Patristica
Scara care ne urcă la Dumnezeu

Scara care ne urcă la Dumnezeu

Emanuel Dobre, 17 Martie 2018

În cea de-a patra duminică din Postul Mare, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Ioan Sinaitul sau „Scărarul”. Acest supranume îi este acordat Sfântului Ioan pentru că el este autorul unei scrieri intitulate Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara raiului, pe scurt Scara. Deși este o scriere orientată cu precădere către viața călugărească, la o lectură atentă se vede că nu este necesar să fim călugări pentru a o înțelege și a încerca să aplicăm îndemnurile din ea. Găsim aici sfaturi importante pentru orice creștin privind, de exemplu, blândețea, smerenia și discernământul sau darul dreptei socoteli, care este o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în orice împrejurare.

Scara a fost scrisă la rugămintea egumenului Ioan al mănăstirii egiptene Raith. Acesta i-a cerut Sfântului Ioan o regulă de viață după care călugării, ghidându-se, să urce către cer, așa cum urcau îngerii văzuți de Patriarhul Iacov în vis. Sfântul Ioan le era deja foarte cunoscut contemporanilor săi, iar faptul că i se cere să scrie această regulă arată într-o oarecare măsură autoritatea de care se bucura. Textul, al cărui conținut este ascetic, a cunoscut o largă răspândire în lumea creștină încă de când a fost scris, atât în Orient, cât și în Occident.

Lucrarea se înscrie în rândul cărților filocalice (în limba română avem două colecții care conțin asemenea scrieri, Filocalia și Patericul) și a fost tradusă destul de repede în alte limbi, însoțită de multe ori de note, explicații și comentarii. În cele 30 de capitole (trepte sau cuvinte) sunt descrise: lepădarea de lume a călugărului prin intrarea în viața monahală, ascultare și pocăință (primele șapte trepte); cele opt patimi (lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, lenea, slava deșartă, mândria) și modul de a lupta cu ele și de a le înlocui cu virtuți (următoarele 16 trepte), căci așa cum patimile se nasc unele din altele, la fel se nasc și remediile lor; desăvârșirea creștină, ale cărei porunci fundamentale sunt: blândețea, smerenia și discernământul (sau darul dreptei socoteli, care este o intuiție clară a binelui ce trebuie făcut în orice împrejurare și a răului ce trebuie evitat, deși răul se maschează de multe ori în bine), acestea trei conducându-ne la liniștire (isihie), rugăciune, nepătimire și credință (ultimele șapte trepte).

Sfaturi spre îndreptare

Planul cărții ne confirmă că temele abordate și vocabularul sunt specifice vieții monahale și, atunci, una dintre întrebările pe care ni le putem pune este de ce am citi noi, astăzi, un text de acum 1.400 de ani, scris de un călugăr și adresat unor călugări? La o lectură atentă, însă, vedem că nu este necesar să fim călugări pentru a înțelege și a încerca să aplicăm îndemnurile din carte. Chiar dacă dificultatea lecturii și a actualizării mesajului este sporită de exprimarea specific orientală (stil foarte înflorit, axat pe imagini plastice, sugestive) și de aparenta disociere dintre realitatea noastră cotidiană și conținutul Scării.

Găsim aici sfaturi importante pentru orice creștin, fie el monah sau mirean. Astfel, citim că dragostea se poate manifesta prin delicatețe în îndreptarea aproapelui, prin grija de a nu răni conștiința fratelui: „O legătură de nedesfăcut a iubirii îi lega (pe viețuitorii dintr-o mănăstire de obște) și ceea ce e și mai minunat este că erau izbăviți de toată îndrăzneala și grăirea deșartă. Se nevoiau înainte de toate în a nu răni conștiința vreunui frate în vreo privință” (Filocalia IX, 1980, p. 85); grija pentru cel de lângă noi se poate arăta prin reținerea de la judecată (clevetire): „Am văzut pe unul păcătuind pe față și pocăindu-se în ascuns. Și pe cel ce l-am osândit ca curvar, l-am aflat socotit la Dumnezeu ne­prihănit, pentru că Îl îmblânzise cu adevărat prin întoarcerea sa” (p. 201).

Întoarcerea minții la Adevăr

Citind asemenea cuvinte, putem considera că îndemnurile sunt mult mai actuale decât par, dar trebuie citite cu alți ochi și altă minte decât cele „cotidiene”. Scara ne pune înainte exemple ale unei vieți ce se desfășoară după o cu totul altă logică decât cea a lumii din afara Bisericii. Ea se găsește într-o totală convergență cu aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, pe care le-am auzit sâmbăta trecută: „Cuvântul Crucii este nebunie ş…ţ Unde este înțeleptul, unde este cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Nu a dovedit oare Dumnezeu nebună înțelepciunea lumii acesteia?”. Este vorba tocmai de această întoarcere a minții la adevărul adus în lume de Creștinism: Dumnezeu se poate sălășlui în om, adevăr care este nebunie pentru cei necredincioși.

Sfântul Ioan învață că ajungerea la nepătimire este scopul vieții omului. Ea este „a doua, după a îngerilor, cunoștință desăvârșită a lui Dumnezeu”. Dar nu nepătimirea în sine este de dorit, ci nepătimirea prin ceea ce are ea ca efect: sălășluirea lui Dumnezeu în om. Scara ne spune că prin alungarea patimilor din suflet omul face din ce în ce mai mult loc prezenței lui Dumnezeu: „Cel ce s-a învrednicit de o astfel de stare şnepătimireaţ, fiind el încă în trup, îl are pe Dumnezeu cârmaci, sălășluit în sine în toate cuvintele, faptele și gândurile” (p. 422). Prin această prezență este sublimată din ce în ce mai mult firea umană, care înaintează de la chip către asemănarea cu Dumnezeu, învățătură pe care părintele Dumitru Stăniloae (traducătorul cărții în limba română) o exprimă în acest fel: „Urcușul spre Dumnezeu al omului credincios este un urcuș spre delicatețea și sensibilitatea fără sfârșit a omenescului din el”.

Portret aghiografic

Sfântul Ioan s-a născut spre sfârșitul secolului al 6-lea (în jurul anului 580) și a trăit aproximativ 70 de ani (moare în jurul anului 650). A fost așadar contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul și a cunoscut probabil frământările teologice provocate de monotelism, o erezie ce tocmai se năștea și care a fost condamnată la cel de-al șaselea Sinod Ecumenic (680-681). Contextul istoric este cel al unui Imperiu Roman de Răsărit ce se greciza și care tocmai ieșea dintr-o epocă de înflorire culturală și politică - epoca împăratului Iustinian. În această perioadă, în estul imperiului își fac apariția arabii, care vor deveni o amenințare permanentă a granițelor teritoriilor creștine.

Sfântul Ioan era originar, se pare, din Palestina. La o vârstă fragedă intră în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai, unde va sta 19 ani, până la moartea părintelui său spiritual. Din acel moment se retrage în singurătate, la câțiva kilometri de mănăstire, unde va rămâne timp de 40 de ani. Către sfârșitul vieții i se cere să-i îndrume, în calitate de stareț, pe călugării de la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina”. În această ipostază va scrie Scara. Mai știm despre el că era un „intelectual” al timpului său, care cunoștea foarte bine științele vremii (mai este cunoscut și ca Ioan Scolasticul, adică „cel Învățat”), iar din analizele pe care le face în cartea sa înțelegem că era și un foarte bun psiholog, un fin cunoscător al stărilor sufletești, al frământărilor interioare ale omului.


Galerie foto:

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!