„Satul este cheia înțelegerii identității noastre”

„Satul este cheia înțelegerii identității noastre”

Pr. Ciprian Bâra, 18 Ianuarie 2019

„Satul românesc este cheia înțelegerii identității noastre și calea prin care ne putem face cunoscuți altora definindu-ne sau, uneori, redefinindu-ne ca români. Satul tradițional s-a născut și a supraviețuit în jurul Bisericii, care a ocupat totdeauna locul central și a făcut legătura între oameni și Dumnezeu, între cer și pământ”, afirmă doamna Paula Popoiu, directorul general al Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București. Aceasta a vorbit despre trecut și prezent, despre tradiție și înnoire în istoria acestui important nucleu de viață românească.

Vă rugăm, vorbiţi-ne despre importanţa satului românesc ca spaţiu în care s-au format şi păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi.

Satul românesc este cheia înțelegerii noastre ca români în marele cor al națiunilor europene, este locul în care trecutul se întâlnește cu prezentul pentru a pregăti viitorul. Satul vorbește despre istoria profundă a țării. El nu vorbește prin evenimente glorioase, nu reține date istorice de anvergură, eroii satelor sunt anonimi, cel mai adesea; satul vorbește însă prin viața de zi cu zi a locuitorului, condiționat încă de fertilitatea pământului, de ploi și soare, de recoltele culese cu osârdie la finele anotimpurilor care se scurg cu ritmicitate după ceasul cosmic al universului, nu după cel grăbit al omului modern, pentru care timpul nu reprezintă decât fuga și lipsa răgazului meditației asupra lumii care ne înconjoară. Pierduta inocență a omului modern, urbanizat și uneori dezrădăcinat, se regăsește foarte adesea la sat, în casa bunicilor sau a părinților, lângă focul din vatră, gustând hrana tradițională și ascultând glasul molcom al bătrânilor care povestesc din viața satului. Este o bine-venită întoarcere în timp și în istoria personală a fiecăruia dintre noi, care determină pe mulți să se întoarcă în sat mai ales de marile sărbători, refăcând adesea întru credință comunitatea de altădată a satului românesc. Bătrâni iubitori de tradiții și tineri europenizați care revin acasă, refăcând traseul sentimental al familiei tradiționale, care de sărbători se strânge ACASĂ, având ca centru de referință biserica satului, unde se petrec marile praz­nice, în comunitate și în comuniune. Satul românesc este cheia înțelegerii identității noastre și calea prin care ne putem face cunoscuți altora, definindu-ne sau, uneori, redefinindu-ne ca români. Valorile care fac parte integrantă din tradiția satului românesc definesc o moștenire culturală și religioasă de esență europeană, dar și orientală, modernă, și moștenită din illo tempore. Satul este cel care a promovat de-a lungul timpului un model de conviețuire interetnică și interconfesională unic în Europa, în care diversitatea și respectul pentru celălalt nu sunt vorbe goale, nici platformă politică, dar sunt valori regăsibile nu numai în localitățile rurale cu populație integral românească, ci mai ales în satele mixte, cum sunt cele din Dobrogea sau din Transilvania.

Care este rolul bisericilor și caselor tradiţionale țărănești în formarea comunităţilor rurale?

Biserica a fost de la început centrul spiritual al satului, locul unde s-au petrecut marile evenimente comunitare, dar și cele individuale - nașterea, moartea, căsătoria. Preotul a fost și este, alături de învățător/profesor, modelul satului, sfătuitorul în clipe grele, iar pentru noi, etnologii, omul de la care obținem cele mai multe informații, pentru că părintele este cel care îi cunoaște pe toți din sat, cel care se îngrijește de binele sufletului, așa cum medicul se îngrijește de binele trupului. Satul tradițional s-a născut și a supraviețuit în jurul bisericii, care a ocupat totdeauna locul central și a făcut legătura între oameni și Dumnezeu, între cer şi pământ. În ceea ce privește arhitectura tradițio­nală, trebuie să spunem că aceasta suferă și a suferit, mai ales după 1990, o transformare rapidă și deseori radicală. Deşi constituie un pertinent document istoric privind antropologia locului şi uneori este valoroasă şi din punct de vedere artistic şi estetic (proporţii, ornamente), arhitectura tradițio­nală, altădată parte a legăturii intrinsece dintre om-natură-cultură, nu mai corespunde nici nivelului de reprezentare socială şi nici nivelului de confort reclamat de locuitorii satelor care au în prezent o mare deschidere către urban şi european, care călătoresc liber în Europa şi aduc cu ei modele deseori nepotrivite nici mediului, nici mentalului local, dar care au un grad mare de reprezentativitate socială (oameni mai bogați, posibilităţi mai multe, orgolii locale şi familiale...). Nu ne dorim încremenirea în timp a casei și a modului de locuire, dar ar fi bine ca dezvoltarea arhitecturii tradiționale să respecte vechile modele pe baza cărora să fie dezvoltată o arhitectură nouă, potrivită mediului și modului de viață actual. Până la atingerea acestui deziderat va mai trece ceva timp pentru ca locuitorul satului să-și poată da seama de frumusețea și armonia casei tradiționale. Va mai trebui să treacă probabil o generație de oameni educați, în sensul respectului pentru valorile locale.

Cultura satului românesc autentic pune accent deosebit pe legătura dintre generaţii. Cum poate fi păstrată în viitor această tradiţie?

Indiferent care este ritmul de dezvoltare/transformare al satului (mai rapid în sud, mai lent la munte), observăm că istoria locului s-a păstrat în memoria bătrânilor și se transmite fără doar și poate tinerilor care reînvață dansuri, cântece și obiceiuri străvechi, „din vechime”, cum răspund cei mai mulți întrebărilor etnologilor. Acest „din vechime” spus cu simpatie și admirație de către tineri ne face să credem că pentru satul românesc speranța nu este pierdută. Sigur, mentalul colectiv, ca și cel individual, se transformă, lucrurile nu pot încremeni ab origine. E normal ca tinerii să dorească să folosească internetul, să folosească tableta, computerul, telefonul mobil, dar este dătător de speranțe pentru conservarea identității noastre entuziasmul cu care preiau de la cei mai în vârstă elemente și valori culturale care, pe de o parte, mențin vie o tradiție veche, dar, pe de altă parte, formează baza pe care construiesc noul (o contradicție în termeni ar spune cei mai mulți). Eu consider însă că tradiția nu este imu­abilă, ci este dinamică. Dacă până mai ieri un dat al tradiției era transmisia ei pe cale orală, azi nu mai putem spune acest lucru. Tradiția devine și scriere. Avem deja culegeri de folclor actual, de dansuri, filme despre obiceiurile locale, patrimoniu imaterial care face parte din patrimoniul mondial UNESCO tocmai pentru că este încă viu, creatori populari care ies din anonimat, poeți populari care scriu și publică cărți de poezie. Tradiția devine o moștenire transmisă noii generații nu numai prin exemplul (și vorba) unei generații care dispare, nu numai prin reguli nescrise, ci și prin înmagazinarea ei într-o memorie a locului, nu numai orală, ci și scrisă. Într-un fel aș cuprinde aici jurnalele găsite deseori în sate, prin poduri de case sau prin cufere pline de amintiri, care conțin memoriile intelectualilor satului și care încep să fie publicate. Mă refer la scrisorile trimise de pe front de țărani care nu știau carte, dar rugau preotul militar să-i ajute să scrie către nevastă, soră sau părinți gândurile agricultorului prins în bucla tragică a istoriei, care a fost războiul. Poate ar fi timpul să regândim sensul tradiției și să refacem mentalitatea noastră de oameni ai mediului urban, care deseori cunosc viața satului din surse livrești și nu de puține ori o interpretează eronat. Satul nu este nici locul binelui absolut, nici al răului absolut. Este locul în care trăiesc oameni inteligenți, care au dorința evoluției, nu sunt doar conservatori sau neștiutori, cum suntem tentați să-i calificăm. Satul este „o unitate socială”, ca să amintesc definiția lui Dimitrie Gusti, în care tradiția nu se impune în numele unei autorități exterioare comunității, fapt ce ar putea de­seori să determine tânărul zilelor noastre să o respingă. Tradiția este vocea trecutului și se transmite de la bunici, părinți, bătrânii satului sau autoritatea satului (preotul, dascălul, intelectualul), ca o moștenire de calitate înaltă, în numele unei autorități morale și prin convingerea că aceasta este moștenirea care te reprezintă și te definește ca aparținând unui grup, unui popor, unei națiuni, în cele din urmă. Nu cred că tinerii din ziua de astăzi s-ar mai lăsa încolonați în tradiția transmisă ca la Cântarea României. Ei trebuie să fie convinși că preiau ceva valoros și reprezentativ. Am văzut tineri creatori populari, țesători, olari sau pictori de icoane și încondeietori de ouă, cu care am plecat la expoziții în Europa sau dincolo de granițele Europei, care purtau cu mândrie costumul tradițional și făceau demonstrații de meșteșug autentic, cu zâmbetul mândriei pe buze. Eu cred că, dacă Veșnicia s-a născut la sat, ea va fi menținută prin tânăra generație care, desigur, nu a preluat o tradiție încremenită, ci a adăugat ceva, a reîntregit respectând moștenirea și frumosul, armonia, culoarea și simbolul înmagazinat în ea. Ca să păstrăm tradiția, trebuie să o cunoaștem sau să o facem cunoscută, dar mai ales cei tineri trebuie să simtă și să înțeleagă că au nevoie de tradiții pentru a-și conserva esența morală și spirituală, pentru a avea un loc în care să-și păstreze rădăcinile și în care să se întoarcă de fiecare dată pentru a răspunde la întrebarea de unde venim, cine suntem, cum arătăm de fapt. De ce credeți că românii plecați de mult de acasă, în țări care au tradiții frumoase, dar pe care nu le simt ca fiind ale lor, se reîntorc acasă de sărbători, mai ales de Paști și de Crăciun? Se reîntorc de fapt ACASĂ, nu la o casă, indiferent câte etaje are ea. Aș zice că se reîntorc în tradiție, pentru a ști de unde au plecat și pentru a-și trasa firul drumului în viitor. Cred că am răspuns la întrebarea dumneavoastră - cum poate fi păstrată în viitor tradiția. Rezumând, aș spune prin cunoaș­tere, prin nedeformare, prin transmiterea frumuseții ei și prin sublinierea nevoii de a te raporta ca individ la o comunitate ale cărei obiceiuri/tradiții nu sunt impuse, ci asimilate în ființa profundă a persoanei. Nu cred că satul și tinerii vor rămâne încremeniți în istorie. Tinerii nu vor mai trăi în case de lemn, acoperite cu paie, și nu vor mai îmbrăca, la lucru, costumul tradițional, dar sigur vor cânta colindele, vor asculta poveștile, vor dansa dansurile, din care cele mai multe vor purta în ele acel illo tempore de care vorbește Mircea Eliade. Sunt convinsă că tradiția va rămâne totdeauna păstrată în esența ei ca parte a Veșniciei care s-a născut la sat. Sigur că asta depinde foarte mult și de noi, cei care studiem satul și tradițiile sale, de noi, cei care luăm decizii privind educația și cultura, adică de noi, românii, aparținând unei umanități diverse, în care nu vrem să ne topim ca într-un creuzet, ci să ne afirmăm ca originali, păstrându-ne tradiția, adică identitatea.

Cu ce se deosebeşte satul românesc de astăzi faţă de cel de altădată?

Sigur, sunt multe trăsături care deosebesc satul de acum de cel de altădată. Trebuie să spunem că satul din sud s-a schimbat radical și ca structură, și ca mentalitate. Satele de la munte și din nord, în general, sunt mai păstrătoare de tradiții, aș zice că au o mentalitate mai solidă, mai bine așezată. Se schimbă cu rapiditate înfățișarea satului. Apar noi arhitecturi, prea multe clădiri mari, nefirești, neîncadrate în mediu. Deschiderea către oraș și apoi către Europa nu a adus numai lucruri bune. Dorința de a imita moduri de viață importate din Occident, neasimilate încă deplin, pierderea legăturii cu mediul, cu natura, cu pământul, aș zice că a creat deseori monștri în arhitectură, în costum (moda este cea mai supusă schimbării grabnice), chiar în modul de a trăi și în gândire. Pentru cel care vizitează satul, aș zice că elementul definitoriu pentru primul contact și prima impresie rămâne arhitectura tradițională, de aceea s-au discutat şi se discută încă mai multe metode de salvare a acestui tip de arhitectură. Din păcate, tot mai puține sate mai păstrează specificul în acest sens. La nivel european, salvarea şi protecţia patrimoniului rural au făcut obiectul mai multor dezbateri, începând cu anii â60; în prezent, cele mai multe programe de salvare şi conservare a patrimoniului arhitectural european includ şi prevederi privind patrimoniul etnologic. Noi avem încă suficiente locuri de păstrat. Sper să conștientizăm acest lucru și să o facem în viitor și pentru viitor.

Care sunt proiectele Muzeului Naţional al Satului Dimitrie Gusti” în acest an?

Avem foarte multe proiecte. Aș menționa că anul 2018 ne-a adus 880.000 de vizitatori și acest interes al publicului pentru ceea ce facem și ceea ce suntem ne obligă să fim din ce în ce mai perfor­manți. Așa că, pe lângă proiectele tradiționale (târguri din satul de altădată, obiceiuri din satul românesc, celebrarea marilor sărbători religioase de peste an, prezentarea unor civilizații străine în dialog cu cea românească - „Cultura românească întâlnește culturile lumii” etc.), vom avea multe noutăți în ceea ce privește lucrul cu copiii, cu tânăra generație. Ei sunt una dintre cele mai importante ținte ale programelor și proiectelor noastre. Nu aș insista însă prin a dezvălui prea mult despre programele noastre, pentru că noutatea și surpriza vor constitui și anul acesta atracții pentru public. Pot însă să spun că avem un obiectiv principal generat de declararea Anului satului românesc. Vom face mai multe cercetări în teren pentru a culege documentație despre modul în care satul evoluează și despre felul în care oamenii păstrează încă legătura cu tradiția. Vom extinde cercetările pe cât posibil și spre Republica Moldova. De asemenea, sper că vom avea bugetul necesar pentru a finaliza școala din „satul nou”, adică din proiectul de dezvoltare a zonei de sud a muzeului, pe care îl derulăm din anul 2007 și pentru a transfera biserica de la Valea Iașului și a o recompune în muzeu. Această biserică, donată de Preasfințitul Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, va fi prima biserică de zid, cu picturi exterioare, adusă într-un muzeu în aer liber. Sper să avem bugetul necesar transferării ei grabnice și mai sper că vom putea provoca în jurul acestui nou monument (care nădăjduiesc să fie funcțional, ca și Biserica Turea) un eveniment care să marcheze omagierea satului românesc și a bisericii drept centru spiritual în chiar anul dedicat de Patriarhia Română acestui important nucleu de viață românească.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!