Documentar
Schiturile Icoanei din sălbăticia codrilor nemţeni

Schiturile Icoanei din sălbăticia codrilor nemţeni

Silviu Dascălu, 22 Iulie 2009

Departe de agitaţia vieţii cotidiene, la câţiva kilometri de Mănăstirea Neamţ, se găseşte un loc de vis, extraordinar, datorită frumuseţii sălbatice a codrilor nemţeni. Originile Schitului Icoana se află la 1821, când monahii de la Mănăstirea Neamţ au ascuns icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului într-o groapă din pădure, de frica turcilor. Drept mulţumire că icoana împreună cu celelalte odoare ale mănăstirii nu au ajuns pe mâna turcilor, călugării au făcut pe locul unde a fost ascunsă icoana mai întâi un cerdac, apoi a fost făcut un schit. Din cauză că terenul era „neprimitor şi neprielnic“, iar alunecările de teren au distrus o parte din chilii şi au deteriorat bisericuţa, s-a decis mutarea schitului mai sus cu doi kilometri, într-o poiană mult mai mare şi mai sigură, construindu-se Icoana Nouă.

În momentul în care ajungi să păşeşti pe tărâmul Neamţului, zona considerată cu cele mai multe lăcaşuri sfinte pe metru pătrat din lume, simţi că parcă ai păşi într-o altă realitate. Oriunde ai întoarce privirea, turlele bisericilor veghează spre tine şi te călăuzesc printr-o „ţară a făgăduinţei“, iar sfinţii care au trăit pe aceste meleaguri îţi îndrumă paşii asemenea unor felinare.

Departe de agitaţia vieţii cotidiene, la câţiva kilometri de Mănăstirea Neamţ, într-un spaţiu „neprimitor şi neprielnic“, cum spune părintele arhimandrit Timotei Aioanei, în prologul monografiei Schitului Icoana, se găseşte un loc de vis, extraordinar datorită frumuseţii sălbatice a codrilor nemţeni.

Sălbăticia, casa monahilor nemţeni

Aici, cu ajutorul Proniei divine, sălbăticia a devenit casă monahilor nemţeni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a fost pusă piatra de temelie a viitorului schit Icoana Veche.

„În anul 1821, când au năvălit turcii în aceste zone, stareţul Mănăstirii Neamţ, Arhimandritul Ilarie, a poruncit să se ascundă odoarele mănăstirii, pentru a nu ajunge în mâinile străinilor. Atunci, trei cuvioşi părinţi, Neonil Ieromonahul, Filip Ieromonahul şi Sevastian Schimnicul au luat icoana făcătoare de minuni, împreună cu bunurile cele mai de preţ ale mănăstirii şi le-au ascuns aici, într-o groapă, şi nimeni altcineva nu a ştiut de ele afară de cei trei monahi. Abia câţiva ani mai târziu au venit şi le-au luat, şi le-au dus înapoi în mănăstire“, ne-a explicat părintele Macarie, vieţuitor al Schitului Icoana Veche.

Când au considerat călugării că pericolul turc a trecut, au decis să aducă înapoi odoarele mănăstirii, aşa că preoţi călugări, alături de episcopi, au venit şi au luat icoana împreună cu celelalte odoare şi să le aducă înapoi, în mănăstire.

„Când se întorceau cu odoarele, la doar câţiva metri de Mănăstirea Neamţ, carul cu icoana Maicii Domnului a fost întâmpinat de un sobor mare de călugări, moment în care icoana s-a schimbat la faţă, întunecându-se, încât au crezut că s-a stricat din cauza umezelii, iar apoi au văzut-o luminându-se. Atunci, părintele stareţ Ilarie, cu întregul sobor al Mănăstirii Neamţ au citit Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului, acolo lângă car, căci boii nu mai doreau să tragă carul cu icoana şi odoarele de cult. Desigur, după ce s-au săvârşit de citit rugăciunile către Maica Domnului, icoana a devenit mai frumoasă decât era înainte, iar boii au mers singuri, până la mănăstire, fără a mai fi conduşi de cineva. Stareţul mănăstirii, împreună cu câţiva enoriaşi de prin împrejurimi au hotărât ca în locul unde s-a schimbat Maica Domnului la faţă să se zidească o mică biserică şi pentru comunitatea lucră-torilor de la fabrica de cherestea“, a explicat protosinghelul Calinic, egumenul Schitului Icoana Nouă.

Cerdacul ridicat deasupra locului în care a fost ascunsă icoana

În anul 1853, unul dintre cei trei monahi care au ascuns odoarele, Filip Duhovnicul, a socotit că deasupra gropii unde a fost ascunsă icoana să se facă un cerdac spre aducere-aminte că aici a fost ascunsă icoana.

După ce a fost ridicat acest cerdac, însemnările de la Mănăstirea Neamţ menţionează un pustnic, Gordie Rusu, ce a venit şi a locuit lângă cerdac, într-un bordei sub pământ, şi că, până ce la cerdac să se ridice un schit, au vieţuit mai mulţi pustnici.

Începuturile schitului Icoana Veche, cu chilii şi biserică, sunt, undeva, după 1924, când monahul Gudiil Avăcăriţei a cerut stareţului să îl binecuvinteze pentru a trăi în pustietate, la cerdacul construit în pădure.

După el, au venit şi alţi monahi, iar odată cu ei au început să vină şi credincioşi din diferite zone, pentru a le cere sfatul. Având în vedere că tot mai mulţi enoriaşi veneau la monahii ce se nevoiau aici, s-a pus problema construirii unor spaţii în care să fie cazaţi pelerinii. Aşa că a fost defrişată o porţiune de teren pentru a se face o poiană, iar lemnul a fost folosit pentru construcţii şi, în scurt timp, au apărut primele chilii. Doar că zona în care s-a ales să se construiască nu a fost una tocmai prielnică, astfel încât chiliile şi mica bisericuţă au început să fie afectate de surpările de teren şi, până la urmă, s-a decis să se mute schitul într-un alt loc, la un kilometru şi jumătate mai sus, într-o poiană mult mai largă şi mai sigură.

Schitul Icoana Veche nu a avut niciodată prea mulţi vieţuitori în acelaşi timp, însă se poate spune că tot timpul s-a nevoit cineva aici, având în vedere că schitul este foarte mic şi într-o zonă relativ greu accesibilă. Şi în momentul de faţă, la schit este un singur monah, părintele Macarie, care îşi întâmpină pelerini aproape zilnic.

Chiar dacă este un singur vieţuitor şi nici nu este preot, spune el că până recent se săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic.

„Era un părinte, preot de mir, din apropiere care nu are parohie şi venea în fiecare dimineaţă şi săvârşea Sfânta Liturghie. Acum, face duminica slujbă la biserica din lemn de mai jos, pentru oamenii din sat“, a mai explicat părintele Macarie.

1.000 de copaci pentru construcţia de la Icoana Nouă

Întrucât zona în care a fost ridicat schitul nu este una sigură, de mai multe ori chiliile dărâmându-se, s-a decis mutarea schitului mai sus. În anul 1946, cu binecuvântarea patriarhului Nicodim, protosinghelul Vasian Iosub, numit şi egumen al schitului, împreună cu alţi trei monahi de la Mănăstirea Neamţ au pornit spre poiana de mai sus de Icoana Veche şi, după ce au făcut slujba Aghezmei, au început primele lucrări la ceea ce avea să se numească apoi Icoana Nouă.

La început, cei patru monahi au săpat un bordei în pământ şi au improvizat o sobă din piatră, care scotea mai mult fum decât să dea căldură, după cum mărturiseşte chiar unul dintre călugări, şi tot postul Crăciunului s-au nevoit aici, tăind lemne pentru viitoarea construcţie. După sărbători, nu au mai stat în bordeiul săpat în pământ, ci plecau dimineaţa de la mănăstire, iar seara coborau înapoi, luptându-se cu omătul ce atingea aproape un metru şi cu animalele sălbatice ce le dădeau târcoale la fiecare pas. Însă, cu toate aceste greutăţi, cei patru monahi au reuşit să pregătească aproape tot lemnul necesar construcţiei, în însemnări spunându-se că au pregătit aproape o mie de copaci. Abia în primăvară, egumenul mănăstirii a tocmit săteni să care lemnul spre poiana în care urma să se construiască noul schit.

În aceeaşi perioadă au fost plantaţi şi aproximativ 70 de nuci, care aveau să formeze mai târziu livada schitului.

Prima casă din incinta actualului schit a fost ridicată abia în anul 1947, după numeroase greutăţi întâmpinate de monahi. Cea mai mare era lipsa nisipului necesar pentru zidit. Exista lemnul, piatra şi chiar piatră de var, însă nu găseau nicăieri nisip pentru mortar, iar dacă era să îl aducă din Vânători ar fi costat mult prea mult, pentru că drumul era foarte lung şi greu de mers.

Părinţii care se ocupau de construcţie spun că au asistat la o adevărată minune ce le-a rezolvat problema. Deodată s-a întunecat cerul şi s-a abătut o ploaie torenţială la munte, ce a transformat în scurt timp pârâiaşul din zonă într-un rău de aproape o sută de metri lăţime. După retragerea acestuia, pe maluri au rămas dune de nisip ce a fost folosit apoi la construcţie.

În iarna anului 1947 a fost terminată prima locuinţă, una modestă, cu două camere şi „o şandrama“ ce folosea drept bucătărie. În una dintre camere au fost aduse obiecte de cult de la Icoana Veche şi a fost amenajat un prim paraclis, în timp ce cealaltă cameră era dormitor comun. Acest paraclis a primit hramurile „Schimbarea la Faţă“ şi „Naşterea Maicii Domnului“ şi a fost sfinţit în 6 mai 1951 de arhiereul Pavel Şarpe.

În primăvara anului 1948 a fost făcut şi grajdul pentru vite, şi beciul schitului, apoi au început şi restul lucrărilor, ce au continuat destul de greu.

Problemele din timpul regimului comunist

Întrucât România trecea printr-o perioadă dificilă cauzată de regimul comunist instalat la putere, schitul s-a confruntat cu mai multe probleme, ce au continuat foarte mult timp. „În locurile acestea avea reşedinţa de vânătoare Nicolae Ceauşescu şi de aceea erau mari probleme. Pentru a nu avea probleme, vânătorii locurilor sfătuiau pe sihaştri să acopere toate aşezările lor cu crengi, pentru a nu le zări Nicolae Ceauşescu, căci ar fi dat ordin să fie dărâmate“, ne-a explicat protosinghelul Calinic, egumenul schitului.

Monahul Vasian a reuşit să construiască doar clopotniţa de la intrarea în schit, terminată în anul 1972. Aceasta este cu trei turnuri, cu un gang central, iar la etaj un mic paraclis cu hramul „Sf. M. Mc. Dimitrie“, care a fost pictat de arhimandritul Bartolomeu Florea în anul 1984.

Visul monahului Vasian de a ridica biserica a fost împlinit abia după 1989, biserica fiind sfinţită în anul 2005 de actualul Patriarh al României, PF Daniel, în timp ce păstorea Mitropolia Moldovei şi Bucovinei.

În anul 1991 a fost construit un nou corp de chilii, iar între anii 1994-2001 a fost construită biserica mare.

Icoane pictate de Irineu Protcenco

Biserica cu hramul „Schimbarea la Faţă“ a fost construită din cărămidă şi placată cu piatră la exterior, iar între 2000-2005 a fost împodobită cu pictură în frescă de pictorul Tudorel Ciuhureanu.

Însă, de istoria schitului şi a icoanelor de aici se leagă şi numele pictorului Irineu Protcenco, un renumit pictor bisericesc român de origine ucraineană, sau „un pribeag care a căutat împărăţia lui Dumnezeu“, după cum a fost el numit de arhimandritul Timotei Aioanei, în monografia Schitului Icoana.

„Foarte puţini ştiu că în anul 1950, în singurătatea schitului, a pictat câteva icoane. Aceste picturi au fost plătite de credincioşii din Rădăşeni, după cum citim în slovele aşezate de iscusitul zugrav pe marginea icoanei Maicii Domnului de pe catapeteasmă“, consemnează arhim. Timotei Aioanei.

Viaţa duhovnicească la Schitul Icoana

Viaţa duhovnicească de la Schitul Icoana Nouă a fost definită încă din momentul în care cei patru monahi, protosinghelii Vasian Iosub, Vartolomeu Palamariu, Ghenadie Crudu şi monahul Mina Vintea au fost rânduiţi definitiv cu ascultarea la noul schit. Pe lângă cele trei voturi monahale, vieţuitorii de aici au adoptat şi „votul tăcerii“ în toate împrejurările. Apoi, pravila bisericească se face conform tipicului Sfântului Sava, cu Vecernie la ora 15:00, iarna, şi la ora 16:00, vara, Utrenia la ora 23:00, iar Acatistul şi Sfânta Liturghie, la ora 7:00 dimineaţa. La praznicele împărăteşti se face Priveghere toată noaptea, iar Psaltirea este citită pe rând, de fiecare, în permanenţă. În plus, monahii de aici spun tot timpul Rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, iar Spovedania se face săptămânal, sau ori de câte ori este nevoie.

Viaţa gospodărească

În aceleaşi reguli stabilite la întemeierea schitului s-au stabilit şi aspectele ce ţin de gospodărie şi de ce trebuie să aibă fiecare monah în chilia sa, după cum arată părintele Timotei Aioanei în monografia Schitului Icoana.

Astfel, s-a stabilit ca fiecare monah să locuiască singur în câte o chilie, în care să aibă doar strictul necesar, adică un pat fără saltea, o masă şi un scaun, un lavoar şi haine. În privinţa mâncării, aceasta nu este permisă în chilie, decât la trapeză, şi nu va mânca nimeni, niciodată carne, atât monahii cât şi pelerinii care vin să se închine.

Pentru cele necesare în viaţa de zi cu zi, monahii lucrează terenul din jurul mănăstirii, plantând diferite legume şi fructe, iar restul terenului este folosit ca păşune pentru animalele de aici.

Şi pentru că nevoia de material lemnos era foarte mare, monahii de aici au amenajat şi un gater acţionat de forţa apei. Au cumpărat tuburi şi au dirijat apa spre o roată ce acţiona gaterul, ce putea tăia copaci şi mai mari de un metru diametru. De asemenea, aceeaşi apă a pâraielor din jurul mănăstirii a fost utilizată în folosul obştii, respectiv pentru producerea curentului electric.

Spune cuviosul Vasian Iosub, fost egumen al schitului, în însemnările sale, că în 1980 a cumpărat trei sute de tuburi de la Roman, le-a montat în pământ şi a adus apă de pe pârâul Bivolăriei, iar cu materialele rămase de la gater şi cu un generator împrumutat iniţial de la Pipirig şi apoi cu unul cumpărat s-a reuşit electrificarea întregului complex, atât chiliile, cât şi biserica, bucătăria şi grajdul.

„Microhidrocentrala a fost până recent aici, însă am decis să o dezafectăm, pentru că ni s-a tras curent electric de la sistemul naţional, plus că exista un oarecare pericol să nu meargă vreun copil să se joace şi să păţească vreun accident. Oricum, a fost utilă atât timp cât nu era curent electric în zonă“, a explicat protosinghelul Calinic.

În momentul de faţă, cei şase vieţuitori ai schitului lucrează la construirea unui nou corp de clădire, unde vor fi chilii şi un paraclis.

În plus, se doreşte extinderea spaţiului de cazare pentru pelerini, deşi în prezent schitul poate oferi cazare pentru aproximativ 20 de persoane.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!