Documentar
Sărbătoarea din inima Penticostarului

Sărbătoarea din inima Penticostarului

Pentru cei care sunt obișnuiți să sărbătorească Învierea Domnului după rânduiala cărții deschise la strană în noaptea Sfintelor Paști, împărtășindu-se zilnic, și nu fragmentar, de taina biruinței lui Iisus Hristos asupra morții, accentul praznicar din inima Penticostarului este familiar. Miercuri, în săptămâna a patra după Sfintele Paști, este sărbătorită Înjumătățirea Cincizecimii. Însă, această sărbătoare scapă atenției sau evlaviei multora poate sau doar pentru că nu este marcată cu roșu în calendar, deși, asemenea unui praznic împărătesc, îi sunt rânduite opt zile de sărbătorire.

În miercurea de după Duminica Samarinencei, se încheie intervalul rânduit pentru sărbătorirea Înjumătățirii Cincizecimii, tipicul indicând repetarea integrală a slujbelor din miercurea anterioară (excluzând paremiile de la Miheia, Isaia şi Pilde). Timp de opt zile, Biserica a sporit în bucuria produsă, deja, prin Învierea Domnului și, anticipativ, prin Înălțarea Sa și prin Pogorârea Duhului lui Dumnezeu: „Arătatu-s-a astăzi, plină de lumină și de desfătare, preasfânta Înjumătățire a Învierii Mântuitorului, ca o amiază strălucitoare, luminând lumea cu harurile dumnezeiești; că purtând făcliile minunilor Învierii lui Hristos, umple de lumină semnele nestricăciunii și arată de mai înainte Înălțarea la cer; luminează lumina Duhului cea mult dorită, prăznuirea cea prealuminată a preacinstitei Cincizecimi. Pentru aceasta dăruiește și sufletelor noastre pace și mare milă”.

De la sărbătoarea Corturilor la taina lui Hristos și a Duhului

Sinaxarul din miercurea Înjumătățirii praznicului trimite la conținutul biblic al celor opt zile de sărbătoare: prezența lui Hristos la cea mai importantă sărbătoare iudaică (Ioan 7, 8). Este vorba despre sărbătoarea Corturilor (Leviticul 23, 34-43), care aduna un număr semnificativ de pelerini. La sfârșitul primei luni a anului iudaic, aceștia rememorau finalizarea alcătuirii cortului mărturiei și al adunării, pe care Moise l-a realizat după planurile descoperite lui de Dumnezeu (episod descris în marea majoritate a ultimelor șaisprezece capitole ale cărții Ieșirii).
După eliberarea din robia egipteană (sărbătorită la Paștile iudaic) și descoperirea tablelor legii pe muntele Sinai (sărbătorită la Cincizecimea iudaică), cortul mărturiei/adunării era semnul prezenței, al călăuzirii și al lucrării lui Dumnezeu în interiorul poporului ales. Când „a isprăvit Moise lucrările […] un nor a acoperit cortul adunării și locașul s-a umplut de slava Domnului; și Moise n-a putut să intre în cortul adunării, pentru că-l cuprinsese pe acesta norul și slava Domnului umpluse locașul. În tot timpul călătoriei fiilor lui Israel, când se ridica norul de pe cort, atunci plecau la drum, iar de nu se ridica norul, nici ei nu plecau la drum până nu se ridica; pentru că în tot timpul călătoriei, ziua stătea peste cort norul Domnului, iar noaptea se afla peste el foc, ­înaintea ochilor întregii case a lui Israel” (Ieșire 40, 33-38).

Ulterior, rolul cortului slavei divine a fost transferat asupra templului din Ierusalim, sărbătoarea Corturilor vizând și sfințirea locașului de pe muntele Moria. De asemenea, a fost corelată cu sărbătoarea Culesului, în memoria primei recolte de după încheierea rătăcirii prin pustie (Deuteronom 16, 13-15; Ieșire 23, 16).

Pentru a simboliza permanenta prezență salvatoare și îndrumătoare a lui Dumnezeu, erau folosite elemente vitale ca apa și lumina, al căror ritual avea în fundal citirea integrală a Legii pe parcursul zilelor sărbătorii. Acesta este motivul pentru care, deși S-a suit la Templu pentru sărbătoarea Corturilor în discreție maximă - după vindecarea minunată a slăbănogului din naștere de la scăldătoarea Vitezda, retragerea în ținutul galilean muntos și săturarea a cinci mii de bărbați cu cinci pâini și doi pești (despre care se citește la Liturghia din miercurea Odovaniei - Ioan 6, 5-14) -, Iisus Se prezintă pe Sine Însuși ca Izvor de apă vie (Ioan 7, 37-38; cf. Ioan 4, 10 și 14 - după mărturia din pericopa evanghelică a samarinencei, rânduită expres de Părinții Bisericii în duminica din cadrul celor opt zile de sărbătorire a Înjumătățirii Cincizecimii) și Lumină a lumii (Ioan 8, 12; cf. Ioan 1, 4-9 - după mărturia din prologul ioaneic citit la Liturghia din noaptea Învierii). Evident că temeiul ultim al celor două afirmații este mesianic.

Mesia-Hristosul este adevăratul locaș al dumnezeirii, prin întrupare Însuși Dumnezeu sălășluindu-Se sau făcându-Și sălaș între oameni (Ioan 1, 14). De aceea, Hristos dă viață și lumină, întâi prin învățătura Sa, care este adevărata Lege, Înțelepciunea și Adevărul, apoi, împlinind Legământul dintre Dumnezeu și umanitate, prin jertfa și Învierea Sa.

Pe firul acestei mărturii, care beneficiază de confirmare după cerințele Legii Vechi (Ioan 8, 17-18), problema autorității în virtutea căreia Se proclamă pe Sine Mesia este tranșată de Domnul la Înjumătățirea praznicului, conchide sinaxarul. La Paștile iudaic următor, peste aproximativ jumătate de an, proveniența divină a lui Iisus a fost adeverită de Tatăl Ceresc în puterea Duhului Sfânt, prin scularea din morți a Fiului Său întrupat, răstignit și îngropat.

Preaslăvirea lui Hristos și darul Duhului

Preaslăvirea lui Hristos, prin Cruce și moarte, Înviere și Înălțare, implică revărsarea darului Duhului Sfânt: „În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele Lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era [dat] Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 37-39). Nici una dintre lecturile evanghelice ale celor opt zile ale Înjumătățirii Cincizecimii nu redă aceste trei versete-cheie ale predicii Domnului la Templu de sărbătoarea Corturilor. Sunt însă reiterate repetitiv în stihirile de la Vecernie și Utrenie până la Odovania sărbătorii Înjumătățirii, pentru ca, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, să deschidă pericopa evanghelică a praznicului, al cărei epilog este alt verset-cheie pentru mărturia lui Hristos: „Iarăși le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).

Din adevăratul cort sau templu al lui Dumnezeu, care este Trupul răstignit și îngropat, înviat și înălțat al Domnului, se revarsă apa vie și lumina vieții, adică Duhul Sfânt. Acesta îi face, pe cei care cred în Hristos și Îi urmează Lui, părtași întregii iconomii divine de mântuire și îndumnezeire a umanității și a întregii creații.

Celebrarea viețuirii cu Dumnezeu

Rostul punctării liturgice a înjumătățirii celor cincizeci de zile de sărbătoare dintre Înviere și Pogorârea Duhului Sfânt, prezentat succint tot în sinaxar, este edificarea asupra tainicei legături și unități dintre Paști și Rusalii. Interdependența acestora fac din toate cele cincizeci de zile dintre Înviere și Pogorârea Duhului Sfânt o unică și continuă sărbătoare, care primește lumină din ambele direcții, descoperind slava celui de-al treilea praznic împărătesc al Penticostarului, Înăl­țarea Domnului: „Sosit-a înjumă­tățirea zilelor, care se încep de la mântuitoarea Înviere și se pecetluiesc cu ­dumnezeiasca Cincizecime; și strălucește, având strălucirile dintru amândouă părțile, și, unindu-le pe amândouă, se cinstește, arătând mai dinainte slava ce va să fie, a împărăteștii Înălțări”.

Sunt opt zile de prăznuire menite să ne convingă să înțelegem că taina Sfintelor Paști ale Mântuitorului nu este limitată la o singură noapte, la o singură zi, la o singură săptămână, ci presupune, an-de-an, restabilirea și/ sau intensificarea comuniunii și împreună-lucrării cu Domnul Cel răstignit, îngropat, înviat și înălțat în puterea Duhului Sfânt: „Apropiatu-s-a revărsarea cea din plin a dumnezeiescului Duh peste toți, precum este scris. Sorocul nemincinoasei făgăduințe, date Ucenicilor de Hristos, după Moartea, Îngroparea și Învierea Sa, ajungând la înjumătățire, vestește, adeverind, arătarea Mângâietorului”. Este reluată liturgic invitația de a trăi taina lui Hristos în concretețea ascetică a împlinirii poruncilor divine: „Luminându-ne, fraților, cu Învierea Mântuitorului Hristos și ajungând la Înjumă­tățirea Praznicului împărătesc, să păzim cu adevărat poruncile lui Dumnezeu; ca să ne învrednicim să prăznuim și Înălțarea și să ajungem și la venirea Sfântului Duh”. Cele trei praznice împă­rătești asociate liturgic de Penticostar sunt așadar fațete ale aceleiași taine de împărtășire a slavei Preasfintei Treimi în lumina Învierii Domnului și comuniunea Duhului Sfânt.

Prin sărbătorirea înjumă­tățirii perioadei dintre Paști și Cincizecime timp de opt zile - asemenea Săptămânii Mari (începută în Sâmbăta lui Lazăr și încheiată în Sâmbăta Mare), Săptămânii Luminate (dintre Duminica Sfintelor Paști și Duminica Sfântului Apostol Toma) și a Săptămânii Pogorârii Duhului Sfânt (de la Duminica Rusaliilor până la Duminica Tuturor Sfinților), exceptând delimitarea temporală, care nu este duminicală -, Biserica a concentrat tocmai componenta decisivă în receptarea darului pascal al viețuirii veșnice. De aceea, indiferența față de și absența la slujbe în majoritatea dintre cele cincizeci de zile, considerând suficientă frecvența prescurtată duminical, capătă în inima Penticostarului accente critice. Odată cu aritmicitatea liturgică în corpul eclesial, se acutizează incapacitatea asumării tainei Sfintelor Paști ca un prilej cotidian de întâlnire și împreu­nă-viețuire cu Hristos Cel preaslăvit, posibilitate înlesnită de Părintele Ceresc prin Duhul Sfânt.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!