Documentar
Sfântul care înmiresmează toamna

Sfântul care înmiresmează toamna

Costion Nicolescu, 22 Octombrie 2011

Numele de Dimitrie (varianta cu iz bisericesc) sau Dumitru (varianta populară) moşteneşte pe anticul Demétrios, şi spune şi el despre capacitatea de preluare, de păstrare şi de primenire a creştinismului, care-şi însuşeşte şi adaugă tot ceea ce avea bun lumea veche. Dumitru este, alături de alte câteva, unul dintre acele nume cu mare folosinţă până relativ de curând la români, pe care şi-l poate afla mai fiecare în genealogia apropiată, aşadar fără să răscolească prea mult. Din păcate, astăzi sunt tot mai puţini cei care pun copiilor sau finilor lor acest nume, cu rezonanţă plăcut aspră, atât de bărbătească.

Numele de Dumitru mi-l evocă instantaneu pe părintele Dumitru Stăniloae, una dintre rodirile cele mai minunate cu care a binecuvântat Dumnezeu pământul românesc, binecuvântare destul de ignorată, raportat la plinătatea ei. Va trece o vreme mai îndelungată sau mai scurtă (lucrul acesta nu are importanţă absolută, Dumnezeu va veghea asupra lui) şi, atunci când timpul se va plini, părintelui i se va recunoaşte, probabil, adăugarea la salba de Sfinţi Dimitrie care împodobeşte Biserica.

Poate ar trebui amintit şi faptul că, datorită tocmai desei folosinţe, acest nume, diminutivat, a devenit acela al unui personaj creat de Ion Luca Caragiale, ajuns aproape legendar şi considerat de mulţi reprezentativ pentru arealul mic burghez bucureşteano-ploieştean (sau chiar "regăţean"): Mitică!

Sfântul militar

Ca şi în cazul Sfântului Gheorghe, pentru Sfântul Dimitrie domină reprezentarea în chip de cavaler. Lucrul acesta este evident şi în cazul icoanelor ţărăneşti.

De altfel, Sfântul Dimitrie face pereche bună cu Sfântul Gheorghe. În rugăciunile de invocare ale Bisericii noastre ei sunt întotdeauna pomeniţi împreună, în capul cetei marilor mucenici. Şi adevărul este că multe sunt asemănările dintre ei. Amândoi au trăit în aceeaşi perioadă istorică (la sfârşitul veacului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea), amândoi au fost de foarte tineri căpetenii militare apreciate, amândoi s-au afirmat prin curaj şi mărturisire fără preget a credinţei lor, suportând martiriul în timpul aceleiaşi perioade de mare prigoană anticreştină, datorată împăraţilor (auguştilor) Diocleţian şi Maximian, amândoi se bucură de o mare cinstire, atât din partea Bisericii (având prevăzute de tipic sărbători cu polieleu sau, în limbaj comun, "cu roşu în calendar"), cât şi, ca urmare, din partea poporului credincios. Şi asta cu toate că, practic, despre nici unul dintre ei nu avem prea multe detalii privitoare la viaţa trăită.

Tot pereche apar adesea reprezentaţi cei doi sfinţi şi în icoane. Pe pereţii bisericilor ei stau în fruntea cetei de Sfinţi militari, în registrul care le este destinat în absida dreaptă. Când apar numai ei într-o icoană, sunt contopiţi într-o cavalcadă înfrăţită. În icoanele cu mai multe scene şi cu mai mulţi sfinţi sunt reprezentaţi în partea de jos, călare, în luptă cu vrăjmaşi mai degrabă spirituali. În cazul acesta, ei par să vină unul în întâmpinarea celuilalt, fiecare aducându-şi propria biruinţă întru Hristos, transformându-le într-una singură. Calul Sfântului Gheorghe este alb, iar cel al Sfântului Dimitrie roib. Dacă Sfântul Gheorghe învingea pe balaur, salvând pe fata de împărat, suliţa Sfântului Dimitrie străpunge o fiinţă umană. Conform prevederilor erminiilor, cel reprezentat este împăratul Maximian, persecutorul direct al Sfântului Dimitrie.

Legendele populare sunt puţine în cazul Sfântului Dumitru şi par în general contaminate cu elemente din viaţa Sfântului Dimitrie Basarabov. Căci acesta din urmă a fost pentru un timp cioban, acestuia i s-a aflat trupul nestricat. Răzbate din relatările ţărăneşti o conştiinţă evidentă a ţăranului în legătură cu extraordinara curăţie sufletească a sfântului şi, ca urmare firească, a unei familiarităţi aproape copilăreşti cu Dumnezeu. Aceste situări îi dau puteri excepţionale, cum ar fi vederea în duh şi mersul pe ape, ambele roade şi ale unei credinţe puternice.

Mucenicul Dimitrie, capul toamnei

În popor, ceea ce se începe la Sfântul Gheorghe se sfârşeşte toamna la Sfântul Dumitru, întru aşteptarea hibernală a unui nou început. Tocmelile sezoniere îndeosebi. Dacă Sfântul Gheorghe este considerat capul primăverii, Sfântul Dimitrie este capul toamnei. Marea de flori de la Sfântul Gheorghe îşi revarsă roadele la Sfântul Dumitru. Cum spune o legendă din Banat, ei îşi trec unul altuia cheile vremii, primăvara şi, respectiv, toamna. Între aceste două capete se petrec lucrări şi aşteptări, cu alte cuvinte, se trăiesc nădejdi şi se deapănă poveşti.

Ca multe altele, neprevăzute anume de rânduiala Bisericii, şi sărbătoarea de Sfântul Dumitru beneficiază în popor de Moşi, de o pomenire mai atentă a morţilor. Mai mult chiar, în unele părţi, Moşii de Sfântul Dumitru sunt printre cei mai importanţi. Legătura cât mai continuă şi mai puternic marcată a celor vii cu cei morţi, comunicarea dintre cele două lumi, este extrem de apropiată ţăranului român.

Fenomenul cel mai spectaculos rămân focul de Sumedru sau Sâm-Medru şi săritul prin el, asemănarea cu ceea ce se petrece la Sfântul Gheorghe fiind aproape totală. Atmosfera este de mare veselie, cu cântec şi larmă. Sfântul Dimitrie este ocrotitorul Tesalonicului, pe care l-a salvat în repetate rânduri de la invazia barbarilor, după cum arată cronicile timpului.

Pelerinajul bucureştean la Cuviosul Dimitrie cel Nou

Bucureştii se bucură de patronajul unui alt Sfânt Dimitrie, numit Basarabov sau Cel Nou. Lucrul acesta este relativ recent şi se datorează faptului că moaştele acestuia au fost aduse, din satul său din sudul Dunării, în Principatele Unite la 13 iulie 1874, unde, de atunci, puse într-o raclă de argint în biserica de pe Dealul Patriarhiei, străjuiesc şi ocrotesc Capitala. De aceea, la Bucureşti, sărbătorirea celor doi sfinţi parcă devine ca una. Pelerinajul la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou este unul de proporţii impresionante, chiar şi atunci când vremea este crâncenă. El începe din ajunul de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir. În timpul puterii comuniste acest pelerinaj reprezenta, în mod clar, o componentă protestatară faţă de agresiunea ideologică şi de politica de forţă dusă de autorităţile acelui timp contra Bisericii şi a credinţei ei. Când, în serile de Sfântul Dumitru, mergeam la părintele Dumitru Stăniloae ca să-l sărbătorim, măsuram împreună rodnicia duhovnicească a unui an şi mărturisirea de credinţă a bucureştenilor şi după amploarea pelerinajului la Sfântul Dimitrie cel Nou, de la care tocmai ne întorceam. Atâta puhoi de lume, mobilizată fără "tabel convocator", nu putea decât să-i enerveze pe dictatori, ajungându-se până acolo încât într-un an Sfântul a fost izgonit de la locul de pelerinaj de pe Deal, din faţa Patriarhiei, jos la Biserica "Sfântul Nicolae", de la "11 Iunie". În ciuda tristeţii provocate de acest fapt, pelerinajul parcă a fost şi mai numeros şi mai acompaniat de rugăciune. Este mişcător să vezi în fiecare an şiruri de credincioşi de câteva sute de metri, aşteptând răbdători, cu flori şi cu lumânări aprinse în mână, să sărute moaştele Sfântului Dimitrie. Şi ce atmosferă, şi ce poveşti se deapănă, şi ce rugăciuni se înalţă! S-ar cuveni ca fiecare bucureştean să se folosească pe sine făcând măcar o dată în viaţă experienţa unui astfel de pelerinaj.

Sfântul Dimitrie este singurul numit de Biserică Mare Izvorâtor de Mir. Izvorârea de mir este unul dintre semnele de recunoaştere a sfinţeniei. Miresmele sunt o rămăşiţă a paradisului pierdut şi o arvună a paradisului aşteptat. Mirul este sinteză şi esenţă, pecete şi uleiere mesianică spre jertfire de sine izbăvitoare. Mireasma este purtătoare de transfigurare. Cum spune o cântare din Canonul Sfântului: "Mirul cel mai lucrător decât focul, Dimitrie, ajungând la toată Biserica, curge, izvorăşte, viază şi lucrează tainic, celor ce aleargă cu credinţă la el arzându-le bolile şi gonind demonii". Ungându-se mesianic cu Hristos, Mirul ceresc întrupat din iubire de oameni, Mir al bucuriei fără ţărmuri, Sfântul Dimitrie s-a făcut Lui asemănare şi a devenit, la rândul său, Mare Izvorâtor de Mir. Poate că revărsarea abundentă de mir în cazul Sfântului Dimitrie constituie şi o compensare a duhorilor cu totul ieşite din comun şi insuportabile din temniţa în care era închis, după relatările sinaxarului.

Dacă Sfântul Gheorghe este un sfânt al întregii Biserici, de Răsărit şi de Apus, Sfântul Dimitrie rămâne un sfânt al Bisericilor răsăritene.

Sfinţii sunt de o nesfârşită duioşie şi gingăşie. Dacă Sfântul Gheorghe aduce cu el gherghinele, Sfântul Dumitru vine revărsând valuri aprig colorate de dumitriţe. Totul miroase a toamnă, a focuri de veghe şi a poame brumate, a poveşti adevărate şi a rai apropiat. Coboară tot mai tare lumina şi lumea cea bună se îndreaptă de-acum, înfrigurată şi nădăjduitoare, spre Jarul sfânt din ieslea Betleemului.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!