Sfântul Cuvios Serafim de Sarov și monahismul românesc

Pentru a fi înțelese mai bine anumite aspecte ale vieții și învățăturii unui sfânt, biografia acestuia trebuie analizată în cadrul tradiției bisericești și raportată la epoca în care a trăit. În calendarul Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Serafim de Sarov (1754-1833) este pomenit atât pe 2 ianuarie, ziua mutării la cele veșnice, cât și în miezul verii, la 19 iulie, data aflării sfintelor sale moaște. În ceea ce privește cunoașterea sa în spațiul românesc, se poate vorbi de o receptare efectivă, amplificată mai ales după anul 1990. Aceasta se concretizează în traduceri și cărți hagiografice scrise în limba română, precum și în schituri monahale şi biserici parohiale care poartă hramul Sfântului Serafim
de Sarov.

Un lucru mai puțin cunoscut, pe care încercăm să-l expunem în cele ce urmează, are în vedere o receptare indirectă a Sfântului Serafim, anume prin mișcarea isihastă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Această realitate istorică și duhovnicească comună Bisericilor Ortodoxe Rusă și Română poate fi considerată o punte și o completare a receptării actuale a sfântului rus în România. Privind istoria relațiilor dintre cele două Biserici Ortodoxe surori, putem spune că legătura cea mai importantă și semnificativă se concentrează în jurul curentului paisian. Prezența sutelor de ucenici ruși și ucraineni ai Sfântului Paisie Velicicovschi (1722-1794) în Moldova poate constitui un temei al pătrunderii Sfântului Cuvios Serafim în tradiția Bisericii Ortodoxe Române. 

După observația lui Serghei Cetvericov, „sub înrâurirea starețului Paisie Velicicovschi, în monahismul răsăritean s-au format nenumărați călugări remarcabili, întru totul deprinși cu învățăturile starețului lor”. Deși în general se știe că influența lui Paisie Velicicovschi s-a evidențiat mai ales în stareții de la Mănăstirea Optina, trebuie precizat că spiritualitatea filocalică s-a manifestat și în personalitatea starețului de la Sarov. Este îndeobște acceptat faptul că Sfântul Serafim ocupă un loc important printre figurile strălucite ale renașterii spirituale, căreia i-a fost contemporan. După cum scrie teologul rus I.M. Konțevici, într-un studiu despre renașterea isihastă în Rusia, „Cuviosul Serafim de Sarov a fost cel mai strălucit contemporan al nou renăscutei școli a nevoinței și a lucrării lăuntrice”. Așa cum se cunoaște, în fruntea acestei mari mișcări spirituale s-a aflat „Filocalia”. Editarea monumentalei lucrări realizate de Paisie Velicicovschi - „Dobrotoliubie” (iubire de bine), sau după supra-denumirea cercetătorului Dan Zamfirescu, „Biblia ascetismului slav” -, a fost continuată în limba slavonă de alte opt ediții până la începutul secolului XX. O reeditare din zilele noastre a văzut lumina tiparului chiar la București, în anul 1990, îndată după căderea regimului comunist. Apariția Filocaliei slavone a reprezentat în sine un eveniment spiritual și cultural foarte însemnat. Conform Enciclopediei Ortodoxe (Ruse), „Filocalia Slavonă a Sfântului Paisie, iar mai apoi Filocalia Rusă a Sfântului ­Teofan Zăvorâtul, care a suportat câteva ediții, au devenit cărți fundamentale ale nevoitorilor ruși din veacurile XIX-XX și au slujit luminării spirituale a poporului simplu și, în parte, a intelectualilor”.
De aceea poate fi considerat că la acest eveniment-fenomen pot fi raportate toate marile personalități duhovnicești ale ultimelor două secole. După expresia profesorului rus Dionisie Shlenov, „în mod deosebit în Răsărit, până în prezent, Filocalia rămâne enciclopedia fundamentală a vieții duhovnicești”. În ceea ce privește influența paisiană asupra monahismului rusesc, într-o lucrare a sa despre mistica ortodoxă, teologul Ioan Meiendorf vorbește despre două cazuri principale: „Începând cu primii ani ai secolului al XIX-lea, în centrele spirituale răspândite pe întreg cuprinsul Rusiei a început să apară monahismul isihast inspirat direct de ucenicii lui Paisie sau de cei care se aflau sub influența lui indirectă. În curentul acestei reînnoiri se disting două cazuri extraordinar de importante: stareții de la Optina și personalitatea unică a marelui sfânt al Bisericii Ortodoxe contemporane - Cuviosul Serafim de Sarov”.
Cu privire la renumele duhovnicesc al Sfântului Paisie Velicicovschi în epocă, acesta i-a fost destul de cunoscut Cuviosului Serafim. El recunoștea în starețul moldovean „marca autentică” a monahismului din acea vreme. Serafim de Sarov, trecut la cele veșnice în anul 1833, nu putea să afle despre Paisie din vreo biografie scrisă a acestuia. Prima lucrare în limba rusă despre viața și acti­vi­tatea lui Paisie Velicicovschi - traducerea biografiei alcătuite de ucenicul său Platon - a fost editată în anul 1847, la Mănăstirea Optina. Însă Sfântul Serafim cu siguranță auzise de Paisie prin intermediul Filocaliei și al sutelor de ucenici ai acestuia răspândiți în întreaga Rusie. Pe lângă lectura asiduă și împlinirea povățuirilor filocalice, însuși Sfântul Serafim, în calitate de îndrumător duhovnicesc experimentat, îi încredințează pe doi dintre ucenicii săi unor stareți care la rândul lor fuseseră ucenici ai Cuviosului Paisie. Despre aceas­ta aflăm de exemplu din viața fostului ucenic al stare­țu­lui de la Sarov - Iona Miroșni­cen­ko -, care a fost îndrumat de Sfântul Serafim să-și continue nevo­ințele monahale pe lângă stareți proveniți dintre ucenicii Cuviosului Paisie. Astfel, cuviosul Iona de Kiev (1802-1902) relatează într-o scrisoare a sa către ober procurorul Sfântului Sinod, Constantin Petrovici Pobe­donosțev, despre ucenicia sa pe lângă starețul Serafim. El a viețuit în preajma cuviosului opt ani, între 1824 și 1832. Spre sfârșitul vieții lui - descrie ucenicul Iona -, Sfântul Serafim, prin însăși binecuvântarea Maicii Domnului, l-a sfătuit pe el și pe un alt frate Alexie să meargă către anumiți stareți harismatici, toți ucenici ai lui Paisie Velicicovschi. Sfântul Serafim numește câțiva stareți, arătând ucenicilor săi calea duhovnicească pe care trebuie să o urmeze. Iată în ce mod părintele duhovnicesc, înainte de sfârșitul său pământesc, manifestând o grijă spirituală testamentară, nu îi lasă orfani pe ucenicii săi, ci îi îndrumă concret: „Tu, frate Alexei, mergi la înțeleptul stareț Teofan de la Valaam, iar tu, frate Iona, mergi la sihăstria Beloberjescki, la înțeleptul stareț schimonah Teodor, ucenic al arhimandritului Paisie de la mănăstirea moldoveană Neamț, și-i fii lui credincios ca și mie. Totuși, multă vreme nu veți fi împreună, pentru că îl vor izgoni. Atunci el te va da înțe­leptului stareț Atanasie, numit înainte-văzător, însă nici lângă acesta nu vei fi multă vreme - peste doi ani se va muta la cele veșnice. Atunci, iubitorul de Dumnezeu stareț Atanasie te va îndruma către un alt părinte Atanasie, înțelept și experimentat stareț. Toți aceștia sunt ucenici ai arhimandritului Paisie. Cu toții, precum și alții împreună cu ei au venit din Moldova, ferindu-se de năvălirile turcești”.
Prin enumerarea câtorva stareți veniți din Moldova, poate fi admis faptul că Sfântul Serafim i-a cunoscut chiar personal pe aceștia sau, în orice caz, că aprecia în mod deosebit obștea monahală nemțeană. Astfel, prin intermediul ucenicilor paisieni, pe de o parte, și prin însușirea Filocaliei traduse în Moldova, pe de altă parte, se poate spune că s-a realizat o anume legătură duhovnicească și istorică între Sfântul Serafim de Sarov și spațiul românesc.
Așadar, este important de menționat că în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, în sânul tradiției ortodoxe românești au existat condiții optime pentru dezvoltarea și răspândirea monahismului isihast. Această stare de lucruri a contribuit în mod esențial la împreuna-lucrare a monahilor ruși, ucraineni și români și, ulterior, la răspândirea practicii isihaste din Moldova în toată Rusia. Drept urmare, trebuie evidențiată o latură mai puțin cunoscută, anume legătura Ortodoxiei românești cu așa-numitul fenomen al stă­rețimii ruse, care îl include pe Sfântul Serafim drept unul dintre cei mai străluciți stareți și, totodată, un sfânt recunoscut la nivel panortodox.