„Scriitorii din generaţia '80 doar au chicotit în scris pe seama comunismului“

Larisa Constantin Iftime, 06 Octombrie 2008

▲ „Impresionant la români este faptul că, între cele două războaie mondiale, în numai douăzeci de ani, au reuşit să creeze o cultură comparabilă cu marile culturi ale lumii şi să se afirme în absolut toate domeniile“ ▲ Interviu cu domnul Alex Ştefănescu, redactor-şef al revistei „România literară“ ▲

Domnule Alex Ştefănescu, sunteţi autorul ultimei istorii a literaturii române, în care v-aţi ocupat de perioada 1941-2000 şi, ţinând cont de această experienţă unică, vă întreb: poate fi considerată literatura sufletul unei comunităţi sau al unui popor?

Bineînţeles... Literatura nu reprezintă, în fiecare epocă, un document pentru ceea ce înseamnă spiritul unui popor, dar, dacă privesc literatura română, cu epocile ei de glorie, secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea, pot spune că, în aceste perioade, literatura poate fi considerată într-adevăr o carte de identitate. Pentru că atunci ea a înregistrat, a exprimat ceea ce este cu adevărat reprezentativ pentru un popor. La români, această situaţie are un anumit dramatism, pentru că românii au folosit limba şi ca argument al existenţei lor istorice. Neexistând monumente care să impună respect în asemenea măsură încât să facă imposibilă orice replică, poporul român a adus în discuţie întotdeauna unitatea sa lingvistică. Şi acest „monument“ făcut din cuvinte este unul foarte subtil, pentru că ilustrează foarte bine modul de a fi al unui popor, poate mai mult decât arhitectura, decât războaiele, decât civilizaţia materială însăşi.

Între cele două războaie mondiale, românii au creat o cultură comparabilă cu marile culturi ale lumii

În „Istoria...“ dvs, spuneţi că perioada interbelică se deschide cu acel entuziasm de după primul război mondial, iar acest entuziasm are o desfăşurare lungă şi consistentă... Entuziasmul care are drept sursă momentul Unirii se manifesta şi în literatură. Acelaşi lucru se întâmplă şi în perioada lui Eminescu, când România iese dintr-o lungă obscuritate şi se lansează ca o ţară mare şi independentă, sigur, numai cu cele două Principate, dar o Românie mare şi, atunci, apar marile genii: Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici. Ei fixează şi limba, dar şi referinţe ale sufletului şi conştiinţei comune... Care ar fi aceasta şi, mai departe, luând în considerare perioada, care-i viziunea românilor despre viaţă, aşa cum reiese din literatură?

În primul rând, vă răspund la întrebarea anterioară a dvs, cum se explică această explozie de entuziasm creator de după primul război mondial. Românii au avut întotdeauna înclinaţia de a valorifica ocaziile istorice. Fiind un popor mic şi având şi foarte multă vitalitate, pe care nu şi-o putea manifesta din cauza împrejurărilor istorice nefavorabile, ei au folosit fiecare moment de linişte şi libertate ca să se manifeste frenetic. Popoarele mari au un fel de nepăsare faţă de curgerea timpului, pentru că domină situaţia, deţin un control asupra istoriei, într-un fel. În timp ce popoare ca ale noastre trebuie să folosească momentele favorabile, iar dacă nu le folosesc, dispar din istorie pentru că nu se pot exprima. Impresionant la români este faptul că, între cele două războaie mondiale, în numai douăzeci de ani, au reuşit să creeze o cultură comparabilă cu marile culturi ale lumii şi să se afirme în absolut toate domeniile. În numai douăzeci de ani, au făcut medicină la nivelul Occidentului... Am avut realizări extraordinare în matematică, în muzică, în literatură, în istorie! Ţiţeica, pentru matematică, Pârvan şi Iorga, pentru istorie, n-o să citez acum toate numele... Reforma învăţământului a lui Spiru Haret a fost atât de temeinică, încât a avut efecte binefăcătoare până după cel de-al doilea război mondial ş.a.m.d. Am avut odată o polemică cu Silviu Brucan, care zicea cu cinism că de ce deplâng eu distrugerea civilizaţiei româneşti de către comunism, că el a trăit înainte de cel de-al doilea război mondial şi nu era nici o civilizaţie, nu era ce să fie distrus... Atunci, i-am spus: „Domnule Brucan, ca să nu faceţi un efort prea mare, nu vă cer să citiţi poezia lui Tudor Arghezi sau a lui Lucian Blaga... Nu vă cer să vă duceţi şi să priviţi tablourile pictate în acea perioadă, să vedeţi casele construite atunci, extraordinar de frumoase, atunci, înainte de cel de-al doilea război mondial... Vă invit ca, atunci când ieşiţi la plimbare, să studiaţi capacele de canal turnate înainte de al doilea război mondial şi o să vedeţi că sunt nişte bijuterii de fontă. Şi pe baza lor se poate reconstitui o întreagă civilizaţie“.

Cum v-aţi periodizat istoria literaturii şi de ce aţi făcut aşa? Ştiu că începe de la anul 1941, unde s-a oprit George Călinescu.

Am ales anul 1941 ca reper cronologic din două motive şi, în primul rând, pentru că este anul în care a apărut istoria literaturii a lui George Călinescu. Am vrut să fiu cel care continuă, atenţie, doar din punct de vedere cronologic pe Călinescu. Nu am îngâmfarea pe care o avea Marin Mincu, de exemplu, de a crede că sunt un mare critic care are dreptul moral să-l continue pe Călinescu. Dar îl iau ca reper pe Călinescu pentru că, atunci, el a făcut o istorie, şi eu continuu, acopăr din punct de vedere cronologic perioada ulterioară. În al doilea rând, am ales anul 1941, pentru că este anul în care România, constrânsă de situaţia istorică, a intrat în război, şi numeam acest an „începutul sfârşitului“. România a fost obligată, nu a optat în deplină libertate, ci a fost obligată să intre în război, ca să-şi recupereze teritoriile luate de sovietici cu forţa. În acel an a început prăbuşirea României, prăbuşirea civilizaţiei româneşti, care a fost prinsă într-un vârtej istoric uriaş ce depăşea mult posibilităţile de a-şi impune punctul de vedere. Erau forţe uriaşe angrenate în joc şi ea nu conta. Toţi cei despre care noi considerăm că au luat decizii greşite, că sunt condamnabili, de fapt au făcut ce-au putut, în limitele date. Mai mult nu se putea... Războiul s-a încheiat în 1944 şi am fost ocupaţi de sovietici. Eu sunt un mare admirator al ruşilor, dar îi detest pe sovietici, considerând că şi ruşii au fost victime ale comunismului. Comunismul este un cancer, care a produs un rău imens omeniri, şi toţi cei care l-au susţinut sunt vinovaţi.

Eminescu a fost interzis aproape complet

Să revenim la perioada de după 1947 şi să ne spuneţi ce s-a întâmplat cu scriitorul, care a fost tratat după metodele propagandei sovietice?

În esenţă, Partidul Comunist Român, după model sovietic, a încercat să transforme literatura din literatură, într-un instrument de propagandă. Acesta era scopul. De aici derivă toate măsurile pe care le-a luat. Şi anume, scriitorii despre care ştiau că nu pot fi schimbaţi, că nu se pot converti, au fost întemniţaţi. Unii au şi murit în închisori, alţii au fost obligaţi să se exileze. Unora li s-a interzis să scrie şi au fost supravegheaţi cu atenţie de Securitate. Alţi scriitori, care erau mai concesivi, au fost determinaţi să colaboreze cu autorităţile comuniste şi să scrie literatură propagandistică, producându-le drame interioare, probleme de conştiinţă greu de suportat. Iar pe alţi scriitori, de obicei, pe cei fără talent, i-a format partidul de la început, ca pe nişte propagandişti. Scriitorii valoroşi au căutat diverse mijloace ca să simuleze că fac concesii. Unii au plătit un fel de impozit partidului, au scris un fel de carte a partidului şi alte cărţi cum voiau ei. Alţii au încercat să simuleze că satisfac aşteptările partidului. Alţii au tăcut, n-au publicat nimic. Iată diverse forme de adaptare şi de supravieţuire literară. Până în 1946, a existat o anumită inerţie, încă apăreau cărţi, ca înainte de război. Aparent, nu se schimbase nimic. Literatura are totdeauna o reacţie mai târzie decât o acţiune politică. Se ia o hotărâre, se aplică imediat în plan social sau politic. Dar literatura are o anumită inerţie. Nu se adaptează aşa de repede. După 1946-1947, după arestarea liderilor ţărănişti, după alungarea regelui din ţară, abia atunci începe cu adevărat să intre în funcţiune această maşinărie de transformare a literaturii.

A mai fost, în această perioadă, atitudinea de a pune la index mari scriitori sau de a le falsifica opera. Efectul nociv a venit mai târziu, pentru că tinerii au fost frustraţi de a avea o relaţie normală cu marea cultură.

Da, bineînţeles... A fost o crimă, poate mai gravă decât faptul că partidul a încercat în mod autoritar să-i oblige pe scriitori să scrie ce vrea partidul, mai grea decât asta a fost interzicerea accesului la clasicii literaturii române. Eminescu a fost aproape complet interzis. Puţine poezii de-ale lui mai erau acceptate în manualele şcolare. Au fost multe falsificări... De exemplu, din poemul „Împărat şi proletar“, a fost reţinut pentru manualul şcolar doar discursul proletarului. Poemul este construit din trei discursuri: unul este discursul proletarului, altul este discursul împăratului, care răspunde proletarului, şi al treilea este discursul poetului, care priveşte de sus, şi pe proletar, şi pe împărat, ca pe nişte gângănii, care luptă acolo, undeva, pe planetă. Dar ei au reţinut numai discursul proletarului, dându-ţi impresia falsă că este opinia lui Eminescu, că Eminescu zice: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă“. Ceea ce este o falsificare grosolană. Aceasta o spune un personaj de-al lui Eminescu, nu Eminescu. E ca şi cum am crede că ceea ce zice Caţavencu este ceea ce zice Caragiale. Or, nu este aşa...

A zice că din cauza scriitorilor a rezistat comunismul este o aberaţie

Cunoscând atmosfera din acea perioadă, credeţi că scriitorul ar fi putut să se exprime într-un fel, liber, şi să aibă o reacţie firească?

Nu putea... Degeaba sunt contrariaţi acum mulţi tineri de atitudinea scriitorilor de atunci. Eram la „Realitatea TV“, la un bufet, la o cafea, şi discutam cu nişte tineri. Ei nu înţeleg de ce n-am protestat împotriva lui Ceauşescu, de ce n-am făcut mitinguri să-l dăm jos. Le explicam că, din momentul în care dădeai primul telefon ca să organizezi un miting - căci trebuia să convoci oameni, să-i anunţi -, şi în momentul când începeai să inviţi oamenii, se afla. Şi erai arestat. Dar ei nu au cum să înţeleagă asta.

Există conturată o opinie care spune că are deja rădăcini o anumită înclinaţie, în portretul general al intelectualului român, aceea de a fi lichea, de a lăsa capul în jos sau de a juca după cum îi cântă regimul.

M-am gândit foarte mult la ceea ce spuneţi dvs, dar nu sunt de acord absolut deloc cu chestia asta. Lichele au fost nişte nescriitori, care, făcând servicii partidului, au fost declaraţi scriitori. Ei nu sunt scriitori, ei au fost nişte oameni fără talent, pe care partidul i-a ridicat pe piedestalul de scriitor, iar acum au dispărut în neant. Adevăraţii scriitori şi-au preţuit scrisul cât au putut. Iar atunci când au făcut concesii, ei au plătit, nu societatea. Noi ne comportăm ca şi cum am fi fost trădaţi sau frustraţi de scriitori. Noi ce-am pierdut? Ne permitem acum să-i dispreţuim şi să-i privim de sus. Am avut şi noi laşităţile noastre... Stăteam la cozi să luăm salam şi brânză şi nu protestam. De ce să-i acuzăm pe scriitori, când ei au plătit un preţ imens, şi anume puritatea scrisului. Dar a zice că din cauza scriitorilor a rezistat comunismul este o aberaţie. Comunismul se baza pe forţa fizică, pe arme, pe Securitate şi populaţia n-a trecut la comunism pentru că scriitorii au pledat în favoarea lui. Populaţia a fost obligată în mod brutal. În închisorile româneşti au fost două milioane de oameni. Două milioane de oameni au stat în închisoare, din motive politice, pentru că nu erau destul de entuziasmaţi de comunism, şi 200 de mii dintre ei au şi murit. Cine poate să pretindă, în mod naiv, că din cauza scriitorilor românii s-au convertit la comunism? Călinescu însuşi - care a făcut nişte complimente partidului despre care se vedea de la o poştă că sunt nişte simple complimente –, prin modul de a scrie, atât de exuberant, atât de liber, a contrazis esenţa comunismului. Partidul cerea scriitorilor să aibă un stil de troglodit şi Călinescu, dimpotrivă, era paradoxal, era inventiv. Chiar şi în articolele în care lăuda Kremlinul, de exemplu, transmitea un mesaj anticomunist pentru că erau probe de gândire liberă. Alţii s-au opus tăcând, ca Blaga. Au fost mai multe forme de opoziţie.

Cum s-a produs deschiderea în România, în literatură sau în societate? Schimbarea în Rusia Sovietică a venit după moartea lui Stalin.

Influenţa scriitorilor a fost, în mare măsură, binefăcătoare, pentru că discursurile propagandistice ale unora dintre scriitori sau ale unor falşi scriitori nu erau recepţionate de public. Devenise un fel de zgomot de fond. Tot ceea ce era scris în limba de lemn a propagandei comuniste, la figurat vorbind, nu mai era auzit. În schimb, orice aluzie, orice imagine proaspătă folosită de un scriitor era înregistrată de public. Şi de asta se poate spune că scriitorii au exercitat o influenţă asupra stării de spirit a populaţiei, ceea ce le-a ţinut vie şi conştiinţa de sine, şi sentimentul continuităţii cu civilizaţia de dinainte de război. De altfel, mai important decât ce spuneai era modul cum spuneai. Mesajul scriitorilor nu constă în ceea ce spune, ci în felul cum spune. Cea mai bună dovadă este faptul că până şi primitivul Nicolae Ceauşeascu, cu un instinct politic puternic, a simţit că cenzura trebuie să acţioneze nu asupra conţinutului cărţii, ci asupra cuvintelor. În timpul lui Ceauşescu, erau interzise multe cuvinte, ca „sex“, „moarte“, „biserică“; acestea erau cuvinte interzise pentru că nu făceau parte din limba de lemn.

Cum a venit liberalizarea din anii ’60 şi cum s-a manifestat ea?

Ceauşescu a vrut să apară şi ca un eliberator... Acest dezgheţ ideologic a fost declanşat, de fapt, de Gheorghiu-Dej, dar Ceauşescu a vrut să demonstreze opiniei publice că el merge mai departe, că este non-conformist, că este patriot, că nu se supune marii puteri din Est. Toate astea au fost ca să-şi creeze o aureolă de reformator. Însă, în scurtă vreme, şi-a dat seama că libertatea, pe care a îngăduit-o el, foarte repede, lua nişte proporţii periculoase pentru el. Nu populaţia, în ansamblul ei, mai ales intelectualii nu se opresc atunci când li se dă voie să spună ce cred. Nu se cenzurează ei înşişi şi-şi iau o raţie de libertate cât mai mare. Şi, speriat de amploarea pe care o luase această libertate de exprimare, a trecut în extrema cealaltă, şi a încercat s-o reprime, văzând ce se întâmplă în unele ţări din Asia. Fascinat de cultul conducătorilor din Coreea de Nord şi din China, a vrut să realizeze şi în România o revoluţie culturală. Nu i-a reuşit. Ceea ce se dobândise în cei aproximativ 10 ani de libertate nu a mai putut fi luat înapoi de către Ceauşescu.

Din perspectiva istoriei, credeţi că, peste o sută de ani, se vor citi cu folos cărţile scrise în această perioadă?

De obicei, dintr-o perioadă istorică de câteva decenii, rămâne câte un singur scriitor sau doi-trei. Timpul cerne foarte mult. Din secolul al XIX-lea, îi ţinem minte pe Eminescu, pe Caragiale, pe Creangă, eventual, pe Slavici. Iar dacă suntem foarte exigenţi, doar pe Eminescu şi pe Caragiale... Eu aş privi secolul al XIX-lea de foarte departe şi l-aş reţine numai pe Eminescu. Dacă aş privi secolul al XX-lea de foarte departe, l-aş reţine numai pe Nichita Stănescu. Şi Nichita Stănescu n-a scris între cele două războaie, ci în plin comunism.

Să vă spun sincer, eu am o părere foarte proastă despre disidenţii noştri

Ce s-a întâmplat cu această instituţie a Uniunii Scriitorilor, care, cumva, i-a strâns pe scriitori. În felul acesta, partidul i-a şi controlat pe scriitori? Poate i-a şi cumpărat. Şi, după aceea, înainte de revoluţie, a devenit locul cel mai periculos pentru dictatură?

Este foarte periculos să-i aduni pe scriitori la un loc. N-a înţeles-o nici Ceauşescu, care avea o anumită clarviziune în materie de păstrare a monopolului puterii, până nici el n-a înţeles lecţia Şcolii de literatură. Şcoala de literatură a fost înfiinţată pentru a forma scriitorii, pentru a-i controla şi pentru a-i transforma în propagandişti. Ei bine, tocmai Şcoala de literatură s-a transformat într-un focar de libertate, periculos pentru partid. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Uniunea Scriitorilor, care a fost înfiinţată pentru a-i înregimenta pe scriitori şi, până la urmă, s-a transformat într-o zonă liberă de comunism, ca Piaţa Universităţii, după 1989.

Cum caracterizaţi disidenţa scriitorilor români? Vorbesc de perioada de după â80, căci atunci a început să fie mai evidentă la noi dictatura, iar violenţa politică nu s-a cuplat cu disidenţa.

Să vă spun sincer, eu am o părere foarte proastă despre disidenţii noştri. Nu vreau să dau nume, pentru că unii dintre ei poate au suferit, alţii sunt priviţi cu respect şi nu vreau să jignesc sentimentele celor care îi respectă. Eu am o părere foarte proastă despre toţi scriitorii disidenţi, nu mă refer la alţi disidenţi. M-am gândit la fiecare în parte. Toţi mi se par nişte indivizi recalcitranţi, puşi pe scandal, care în orice regim ar face scandal. S-a văzut că, după ce a căzut comunismul, au continuat să fie puşi pe scandal. Sunt răi, sunt egoişti, au o vanitate exagerată şi-mi fac o impresie proastă. Eu nu consider, deci, că am avut disidenţi. Dar mai grav decât faptul că n-am avut disidenţi este faptul că n-am avut nici o carte valoroasă, de mare anvergură, despre ce s-a întâmplat în România în timpul comunismului. România a trăit o tragedie şi nimeni n-o povesteşte.

Nici după ’90?

Nici după ’90... Mă duc în Germania şi un prieten de acolo mă roagă să-i recomand o carte, din care să afle ce s-a întâmplat în perioada comunismului. Nu există. Toate care fac referire la comunism o fac într-un mod nebulos, unilateral, capricios, narcisist. Scriitorii povestesc despre ei, fac aluzii... Dar o carte puternică, la fel cum sunt cărţile lui Soljeniţîn sau cărţile lui Milan Kundera, sau cărţile lui Vaclav Havel, nu există în România. Şi-mi dau seama că scriitorii nu şi-au făcut datoria de a povesti ce s-a întâmplat în ţara lor. Ceilalţi oameni care n-au talent îl deleagă pe scriitor, care are talent, să povestească în numele lor. „Ţie ţi-a dat Dumnezeu talent, povesteşte ce s-a întâmplat“. Dar scriitorul nu povesteşte, povesteşte nişte chestii minore. De asta am o părere foarte proastă despre scriitorii din generaţia â80, care nici măcar n-au încercat să povestească, ci doar au chicotit în scris pe seama comunismului.

Cum vedeţi viitorul literaturii române? Sunt semne ale unei relansări, ca în anii â60?

După părerea mea, o literatură bună apare atunci când societatea are nevoie de ea. Acum societatea manifestă un total dezinteres faţă de literatură şi, dacă eşti scriitor, nu prea îţi vine să scrii pentru că te întrebi pentru cine să scrii. La un post de televiziune am fost întrebat: „Bine, domnule Alex Ştefănescu, dar credeţi că publicul greşeşte? Poate, într-adevăr, nu are nevoie de literatură... Şi le-am dat următorul răspuns: societatea românească are foarte mare nevoie de literatură, dar nu ştie că are nevoie de literatură. Tot aşa cum marinarii plecau pe mare şi nu ştiau că, din cauză că le lipseşte vitamina C, vor face scorbut, populaţia din România e urâtă, nu numai la suflet, ci şi la faţă, pentru că nu citeşte literatură. Oamenii care nu citesc se urâţesc. Eu pun pariu, dacă îmi aduceţi pe cineva de pe stradă, vă spun dacă citeşte sau nu. Toţi cei care nu citesc sunt urâţi, au ceva animalic în ei. Iar cei care citesc sunt frumoşi, înnobilaţi, nu în sensul că seamănă cu Mircea Radu, ci au o iluminare care se simte. Societatea română are de suferit pentru că nu citeşte. Iar scriitorii, în loc să stea cu braţele încrucişate şi să se plângă că societatea n-are nevoie de ei, trebuie să-şi recucerească publicul. Principalul scop ideal al scriitorului de astăzi este să-şi recucerească publicul.

„Eu nu-i iubesc pe români pentru că sunt cei mai reuşiţi oameni din lume, ci pentru că sunt ai mei“

Ce se întâmplă cu tema ideii naţionale? A existat în anii â70 tendinţa lui Ceauşescu de a confisca această tematică, asumându-şi-o pentru a entuziasma masele? Este o temă care prinde sufletul românului.

Scriitorii ar trebui să dea dovadă de mai mult curaj. În momentul de faţă, trebuie să ai curaj să spui că-ţi iubeşti ţara, pentru că rişti să fii confundat cu tot felul de clovni. Rişti să fii persiflat, rişti să fii considerat xenofob, demodat, împotriva curentului şi aşa mai departe. Toate astea sunt nişte prostii. Iubirea de locul în care te-ai născut şi trăieşti va fi veşnică. Nu contează că va fi o liberă circulaţie. Totdeauna te ataşezi sufleteşte de zona în care trăieşti. Eu mă ataşez sufleteşte până şi de pasagerii dintr-un compartiment de tren, în care am călătorit. Stau de vorbă cu ei şi mă leg sufleteşte de ei. Poate că în alt compartiment sunt mai simpatici, dar eu acolo s-a nimerit să stau. Eu nu-i iubesc pe români pentru că sunt cei mai reuşiţi oameni din lume, ci pentru că sunt ai mei. Viaţa mea este legată de limba română. Dacă eram ungur, îi iubeam pe unguri, dacă eram evreu, îi iubeam pe evrei... Cum să-ţi fie ruşine să-ţi iubeşti ţara?... Pe urmă o să ne fie ruşine să ne iubim şi nevasta...

Acum câţiva ani, au fost anchete, organizate de tineri scriitori, care cereau reevaluarea lui Eminescu, Eminescu cel glorificat de regimul comunist. Se poate spune că avem nevoie de o reevaluare a unor mituri culturale?

Tinerii care-l contestă pe Eminescu nu-l contestă pentru că s-au săturat de mitizarea lui, ci-l contestă pentru că sunt enervaţi de faima care continuă să o aibă Eminescu după atâta timp, în timp ce ei nu reuşesc să se facă auziţi. Asta este o problemă veşnică. A tuturor timpurilor... Nu-ţi vine să crezi că un mort din sec. XIX-lea este mai prezent în mintea tuturor decât tine. Şi ei cred că, dacă-l contestă pe Eminescu, ar putea veni ei în locul lui. Nu, greşeală! Ar putea veni în locul lui Eminescu dacă ar scrie mai bine decât el.

Complexul modernităţii va fi veşnic la români? El a fost acut şi pe vremea lui Eminescu, iar în perioada comunistă a fost camuflat...

Eminescu însuşi n-avea acest complex. Acolo unde se află Eminescu, acolo se înfiinţează reşedinţa poeziei lumii. Acolo unde se află Nichita Stănescu, acolo s-a mutat capitala poeziei universale. Când trăia Nichita Stănescu erau sârbi obişnuiţi, nu poeţi, care învăţau limba română ca să-l citească pe Nichita Stănescu. Capitala poeziei mondiale s-a mutat la Bucureşti datorită lui Nichita Stănescu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!