Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Historica Secularizarea averilor mănăstireşti

Secularizarea averilor mănăstireşti

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Historica
Un articol de: Gheorghe Vasilescu - 11 Decembrie 2013

Prefacerea social-politică începută în Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea a găsit Biserica Ortodoxă Română, din punct de vedere al proprietăţii eclesiastice, într-o situaţie deosebită. De o parte, bisericile de mir de prin târguri şi sate, oblăduite de preoţi, unele şi cele mai multe fără nici un fel de avere, iar altele, puţine la număr şi mai ales prin oraşe, înzestrate de către evlavioşii creştini cu averi pentru nevoile cultului şi întreţinerea clerului. De cealaltă parte şi de o însemnătate covârşitoare erau mănăstirile şi mitropoliile cu episcopiile. De la începutul domniei lui Cuza, mai toate guvernele Principatelor s-au ocupat îndeaproape de administrarea averilor mănăstireşti şi de raporturile lor cu Statul, ceea ce a prilejuit controverse şi conflicte grave care vor dura de-a lungul întregii domnii a lui Cuza.

Bisericile de prin sa­te erau clădite, ca în satele de moş­neni sau răzeşi, pe pă­mânt răzeşesc şi întreţinute de obştea răzeşilor sau, cum era prin satele boiereşti, zidite de proprietarii de moşii şi în­tre­ţi­nute, cele mai multe, de acei pro­prietari în mod benevol, din pro­pria lor avere şi fără a li se crea fonduri speciale.

După situaţia lor de dina­in­te de secularizare, mănăstirile se împărţeau în două mari ca­te­­gorii. Primele, cele cunoscute în general sub numele de mă­nă­stiri neînchinate (pământe­ne). În această categorie intrau mă­năstirile şi schiturile mi­tro­po­liilor şi episcopiilor; mă­nă­sti­ri­le cenovitice, care, după rân­du­­iala pusă de fondatori, îşi ad­mi­­nistrau bunurile fără control din partea statului sau a e­par­hi­ilor; mănăstirile întemeiate de familiile mari şi bogate din ţa­ră cu scop de binefacere (îm­pli­nită prin întreţinerea mari­lor spitale, a azilurilor pentru să­raci, împărţirea de ajutoare ce­lor nevoiaşi), puţine la nu­măr, şi a căror administrare e­ra cruţată de tutela statului, fiind încredinţată, chiar prin hri­sovul de ctitorire, urmaşilor fon­­datorilor.

A doua categorie o constituiau mănăstirile închinate pa­tri­­ar­hiilor şi Locurilor Sfinte din O­rient. Ele au ocupat în Prin­ci­pa­te o poziţie cu totul ex­cep­­ţio­na­lă şi măsurile drastice lu­ate îm­potriva lor la secula­ri­za­re au fost cu desăvârşire drep­te.

Până la Regulamentul Or­ga­nic nu exista deosebire de tra­ta­ment, în ceea ce priveşte ra­por­­turile cu Statul, între mă­nă­stirile pământene (chinovii) şi cele închinate Locurilor Sfin­te (stavropighii). Doar la de­sem­­narea egumenilor erau di­fe­renţe: egumenii chinoviilor e­rau numiţi de domnitor, la re­co­­mandarea mitropolitului ţă­rii, în timp ce ai mănăstirilor în­­chinate erau numiţi după re­c­o­­mandările conducerii mă­nă­sti­rilor din Orient, unde fuse­se­ră închinate de fondatorii lor. Şi unii, şi alţii aveau drept să dis­pună de veniturile mă­nă­sti­ri­lor, cu precizarea că la trebu­in­ţele Statului erau supuse la contribuţie şi unele, şi altele.

De la Regulamentul Organic la domnia lui Cuza

În perioada regulamentară, e­gumenii mănăstirilor închina­te - sprijiniţi şi ajutaţi de Poar­ta otomană, dar mai ales de Ru­sia, putere protectoare - s-au sus­tras sistematic de la îndato­riri, nemaivărsând Vistieriei nici o contribuţie din veniturile lor. Dorinţele exprimate de A­du­nările Obşteşti ale Prin­ci­pa­te­lor în anii 1837, 1838, 1839 şi 1847 pentru restabilirea drep­tu­­­rilor Statului au rămas fără ur­mare. Egumenii greci au re­u­şit să eludeze şi să blocheze toa­te măsurile restrictive luate con­tra lor, până ce legea de se­cu­­­larizare din 17 decembrie 1863 a trecut întregul patrimoniu al acestor mănăstiri pe sea­ma Statului.

Mănăstirile chinoviale, în schimb, şi-au îndeplinit regulat în­­datoririle. Înainte de Re­gu­la­men­tul Organic, mănăstirile pă­mântene se administrau sin­gu­­re, prin comunitatea lor, sub pri­vegherea episcopilor e­par­hi­oţi, supuse însă şi ascultării vo­ie­vodului ţării, care trăgea de la ele foloase considerabile. Po­tri­vit legilor bizantine şi obice­iu­lui pământului, întotdeauna a­ceste mănăstiri au avut cali­ta­­tea de persoane morale şi ju­ri­dice, deci, în drept de a primi le­gate şi capabile ca prin re­pre­zen­tanţii lor să meargă în judecată şi să facă acte cu efecte juridice.

Regulamentul Organic a a­dus o nouă organizare averilor mă­năstireşti, punându-le sub ad­ministrarea Logofeţiei Tre­bu­­rilor Bisericeşti, apoi De­par­ta­­mentul Credinţei (Ministerul Cul­telor de mai târziu), şi a dispus ca mitropoliile şi episcopiile să contribuie nu numai la chel­t­u­­ielile Statului, ci şi la „aşe­zări pu­blice şi pentru faceri de bine“.

Această prevedere a fost pu­să în aplicare în Muntenia în a­nul 1840, când Sfatul Ad­mi­nis­tra­tiv a hotărât şi domnul a a­pro­bat arendarea moşiilor mi­tro­poliei şi ale episcopiilor, prin li­citaţie (mezat), pe termen de 3 ani, cu începere din 1842, sub su­pravegherea chiriarhilor.

Prin legea din 8 martie 1847 s-a adus o schimbare acestei re­gle­­mentări, stabilindu-se ca a­ren­darea moşiilor să se facă pe ter­men de 5 ani, în prezenţa nu nu­mai a chiriarhului, dar şi a lo­gofătului treburilor biseri­ceşti. Se lăsase pentru între­ţi­ne­rea soborului aşa-zisele vetre în propriul lor profit. Barbu Ştir­bei, în Muntenia, şi Grigore Ghi­ca, în Moldova, pentru a curma abuzul, au dispus aren­da­­rea acestor vetre tot de către De­partamentul (Logofeţia) Cre­din­ţei, prin scoatere la mezat, în­scriindu-li-se în buget o com­pen­saţie anuală.

Veniturile tuturor mănăsti­ri­­lor pământene se vărsau într-o Casă Centrală, cu sediul, mai în­tâi, la mitropolie, apoi, la De­par­tamentul Credinţei. Din to­ta­­lul veniturilor, după ce se a­co­­pereau cheltuielile specifica­te în bugetul fiecărei mănăstiri şi se dădea în fiecare an o sumă fi­xă chiriarhilor pentru între­ţi­ne­rea lor, restul se repartiza ca a­jutor bisericilor fără nici un fel de venit şi pentru plata pre­o­ţilor, Casei Şcoalelor pentru chel­tuielile seminariilor (de la Bu­cureşti, Râmnic, Buzău şi Ar­geş), şi în folosul Caselor fă­că­toare de bine (cum erau Casa mi­losteniei şi a cerşetorilor, Ca­sa copiilor sărmani, Spitalul iu­bi­rii de oameni etc.), iar o parte se lăsa rezervă. Nici un prisos de venituri nu se putea cheltui fă­ră dezlegarea domnească.

În urma acestei reforme, cu toa­te abuzurile care se comi­teau la arendare, veniturile mo­şiilor mănăstireşti aproape s-au înzecit. Capitalul acestei Ca­se, care în anul 1845 era de 4.900.782 lei, a crescut treptat şi a ajuns în anul 1857 la 13.000.000 lei vechi. Ceea ce ră­mânea din această sumă, du­pă acoperirea cheltuielilor, se păs­tra în casă ca excendent. În a­nul 1846, excedentul s-a ridicat la însemnata sumă de 4.000.000 lei. Ori de câte ori era nevoie de cheltuieli extraor­di­­nare pentru trebuinţele ţării, Vis­tieria se împrumuta la Casa Cen­trală. La 1 ianuarie 1858, Vis­tieria ţării datora Casei Cen­trale suma de 8.136.000 lei.

În Moldova, în 1835, mitro­po­­litul Veniamin Costache a al­că­tuit un regulament de „ocâr­mu­­ire a pământeştilor mă­nă­stiri“, conform cu principiile Re­­gulamentului Organic, aprobat de Mihail Gr. Sturdza (1834-1849), prin care moşiile mă­năstireşti se arendau pe 3 ani la mitropolie, unde se în­fi­in­ţa o Casă Centrală pentru pri­mirea veniturilor. În martie 1844 s-a votat o altă legiuire pen­tru ocârmuirea veniturilor mă­năstirilor pământene, ale mi­tropoliei şi episcopiilor, care se adunau la Departamentul tre­­burilor bisericeşti, într-o Ca­să Centrală. Din venituri, par­te se dădeau chiriarhilor, iar ce pri­sosea se împărţea în trei părţi: o parte pentru reparaţia, prin licitaţie, a bisericilor; alta pen­tru Seminarul de la Socola şi cea din urmă pentru faceri de bi­ne, cheltuieli de adminis­tra­ţie bisericească (hotărnicii etc.). Veniturile acestei Case se ri­dicau la 3.000.000-4.000.000 lei, care de cele mai multe ori se cheltuiau în întregime. Su­ma ar fi putut să fie şi în Mol­do­va mai mare de s-ar fi făcut a­buzuri mai puţine.

Metocurile „închinate“ nu erau proprietatea patriarhiilor răsăritene

Originea îndepărtată a pro­ble­mei secularizării este legată de practica unor ctitori de mă­nă­stiri din secolul al XIV-lea în Mol­dova şi secolul al XVI-lea în Ţa­ra Românească de a le face me­tocuri uneia dintre patriar­hi­ile de la Ierusalim, Constan­ti­nopol, Antiohia sau Ale­xan­dria, ca şi marilor mănăstiri de la Muntele Athos sau altor mă­­nă­sti­ri din diferite părţi ale O­ri­entului ortodox. Practica a­ceas­ta era considerată de ctitori ca o garanţie pentru con­ti­nu­i­tatea în îndeplinirea scopu­ri­lor sociale sau culturale avute în vedere la ridicarea mă­nă­sti­rii, indiferent de tulburările sau răsturnările interne care ar fi in­tervenit. În schimbul a­ces­tui gen de asigurări feudale, me­to­cu­­rile cedau o cotă din ve­ni­turile lor către instituţiile re­li­­gioase că­rora le fuseseră „în­chi­­nate“.

Cu timpul, sensul închinării a fost însă denaturat. Au fost ui­tate legatele iniţiale şi me­to­cu­rile au început să fie conside­ra­te drept „proprietate“ a celor ca­re aveau doar obligaţia de a le ocroti. Drept urmare, me­to­cu­rile au început să fie privite ex­clusiv ca izvoare de venituri cât mai mari. O asemenea in­ter­­pre­ta­re nu putea să nu ducă la con­flic­te cu puterea de stat, con­flic­te care încep să fie sem­na­late în­că din secolul al XVII-lea.

Instaurarea regimului fana­ri­ot - cu rolul important care re­venea acum Patriarhiei din Con­stantinopol şi înaltului cler grec - a înăbuşit timp de un se­col conflictul. Nemulţumirile pen­tru rolul pe care şi-l arogau că­lugării greci prin identifica­rea „închinării“ cu „donaţia“, deci cu dobândirea unui drept de proprietate asupra metocului, au izbucnit însă imediat du­pă abolirea regimului fana­ri­ot. După 1826, când, prin în­ţe­le­­gerea de la Akkerman, Rusia îşi asumă rolul de proteguitoa­re a religiei ortodoxe în Im­pe­riul Otoman, relaţiile dintre Prin­cipate şi marile instituţii or­todoxe care gospodăreau mă­nă­stiri închinate se complică.

În prima jumătate a secolului XIX s-au făcut diferite pro­pu­­neri şi s-au luat chiar măsuri pen­tru îndreptarea acestei stări de lucruri, însă fără re­zul­tat, deoarece călugării greci se bucurau de sprijinul permanent al Rusiei, care în politica ei în Balcani avea nevoie de spri­jinul şi simpatia acestora.

Datorită tactului politic al ge­neralului Pavel Kiseleff, s-au că­utat prin Regulamentul Or­ga­nic unele formule de armoni­za­re, cu prevederi mai clare în Ţa­ra Românească şi mai ambi­gue în Moldova.

O înţelegere reală era însă im­posibilă datorită poziţiei pa­tri­­arhiilor din Constantinopol, An­tiohia, Ierusalim şi Ale­xan­dria, care susţineau cu tărie că mă­năstirile sunt averi ale Sfin­t­e­lor Locuri şi că numai ele pot fa­ce cu acele averi orice vor voi, ne­având a da seama nimănui; că nu cunosc alte îndatoriri, a­fa­­ră de acele care se ating de sluj­ba dumnezeiască în biseri­ca fiecărei mănăstiri.

Preocupate să încaseze venituri cât mai mari, lavrele de la Athos şi din Orientul Mijlociu ui­tă cu totul de obligaţiile so­ci­a­­le care motivaseră odinioară scu­tirea mănăstirilor „închina­te“ de unele sarcini. În plus, în loc de a contribui la veniturile Vis­tieriei, mănăstirile solicitau me­reu amânări sau chiar scutiri de la obligaţia de a vărsa Sta­tului un sfert din veniturile lor, obligaţie legiferată prin Re­gu­lamentul Organic.

Iniţial, guvernele lui Cuza au încercat soluţii amiabile cu pa­triarhiile, tocmai pentru a nu complica relaţiile cu puterile ga­rante într-un moment în ca­re obiectivul principal al po­li­ti­cii externe era recunoaşterea in­ternaţională a dublei alegeri. To­tuşi, încă din vara anului 1859, situaţia mănăstirilor în­chi­nate a început să fie agitată pe plan internaţional de că­lu­gă­rii greci. Sigure de sprijinul ma­rilor puteri (Rusia, Austria, Tur­cia, Anglia), patriarhiile or­to­doxe din Imperiul Otoman vor căuta să transforme diver­gen­­ţele cu Statul român în conflict internaţional. Cuza a aplicat, însă, o politică abilă pentru a obţine, pas cu pas, o so­lu­ţie naţională în problema mă­nă­stirilor închinate.

În mai 1862, din dispoziţia lui Cuza, patriarhiile sunt invi­ta­­­te în mod oficial să-şi trimită de­­legaţii la Bucureşti spre a se gă­­si o soluţie, ceea ce patriarhii re­­fuză sub diferite pretexte, refuz anticipat de altfel de către a­­u­­torităţile române, despre ca­re Poarta a fost imediat infor­ma­­tă.

Din noiembrie 1862, cu spri­j­i­­nul lui Cuza, care îşi consoli­da­se între timp poziţia inter­na­ţio­nală, Guvernul N. Kre­tzu­les­cu adoptă măsuri în lanţ îm­po­triva mănăstirilor închinate şi a egumenilor greci: punerea sub sechestru a tuturor venitu­ri­lor realizate din arendarea mo­şiilor şi păstrarea lor în Ca­sa statului; înscrierea venitu­ri­lor obţinute de mănăstiri din a­ren­de în bugetul statului; efec­tu­­­area slujbelor religioase ex­clu­­s­iv în limba română prin eli­mi­narea limbii greceşti; desti­tu­i­rea egumenilor care nu se su­­puneau hotărârilor Guver­nu­lui; obligaţia mănăstirilor de a întocmi bugete de cheltuieli pe baza cărora se puteau elibe­ra din Casa statului sumele tre­­buitoare întreţinerii mă­nă­sti­rilor; trecerea atribuţiei de a­ren­­dare a moşiilor mănăsti­reşti pe seama Guvernului.

La 18 iunie 1863, pe baza u­nui raport al lui Alexandru O­do­bescu, pe atunci ministru ad-in­terim al Cultelor, s-a dat un nou ordin domnesc, prin care se dis­punea inventarierea obiecte­lor de preţ şi a documentelor din mănăstirile închinate, urmând ca obiectele necesare la să­vârşirea slujbelor să fie puse sub supravegherea protopopilor sau a organelor locale de stat, iar cele care nu erau fo­lo­si­te la slujbe, precum şi docu­men­­tele, să fie depuse la mă­nă­stirile Vă­că­reşti (Bucureşti) şi Golia (Iaşi), sub pază milita­ră.

Asemenea măsuri nu puteau să nu provoace furtuni la Con­stan­tinopol şi presiuni asupra Prin­cipatelor din partea puterii su­zerane şi unora dintre pute­ri­­le garante. Însă Cuza şi mi­niş­trii săi nu înţelegeau să se o­preas­că de pe drumul pe care por­niseră, considerând secula­ri­zarea mănăstirilor închinate o necesitate cu caracter strict in­tern, aşa cum se întâmplase pes­te tot în Europa.

În şedinţa Adunării din 13/25 decembrie 1863, M. Ko­găl­niceanu a prezentat Mesajul Dom­nesc prin care se înainta fo­rului legislativ al ţării proiectul de lege pentru secularizarea a­verilor mănăstireşti. Proiectul de lege a fost votat la 17/29 de­cem­brie 1863, cu 97 de voturi pen­tru şi 3 împotrivă.

Pretenţii străine abuzive

Legea secularizării, promul­ga­tă imediat de Cuza, prin De­cretul Domnesc nr. 1251 din 17 de­cembrie 1863, stabilea că „toa­te averile mănăstireşti din Ro­mânia sunt şi rămân averi ale statului“, care va înscrie în­tre veniturile ordinare ale bu­ge­t­ului său veniturile acestor a­veri şi va aloca „Locurilor Sfin­te către care erau închina­te unele din mănăstirile pă­mân­tene“ o sumă de maximum 82 de milioane lei, la „cursul de la Constantinopol, odată pentru totdeauna, cuprinzându-se în această sumă şi 31 de mili­oa­ne lei ce Locurile Sfinte dato­resc Ţării Româneşti după sti­pu­­laţiuni anterioare“, la care se a­dăugau 10 milioane lei pentru fon­darea unei şcoli şi a unui spi­tal pentru creştini. Guver­nul urma sa ia înapoi de la egu­me­­nii greci ornamentele, căr­ţi­le şi vasele sacre, cu care pie­ta­tea strămoşilor noştri înzestra­se aceste aşezăminte, precum şi do­cumentele ce au fost în­cre­din­ţate egumenilor, conform cu in­ventarele ce se găseau în ar­hi­vele ţării.

Prin Legea secularizării din 1863 a intrat în patrimoniul sta­tului român 25% din teritoriul ţării (25,26% în Muntenia şi 22,31% în Moldova), cu­prin­zând întinse şi valoroase do­me­nii agricole şi forestiere.

Recunoaşterea internaţio­na­lă a actului secularizării a avut loc la 2 mai 1864, la Conferinţa am­basadorilor de la Con­stan­ti­no­pol. După conferinţă a fost in­stituită o Casă specială, prin in­termediul căreia Guvernul ro­­mân urma să plătească des­pă­­­gubirile către Locurile Sfin­te, precum şi o comisie care să sta­bilească lista proprietăţilor mă­năstireşti cu toate venitu­ri­le şi datoriile pe care le aveau. Spre surprinderea tuturor, că­lu­gării greci au încercat să ză­dăr­nicească lucrările conferin­ţei, refuzând să prezinte actele de proprietate.

Între timp, Guvernul român a ridicat suma oferită Locurilor Sfin­te la 102.000.000 lei (piaş­tri), apoi la 150.000.000 lei, con­tractând chiar un împrumut la o bancă din Con­stan­ti­no­pol. Însă călugării greci n-au con­simţit nici acum, cerând o des­păgubire de 200.000.000 pi­aş­tri. Până la urmă, reprezen­tan­­ţii puterilor străine n-au mai intervenit în favoarea gre­ci­­lor, iar Guvernul român nu a mai plătit nimic, considerând ches­tiunea închisă. Astfel, mo­şi­ile mănăstirilor închinate au ră­mas în proprietatea Statului ro­mân fără să plătească vreo des­păgubire.

Legea, în principiu, seculari­zea­ză averea tuturor mănăsti­ri­lor şi aşezămintelor bise­ri­ceşti monastice de orice catego­rie. Articolul 1 al legii se expri­mă în termeni foarte largi: „Toa­te averile mănăstireşti din Ro­mânia sunt şi rămân ale Sta­tului“.

Nu este nici un articol mă­car prin care să se indice, cât de concis, ce anume atitudine a­doptă Statul faţă de averile mă­năstirilor neînchinate (pă­mân­tene). Tăcerea aceasta se ex­plică prin faptul că regimul a­cestor averi fusese determinat cu mult înainte de 1863, prin măsurile luate începând încă de pe la 1831. Noua lege nu mai produce nici un efect pentru a­ve­rile mănăstirilor neînchina­te, cel mult dacă vom admite că ra­tifică ceea ce, de fapt, era (demult) deja împlinit.

După interpretarea largă ca­re s-a dat articolului 1 al l­e­gii: „Toate averile mănăsti­reşti din România sunt şi ră­mân ale Sta­tului“, urmează, ne­greşit, că în România n-a ră­mas nici o a­vere a vreunei mă­năstiri, de ori­ce categorie ar fi, care să nu fi fost secula­ri­­zată. Totuşi, îm­po­triva pre­ve­derilor articolului 1 al legii, au rămas mănăstiri ne­secu­la­ri­zate, puţine e drept, dar au ră­mas. Exemplu: Sfân­tul Spi­ri­­don din Iaşi, Colţea, A­şe­ză­min­tele Brâncoveneşti din Bu­cu­r­eşti. Cum se explică a­ces­te ex­cepţii pe care legea nu le pre­­vede? În momentul adop­tă­rii legii de secularizare ele se a­flau sub gestiunea organelor in­­stituite prin actele de fonda­re, încât ea nu s-a aplicat a­ces­tei categorii de averi.