Sfântul Ioan Gură de Aur, prezentul şi problema cunoaşterii

Anul acesta se împlinesc 1600 de ani de la trecerea din această viaţă a unuia dintre cei mai mari ierarhi pe care i-a dat Biserica lui Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur este cu siguranţă una dintre cele mai mari personalităţi nu doar din spaţiul creştinătăţii, ci şi din cel al culturii europene şi universale. Predicator, teolog şi apologet, păstor şi învăţător, Sf. Ioan Gură de Aur a rămas în memoria Bisericii prin pilda vieţii sale şi prin mulţimea copleşitoare de gânduri adânci, de cuvinte înălţătoare, de scrieri pline de înflăcărare, patos misionar şi de viaţă. Posteritatea a păstrat de la Sf. Ioan Gură de Aur o operă imensă, foarte bogată în conţinut, care astăzi îşi dovedeşte actualitatea1. În lucrarea intitulată „Despre incomprehensibilitatea lui Dumnezeu“, Sf. Ioan Gură de Aur abordează problema cunoaşterii lui Dumnezeu. Prezentul demonstrează că, dincolo de cuceririle ştiinţifice bine cunoscute, problema cunoaşterii lui Dumnezeu şi a lumii create e departe de a fi mai simplă decât în epoca Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sf. Ioan Gură de Aur este convins că oamenii nu pot cunoaşte natura divină. Dorind să argumenteze această credinţă, Sf. Ioan Gură de Aur arată faptul că noi, oamenii, nici lucrurile experienţei noastre directe nu le putem cunoaşte deplin. Dacă noi nu putem cunoaşte nici măcar obiectele şi fenomenele naturii aflate la dispoziţia simţurilor, cu cât mai greu ne va fi să ne apropiem de natura divină?

„Lumea să fie satisfăcută de măsura cunoaşterii dată nouă“

Oamenii, spune Sf. Ioan Gură de Aur, sunt pulbere şi cenuşă (Fac. 18, 27), carne şi sânge (Mat. 16, 17), iarbă şi floare a câmpului (Is. 40, 6), umbră (I Cron., 29, 15), fum (Ps. 101, 4) şi deşertăciune (Ps. 38, 5), dacă nu cumva există ceva mai slab şi mai lipsit de valoare decât aceste lucruri cu care este asemuit 2 . Acest fapt este o realitate chiar şi în privinţa celor aleşi. Patriarhul Avraam, care vorbea cu Dumnezeu, spune despre sine „Iar eu sunt pulbere şi cenuşă“. Cu toate acestea, observă Sf. Ioan Gură de Aur, libertatea pe care acesta o avea de a-i vorbi lui Dumnezeu nu i-a stârnit orgoliul, ba dimpotrivă, deţinerea acestei libertăţi îl determină să păstreze măsura 3.

Această imposibilitate a omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu pare mai mult decât firească, având în vedere radicala deosebire în ordine ontologică între Dumnezeu şi om. Sf. Ioan Gură de Aur menţionează acest fapt: Lutul şi olarul sunt din aceiaşi substanţă, după Iov. „Nu iau în seamă pe cei ce locuiesc în case de lut, din acelaşi lut din care noi înşine ne tragem obârşia (Iov. 4, 19). Dacă omul se arată superior şi mai frumos decât lutul, diferenţa nu provine dintr-o deosebire de natură, ci din înţelepciunea meşteşugarului, fiindcă altminteri nu te deosebeşti cu nimic faţă de lut. (…) Pe când între lut şi olar nu este nici o deosebire, între Dumnezeu şi om deosebirea de substanţă este atât de mare, încât nici un cuvânt nu o poate cuprinde spre a-i socoti măsura“ 4.

Şi atunci, se întreabă Sf. Ioan Gură de Aur, folosind cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Cine i-a stat împotriva voinţei lui Dumnezeu? Iar dacă nimeni nu-i stă împotrivă, «omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?»“ (Rom. 9, 18-20).

Chiar şi cei mai înaintaţi spre piscul mistagogiei nu au putut desluşi tainele lucrării lui Dumnezeu, cu atât mai puţin natura Lui. Sf. Pavel este citat de Sf. Ioan Gură de Aur: „Fraţilor, eu nu socotesc despre mine că am ajuns să înţeleg“ (Fil. 3, 13). „Există un glas mai răspicat decât acesta, se întreabă Sf. Ioan? Acest glas dă strigare mai răsunător decât trâmbiţa, învăţând lumea întreagă să se mulţumească şi să fie satisfăcută de măsura cunoaşterii dată nouă, şi să nu se creadă că acum înţelege totul“.

Trei graniţe

Întreg planul argumentaţiei Sfântului Ioan Gură de Aur face referire la trei tipuri de experienţe limită. Lumea creată, cu fenomenele, obiectele şi vietăţile ei, este o realitate care nu poate fi cunoscută deplin. În al doilea rând, omul este o fiinţă apofatică, ce nu poate fi epuizată, circuscrisă unor definiţii. Misterul lui este fără margini şi nu poate fi pătruns în mod deplin. În fine, şi în modul cel mai adânc, Dumnezeu este mai presus de orice cunoaştere, fiind apofatic prin excelenţă, în limita ultimă a înţelesului pe care îl poate avea acest termen.

Deşi toate cele trei realităţi sunt apofatice, există o semnificativă diferenţă de grad între acestea. Desigur, lumea ne este la îndemâna simţurilor, şi prin aceea, o parte din ceea ce este ea ni se dezvăluie. La fel, viaţa descoperă o parte din noi înşine, prin comuniunea şi raporturile pe care le avem cu semenii noştri, deci într-o anumită măsură şi ea ne este familiară şi întrucâtva uşor de descris. Evident, cel mai înalt grad de apofatism este cel ce caracterizează pe Dumnezeu.

Idealul cunoaşterii abstracte este iluzoriu

Faptul că lumea creată nu este accesibilă în ultimul ei suport se regăseşte în mod spectaculos în datele ştiinţei contemporane. Desigur, Sf. Ioan Gură de Aur nu a avut acces la datele de ordin ştiinţific sau experimental cunoscute astăzi, însă comparaţia cu situaţia actuală este încă posibilă.

Spre exemplu, splendoarea cerului este evidentă, nu însă şi substanţa lui. Sf. Ioan scria: „Vezi acest cer, scrie Sf. Ioan Gură de Aur? Ştim că poartă chipul unei bolţi, dar chiar şi acest lucru nu îl învăţăm pornind de la raţionamentele noastre, ci din dumnezeiasca Scriptură. Mai ştim şi că înconjoară întreg Pământul, fiindcă am auzit acest lucru tot acolo. În schimb, ne este necunoscut care este substanţa cerului. Dacă se găseşte vreunul care şi-ar susţine cu vehemenţă ideile şi ar fi gata de ceartă, să spună care este esenţa cerului; este cumva gheaţă solidificată? este cumva nor comasat? Este un aer mai dens? Nimeni nu ar fi în stare să afirme cu precizie“.

Desigur, ştiinţa a răspuns la o parte din necunoscutele ce privesc materia ce se află în spaţiu, însă rămân multe necunoscute cu privire la natura ultimă a spaţiului, la structura lui intimă.

Potrivit datelor actuale ştiinţei, accesul omului la realitatea fizică - aşa cum este ea, este imposibil. Ceea ce este accesibil observaţiei şi experienţei nu este natura în sine, ci natura expusă metodei noastre de investigaţie. Împărţirea convenţională a lumii în subiect şi obiect în lume interioară şi lume exterioară nu mai este valabilă5. Omul nu poate avea acces decât la modul cum apare realitatea fizică în relaţie cu el. Este efectiv imposibil să fie decuplată cunoaşterea de cel care caută cunoaşterea. Idealul unei cunoaşteri abstracte, obiective, este mai degrabă iluzoriu 6.

Pe de altă parte, la nivel cuantic, spaţiul (ce se interpune între observator şi obiect) limitează accesul la informaţiile despre obiect. Gravitaţia cuantică cu bucle şi teoria stringurilor afirmă că realitatea fizică nu este accesibilă în totalitate. Obiectul destinat cunoaşterii şi observatorul sunt separaţi prin distanţă, cunoaşterea este limitată de spaţiul însuşi, care se interpune. Obiectele sunt „ascunse“ în spatele unor lentile de spaţiu care limitează accesul la informaţia despre ele.

Realitatea nu se poate descrie complet

Mai mult chiar, şi dacă se renunţă la cunoaşterea obiectivă şi este vizată doar lumea, aşa cum apare ea în relaţie cu cel ce o cunoaşte, cunoaşterea ştiinţifică a naturii rămâne principial limitată. Descrierea completă a realităţii ca o stare de fapt este imposibilă. Atâta timp cât faptele sunt gândite (şi nu experimentate) ca fenomene posibile, reprezentările date de teorii le explică perfect. Reprezentările eşuează, însă, când se ajunge la realitatea faptelor. La nivel cuantic, realitatea nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare de fapt completă, căreia să i se asocieze o descriere completă. Din această perspectivă, nu există obiecte în sens strict, ci doar procese, caracterizate permanent de o dinamică indeterminabilă, pe care cunoaşterea le influenţează direct şi în parte indeterminabil. Realitatea este o sumă de fapte microscopice despre care se poate spune ceva la care se adaugă fapte despre care nu se poate spune nimic.

De fapt, reprezentările ştiinţifice ale realităţii (aşa cum apare ea în relaţie cu cel ce o cunoaşte) au valabilitate limitată. O parte semnificativă a realităţii fizice, care scapă simţurilor, poate fi cunoscută cu ajutorul modelelor teoretice. În această privinţă s-a remarcat faptul că există o compatibilitate extraordinară între construcţiile logico-formale ale minţii umane şi lumea fizică. Totuşi, realitatea fizică şi teoria ştiinţifică ce o reprezintă nu coincid. Există neconcordanţe la ambele capete; anumite porţiuni din realitatea fizică nu-şi găsesc nici un corespondent în teorie, iar părţi şi rezultate ale teoriilor nu se regăsesc în realitate. Din acest punct de vedere, nu tot ceea ce este raţional (formal) este şi adevărat (în sens ştiinţific) – întrucât nu corespunde realităţii.

Teoria şi realitatea nu se suprapun

Cât priveşte porţiunile unde realitatea fizică şi teoria se suprapun, în acest caz se poate spune că reprezentarea diferă inevitabil de faptul pe care ea îl descrie. Între fapt şi reprezentare se interpun etape interpretative care trebuie să traducă faptele reale în elemente teoretice cu care va opera teoria şi invers. Drumul ce trece de la fapt la teorie prin etapele de abstractizare/interpretare, măreşte distanţa dintre experienţa directă a lumii şi forma teoretică ce se naşte în mintea noastră o dată cu înţelegerea ei raţională.

În general, cunoaşterea logică este principial limitată, aşa cum sunt şi raţionamentele care se construiesc prin intermediul ei. Nu există nici o cale logic valabilă de a ajunge la principiile prime, fie pe baza intuiţiei, fie pe baza inducţiei. O logică care să crească prin propriul conţinut (adică o logică a inducţiei) nu există. Logica deductivă permite să căutăm şi să găsim doar acele afirmaţii care sunt cuprinse (implicit) în premise. În ultimă instanţă, orice raţionament este o tautologie, concluzia neconţinând niciodată mai multe fapte sau informaţii decât premisele de la care se pleacă pentru a ajunge la ea. Şi teoria numerelor are limitele ei de computabilitate şi de precizie în elaborarea fundamentelor. Există numere care nu pot fi calculate cu precizie absolută. Sunt numerele iraţionale (care nu pot fi scrise ca fracţii de numere întregi. ? („pi“) este un astfel de exemplu.) Mai mult chiar, la o analiză mai atentă, unii matematicieni au constatat că, privite din interiorul teoriei numerelor, nici numerele naturale de felul lui 2 sau 3, şi nici măcar expresia de „număr“ nu sunt înţelese în fundamentele lor 7.

Cunoaşterea este relativă şi incompletă

Sf. Ioan Gură de Aur invocă, de asemenea, cuvintele Sf. Apostol Pavel, potrivit cărora noi, oamenii, „cunoaştem în parte“. Aceasta nu înseamnă, în înţelegerea Sf. Ioan Gură de Aur, cunoaşterea unei părţi, ci a unei părţi dintr-o anume parte. Ei bine, cât de mică este această parte a unei părţi, se întreabă Sf. Ioan Gură de Aur? „Nu a suta parte, ci a mia parte...“ Cum argumentează această afirmaţie? Sf. Apostol Pavel scrie: „Când eram prunc, vorbeam ca un prunc, simţeam ca un prunc, judecam ca un prunc, dar când m-am făcut bărbat, am părăsit cele ale pruncului. (I Cor. 13, 11).“ Sf. Ioan Gură de Aur arată că, nu întâmplător, Sf. Pavel foloseşte pruncul şi nu copilul, tocmai pentru a sublinia distanţa foarte mare dintre cunoaşterea „în parte“, pe care o putem avea în lume, şi cea desăvârşită, pe care o vom avea în Împărăţia lui Dumnezeu. Un copilaş sau prunc vede, aude şi exprimă multe, însă nu vede, nu aude, nici nu exprimă limpede vreun lucru. El gândeşte, însă nu în chip logic.

„Asemenea şi eu ştiu multe, spune Sf. Ioan Gură de Aur, ştiu că Dumnezeu este peste tot şi că este în întregime peste tot, dar nu ştiu cum; că este fără de început şi nevăzut, dar nu ştiu cum. Căci raţiunea refuză să priceapă, cum se poate ca ceva să fie o substanţă (ousia) fără să aibă fiinţă nici de la sine, nici de la altul. Ştiu că l-a născut pe Fiul, dar nu cunosc cum. Ştiu că Duhul este de la El, dar cum este de la El nu cunosc“.

În ultimul secol, foarte multe rezultate arată faptul că ştiinţele, nu mai pot fi considerate drept depozitar al tuturor adevărurilor ultime din această lume. Potrivit datelor contemporane, se pot evidenţia câteva limite de precizie şi predicţie în investigaţia ştiinţifică a lumii fizice.

95% rămâne încă necunoscut

Datele astrofizicii şi cosmologiei contemporane confirmă la 1.600 de ani distanţă (!), afirmaţiile Sf. Ioan Gură de Aur: potrivit cosmologiei şi astrofizicii, datele ştiinţelor fizicii contemporane fac referire la cel mult 5% din Univers, restul reprezentând forme de materie şi energie întunecată, complet necunoscută şi înafara posibilităţilor de investigaţie directă.

Practic, ştiinţa contemporană dovedeşte faptul că accesul la informaţii despre starea prezentă a Universului este limitat. Informaţiile provenite din zonele Universului observabil nu sunt din prezent, ci din trecut. Prezentul poate fi cunoscut doar cu întârziere, numai atunci când a devenit deja istorie. Chiar dacă s-ar considera doar porţiunea observabilă din Univers, nivelul prezent al cunoaşterii ştiinţifice este extrem de mic. Materia luminoasă, nu reprezintă decât 5% din întreaga materie din Univers. Dacă legile care o guvernează sunt destul de bine cunoscute, cele legate de materia întunecată şi energia întunecată, care au împreună aproape 95% din întreaga energie existentă în Univers, sunt necunoscute. Acest fapt sugerează cât de puţin se cunoaşte din fizica proceselor şi fenomenelor universului observabil.

Originea Universului este inaccesibilă ştiinţific

În general, cunoaşterea Universului, prezintă limite care nu pot fi în nici un fel depăşite. Accesul la informaţii despre istoria Universului şi despre cum arată regiunile foarte îndepărtate ale lui este limitat. Sunt accesibile doar informaţiile care provin din regiunile de unde lumina a ajuns să fie receptată la nivelul terestru. Zonele îndepărtate, dinspre care lumina nu a sosit sau dinspre care nu va sosi informaţie în formă radiativă, sunt (ca şi) inexistente. Aceasta face imposibil răspunsul legat de originea sau de structura globală a întregului Univers. Originea este oricum inaccesibilă. Teoriile ştiinţifice se pot întoarce în trecut până la o limită ce nu poate fi depăşită nicicum: timpul Plank. Sub această fracţiune de timp, teoria nu mai poate prezice nimic.

Pe bună dreptate, în raport cu această cunoaştere limitată cu referire la lumea în care trăim, cunoaşterea naturii divine este infinit inaccesibilă. Devine tot mai clar faptul că fenomenele şi obiectele lumii, pe care noi oamenii le avem la dispoziţia simţurilor în viaţa aceasta, nu pot fi cunoscute deplin. Cu atât mai mult, comuniunea noastră cu Cel ce a făcut lumea şi toate aceste taine cere dăruire şi efort din partea noastră pentru a urca spre înţelesurile duhovniceşti sădite în ea.

Note:

1 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, traducere Walther Alexander Prager, Editura Herald, Bucureşti, 2004, Cuvânt înainte, pag. 10;

2 Ibidem, pag. 43;

3 Ibidem, pag. 44;

4 Ibidem, pag. 51;

5 Extras din Physique et Philosophie, La Science moderne en revolution, tradus din engleză de d-ra Jacqueline Hadamard. Publicat de editura Albin Michel, în 1961, în colecţia „Les savants et le monde“, condusă de dl. Andres George. Ediţia originală a apărut sub titlul: Physics and Philosophy, Harper and Brothers, New York, apud. H. Cuny, opag. cit., pag. 101 şi 116;

6 James T Cushing, Concepte Filosofice în Fizică, Editura Tehnică Bucureşti, 2000, pag. 386;

7 Gotlob Frege, Fundamentele aritmeticii. O cercetare logico-matematică asupra conceptului de număr, traducere de Sorin Vieru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pag. 258, nota 279;

8 John D. Barrow, Despre Imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, traducere din limba engleză de Mihai Popescu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, pag. 163;