Sfântul Ambrozie, prieten cu împăraţii şi cu săracii

Născut în jurul anului 339 în Treveri (Trier), ca fiu al unui prefect roman şi al unei creştine practicante, Sfântul Ambrozie a studiat la Roma, având o ascensiune politică remarcabilă, ajungând foarte repede guvernator în nordul Italiei. Ales episcop de Milano după moartea episcopului arian Auxenţiu, fiind încă catehumen, Sfântul Ambrozie s-a remarcat prin predicile pline de patos pe care le-a rostit, prin combaterea arianismului, prin curajul de a mustra chiar împăraţii şi, nu în ultimul rând, prin purtarea de grijă faţă de săraci.

Ambrozie s-a născut în jurul anului 339 (după unii în 335), într-o familie distinsă. Tatăl său, cu acelaşi nume, a fost prefectul Galiei (cu reşedinţa în Trier), iar mama sa era o creştină practicantă. Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă, mama sa s-a hotărât să plece la Roma cu Ambrozie şi cu ceilalţi doi copii, pentru a le oferi o educaţie aleasă. Aici, Ambrozie, cel mai tânăr dintre fraţi, a făcut studii de filozofie, filologie şi juridice, după desăvârşirea cărora a făcut o carieră strălucită, distingându-se prin calităţile sale oratorice. Apreciind calităţile tânărului avocat, împăratul Valentinian I (364-375) l-a numit guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria, având ca reşedinţă oraşul Mediolanum (oraşul Milano de astăzi).

„Ambrozie să fie episcop“!

Anul 374 a fost unul capital în viaţa tânărului guvernator. Murind episcopul arian Auxenţiu, problema succesiunii acestuia a dus la dispute între ortodocşi şi arieni. Astfel, reprezentanţii celor două partide s-au adunat într-o biserică locală. Fiind prezent la discuţiile acestora şi ajungându-se în mod inevitabil la ceartă, Ambrozie a intervenit pentru a calma spiritele, iar intervenţia sa, făcută cu multă abilitate, a adus pace între partide. În această linişte se pare că s-a auzit glasul unui copil strigând: „Ambrozie să fie episcop!“ Acest strigăt a fost interpretat de către cei prezenţi ca un semn divin, toţi fiind de acord să-l aleagă pe tânărul guvernator episcop. Noul ales a ezitat să accepte această demnitate, deoarece era doar un catehumen, dar a cedat la insistenţele poporului. După botez, a primit hirotonia în diversele trepte ierarhice, la opt zile după încreştinare fiind hirotonit episcop. Aceasta se petrecea într-o zi de 7 decembrie.

Preocupările episcopului ascet şi mustrările aduse împăraţilor

Noul episcop s-a îngrijit mai întâi să-şi însuşească o bună cultură teologică, prin aprofundarea studiului Sfintei Scripturi şi prin parcurgerea operelor Sfinţilor Părinţi, sub îndrumarea preotului Simplicianus. În scurt timp, a devenit un predicator remarcabil. Imediat după alegerea şi hirotonia întru episcop şi-a vândut întreaga avere, împărţind apoi veniturile obţinute săracilor. Conştient de marea sarcină care i-a fost încredinţată, s-a dedicat întru totul noii misiuni, conducându-şi eparhia în mod exemplar. Dragostea lui faţă de cei săraci şi necăjiţi era atât de mare, încât la răscumpărarea unor captivi a poruncit să fie vândute anumite obiecte de cult, care nu erau indispensabile cultului, pentru a procura banii necesari (cf. Constantin Voicu, „Patrologie II“, Bucureşti 2009, 277). Episcopul Ambrozie a mai fost preocupat de răspândirea monahismului în nordul Italiei, dar şi de convertirea ultimelor rămăşiţe ale păgânismului din acest teritoriu. El a reuşit să ducă dreapta credinţă la triumf în disputele cu arienii, înmulţiţi în timpul predecesorului său, Auxenţiu.

Din cauza poziţiei sale intransigente faţă de arieni, Ambrozie a avut greutăţi cu împărăteasa Iustina, mama împăratului Valentinian II, care îi susţinea pe aceştia. Tradiţia vorbeşte şi de faptul că episcopul Ambrozie s-a impus cu autoritate chiar în faţa împăratului Valentinian II, nedorind să cedeze o biserică arienilor.

Se pare că Ambrozie a fost prieten bun cu împăratul Teodosie cel Mare (375-395). Cu toate acestea, episcopul oraşului Milano n-a ezitat să-l mustre pe împărat într-o situaţie dramatică. În anul 390 a avut loc o răscoală la Tesalonic, în care poporul a ucis câţiva funcţionari, reprezentanţi ai statului. Teodosie auzind de cele întâmplate, a dispus măcelărirea locuitorilor oraşului, fiind omorâte în hipodrom nu mai puţin de 7.000 de persoane. Aflarea veştii l-a mâhnit foarte tare pe Ambrozie, care n-a ezitat să-i scrie împăratului şi să-i ceară să facă penitenţă publică, excomunicându-l până când avea să facă acest lucru. După o pocăinţă sinceră de opt luni de zile, Ambrozie i-a permis din nou împăratului să primească Sfintele Taine. Se pare că această atitudine i-a adus multă admiraţie din partea împăratului, care, într-un anumit context, a declarat că el cunoaşte doar un singur episcop adevărat: pe Ambrozie.

Sfântul Ambrozie a jucat un rol important în convertirea Fericitului Augustin, aducându-l de la maniheism la dreapta credinţă. Ascultător nelipsit al predicilor sale, Fericitul Augustin chiar mărturiseşte în „Confesiunile“ sale că elocvenţa episcopului de Milano era cuceritoare şi tonul „acestui apostol al prieteniei“ era de neuitat.

Având la bază o cultură clasică solidă, căreia i-a adăugat şi una teologică, fiind cunoscător bun al scrierilor Părinţilor greci şi latini, Sfântul Ambrozie a scris mult, având un stil plăcut şi armonios, chiar dacă n-a ajuns la profunzimea altor Sfinţi Părinţi. De la el ni s-au păstrat scrieri dogmatice, exegetice, morale şi ascetice, dar şi cuvântări, imne şi 91 de epistole.

În jurul vârstei de 60 de ani, după circa 23 de ani de păstorire, s-a stins din viaţă la 4 aprilie 397, în Vinerea Mare. Biserica Ortodoxă şi Bisericile Romano-Catolică şi Anglicană îl prăznuiesc în fiecare an pe acest sfânt mare părinte la data de 7 decembrie, zi în care a primit hirotonia întru episcop.