aşa de mare, încât omul care se apropie de ele, oricât de curat ar fi, păcătuieşte, neputând fi vrednic de această proximitate a sacrului. Până şi pe Moise, profetul asemenea căruia nu s-a mai ridicat altul (Deuteronom 34:10), Dumnezeu l-a prevenit: "Nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască" (Ieşire 33:20).

Semnificaţia vacii roşii

Revenind la ritualul pregătirii cenuşii de la vaca roşie, Jacob Milgrom argumentează că roşul semnifică sângele, iar alegerea unui animal femelă pentru hattâat este motivată de rezervarea masculului (taur) pentru cazuri mai grele, păcatul marelui preot sau al întregii comunităţi (cf. Jacob Milgrom, Numbers, The Jewish Publication Society, Philadelphia/New York, 1990, The JPS Torah Commentary, pp. 439-440).

După tradiţia iudaică, de-a lungul istoriei au fost sacrificate doar nouă vaci roşii, iar a zecea va fi sacrificată de Mesia (Mişna, Parah 3:4-5). După Rabi Meir, citat în acelaşi loc, au fost şapte vaci, iar după o tradiţie menţionată de Sf. Vasile cel Mare, doar trei (cf. Comentariu la cartea profetului Isaia 38, Basilica, Bucureşti, 2009, p. 63).

Prima referire creştină la acest ritual se află chiar în Noul Testament, în Evrei 9:13, în care curăţirile prin sângele de ţapi şi tauri sau prin cenuşa de junincă aduc curăţirea trupului, dar cu atât mai mult Sângele lui Hristos. Literatura patristică va folosi de aceea imaginea vacii roşii ca un tip al sacrificiului lui Hristos.

În Epistola lui Barnaba, 8, viţelul (de fapt viţeaua) este identificat cu Iisus. Cei care îl jertfesc devin necuraţi, pentru că cei care L-au răstignit pe Mântuitorul au fost bărbaţi păcătoşi, iar tinerii (copiii) care stropesc cu apa curăţirii sunt "cei care ne-au binevestit nouă iertarea păcatelor şi curăţia inimii, cărora le-a dat stăpânire să predice Evanghelia", adică Apostolii. Lemnul de cedru arată că Hristos împărăţeşte de pe lemn (Sf. Cruce), lâna roşie este "o altă preînchipuire a crucii", iar isopul este un semn al vindecării (Scrierile Părinţilor apostolici, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, PSB 1, pp. 123-124).

Pentru Metodiu de Olimp, "adevărata vacă roşie este însă trupul lui Hristos, pe care l-a luat pentru curăţirea lumii". Juninca era fără meteahnă, pentru că şi Hristos nu are păcat. Mântuitorul a fost sacrificat ca şi juninca roşie în afara taberei, adică a Ierusalimului. Pentru Metodiu, lemnul de cedru, lâna roşie şi isopul sunt un simbol al Sfintei Treimi: Tatăl este cedrul, al cărui lemn nu putrezeşte şi este pururi verde, isopul Hristos datorită curăţirii şi vindecării, aşa cum isopul era folosit pentru înmuierea pielii uscate, iar lâna roşie este semnul (cf. Efeseni 4:30) pus în sufletul credincioşilor. Cenuşa reprezintă moartea lui Hristos, iar stropirea cu apă în care s-a presărat cenuşă preînchipuie faptul că am primit Botezul în moartea lui Hristos (Methodius von Olympus, Ueber die Unterscheidung der Speise XI-XII, în: Scriften, trad. G. Nathanael Bonwetch, Andr. Deichert, Erlangen / Leipzig, 1891, pp. 302-305). Astfel, ritualul vacii roşii constituie un alt tip important al Tainei Sfântului Botez.