Reportaj
„Sfântul Ioan Rusul“, mănăstirea din depozitul de muniţii

„Sfântul Ioan Rusul“, mănăstirea din depozitul de muniţii

Dumitru Manolache, 09 Noiembrie 2010

Mănăstirea "Sfântul Ioan Rusul" din Episcopia Giurgiului este primul aşezământ monahal din ţara noastră ridicat în cinstea acestui sfânt militar. Departe de vârtejurile rătăcitoare ale lumii, în mijlocul unei păduri de stejari seculari, într-un fost depozit de muniţie al Poliţiei de Frontieră, câţiva călugări, la chemarea Preasfinţitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului, au înălţat altar ortodox peste scheletul de pulberi explozive, mărturisindu-L astfel în veci pe Hristos, Biruitorul morţii.

Răscoliri vântoase de noiembrie întind peste sate, dinspre Dunăre, o ceaţă scânteietoare, ca o perdea de sidef, răvăşită pe cer de cocori întârziaţi şi prin crânguri de păianjeni molatici ce ţes în lumini de gherghef poveşti nerostite despre taine.

Ne aflăm în această margine de toamnă la Călăraşi, localitate situată la câţiva paşi de Giurgiu, porniţi la drum pentru a afla, pentru a vedea ceea ce doar din relatări răzleţe aflaserăm câte ceva. Ne însoţeşte părintele Nicolae Edmond Popa, consilier al Sectorului Social-misionar al Episcopiei Giurgiului, a cărui lucrare pastorală şi socială o cunoscusem la Letca Nouă, nu cu prea mult timp în urmă.

Intrăm, aşadar, pe un drum nisipos, din şoseaua ce leagă Municipiul Giurgiu cu localitatea Călăraşi, îndreptându-ne, la dreapta, după cum ne arată indicatorul, spre Mănăstirea "Sfântul Ioan Rusul" din pădure. După numai câteva minute, trecem dincolo de o fostă barieră militară, părăsită de soldaţi, pătrunzând într-o lume pe care nici poveştile bunicilor, nici intuiţia noastră, suficient de activă, nu o puteau imagina.

Ne tot adâncim spre inima codrului, urmăriţi de ochii statuilor arămite ale stejarilor seculari, aşteptând ca după fiecare curbă a drumului să ne oprească nevăzutele santinele.

Biute de pământ, clădiri pe jumătate îngropate, altele la suprafaţă, neştiute de nimeni până de curând, ni se dezvăluie ochilor, fiecare purtând în tăcerea zidurilor câte o nerostită poveste despre o viitoare posibilă moarte.

Şi tocmai când credeam că drumul nu are sfârşit, că tot înaintând ne vom prăvăli în cele din urmă în valurile vineţii ale Dunării, iată, deodată, la dreapta, o poartă nevăzută se deschide spre Rai. Şi tot ceea ce până aici părea doar aşteptare, grijă pentru a nu încălca vreun consemn sau vreun regulament militar, dispare, se rătăceşte în văzduh precum ceaţa, pentru a face loc bucuriei, liniştii şi unei inexprimabile trăiri. Căci, aici, în mijlocul codrului, atins de inefabila frumuseţe a toamnei, cerul luminează o lucrare nemaivăzută şi tulburătoare a lui Dumnezeu: Mănăstirea "Sfântul Ioan Rusul".

De sub pământ la cer, în numai o lună

Păşim cu încredere pe aleile pietruite, mărginite de gărduleţe împletite din nuiele, ce străjuiesc oazele de flori şi verdeaţă, spre cel care ne aşteaptă cu braţele deschise: părintele stareţ Macarie Şotîrcă, venit de la Schitul Darvari, din Bucureşti, să slujească alături de ceilalţi vieţuitori în oastea creştină a Sfântului militar Ioan Rusul. De la cuvioşia sa aflăm şi istoria acestui aşezământ, pe cât de recentă, pe atât de plină de izbânzi.

Aşadar, Mănăstirea "Sfântul Ioan Rusul" "a luat fiinţă la 1 noiembrie 2008 într-o unitate militară dezafectată a Poliţiei de Frontieră Giurgiu, aflată la doar câţiva paşi de Dunăre, în mijlocul unei păduri de stejari. Prin strădania Preasfinţitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului, la 20 noiembrie acelaşi an, au demarat primele lucrări de înălţare ale lăcaşului monahal, iar pe 26 decembrie s-a săvârşit prima slujbă în paraclisul nou amenajat, la Sfânta Liturghie participând şi Preasfinţitul Părinte Episcop", ne mărturiseşte acesta.

Şase echipe de meşteri de la Piatra Neamţ au reuşit în scurt timp să amenajeze paraclisul închinat Sfântului Ioan Rusul şi corpul de clădiri care constituie actuala trapeză cu bucătărie, ce poate deservi 50 de persoane, precum şi cele şase chilii de la etaj.

Paraclisul din pământ, ca o biserică primară

Pornim spre ceea ce astăzi este paraclisul de iarnă. O biserică ce se află la peste doi metri în pământ, amenajată într-unul din depozitele unităţii militare.

Coborâm scările spre biserica din catacombă, cu emoţie, ca şi când am păşi într-un lăcaş creştin din primele secole. Mirosul proaspăt de tămâie rămas de la slujba zilei ne vindecă de mirări şi de nemărturisite întrebări.

Ne închinăm la icoane vechi, aduse de la Căscioarele, o mănăstire giurgiuveană distrusă de vreme şi vremuri, apoi, în partea stângă, la icoana şi părticica din moaştele Sfântului Ioan Rusul, aflate alături de alte sfinte moaşte (Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Ierarh Elefterie, Sfântul Macarie de la Pecerska, Sfântul Ierarh Haralambie, Sfântul Gherasim de la Iordan, Sfântul Policarp al Smirnei, Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina şi alte părticele din moaştele altor sfinţi) sub un baldachin de lemn de stejar. Emoţiile sunt mari, căci trăim evlavia unei întregi istorii a neamului nostru obligat la începuturi să-şi mărturisească credinţa pentru Hristos în pământ, în vechi altare ascunse sub tină, ca în nişte morminte în care însă strălucea lumina Învierii Mântuitorului.

"Acest paraclis a fost un depozit de muniţie, pe care l-am găsit într-o stare avansată de degradare. L-am curăţat, i-am făcut o turlă, un acoperiş la suprafaţa pământului, i-am aşezat catapeteasma, icoanele, uşa din stejar personalizată cu chipul Sfântului Ioan Rusul, sculptată de deţinuţii de la Penitenciarul de maximă siguranţă din Giurgiu, am amenajat o clopotniţă într-unul din fostele foişoare de pază ale unităţii militare, apoi altarul de vară, din apropiere, peste care se va ridica o biserică maramureşeană, fără pereţi, sprijinită doar pe nişte coloane din lemn sculptat, un aghiasmatar provizoriu şi multe alte lucrări. Suntem aici în prezent cinci vieţuitori, dar nădăjduim ca obştea să se mărească", ne-a mai spus părintele stareţ Macarie.

Ne-a vorbit apoi despre moaştele sfântului, aduse aici de către Părintele Episcop Ambrozie, moaşte pe care Preasfinţia Sa

le-a primit de la părintele Ioan Vemezos, de la biserica din Procopion, din Insula Evvia, Grecia, după ce sfântul, în timp ce i se schimba veşmântul, a dat semn că vrea să vină în sânul poporului român, lăsând să i se desprindă o părticică din trup, care a fost apoi dăruită, cum arătam, solului Bisericii noastre. Ne-a relatat în continuare şi despre minunile care se petrec în mănăstire din momentul în care au fost aduse moaştele aici: vindecări miraculoase, dăruiri de prunci celor rugători, realizări şi rezolvări de situaţii aparent fără soluţii în timpul lucrărilor etc., ceea ce a întărit credinţa în zonă, evlavia şi speranţa de mântuire a unor oameni care până la întâlnirea cu sfântul nu prea ştiau ce înseamnă Biserica.

Părintele stareţ Macarie este convins că în scurt timp mănăstirea din depozitul de muniţie va deveni un reper pe harta creştină a episcopiei. Un proiect european dezvoltat cu fraţii bulgari de peste Dunăre va aduce semnificative schimbări locului. Clădirile militare neamenajate încă vor deveni bibliotecă, muzeu, chilii, sală de mese, iar poieniţa scăpată din strânsoarea biutelor de pământ va găzdui biserica mare a mănăstirii, care va fi primul lăcaş ortodox de la noi ridicat cu bani europeni.

Străluminaţi de minunile soldatului lui Hristos

Părăsim paraclisul din pământ, străluminaţi de sfinţenia locului, curăţiţi de funinginea zilelor noastre întunecate de griji, şi mergem în trapeză unde părintele stareţ ne invită la o ciorbă şi un pilaf călugăresc cu gust fără egal, cum numai la mănăstire se poate savura.

Înainte de plecare, consemnăm gândurile părintelui, care a schimbat nevoirea din încercata lume a Capitalei, pe tăcerea codrului vlăscean pentru a-l sluji, ca un militar încartiruit, pe Sfântul Ioan Rusul care, militar fiind, a dat slujirea trecătoare pentru împărat, pentru cea veşnică în oştirea de sfinţi a Cerului, mărturisindu-L jertfelnic pe Iisus Hristos, Biruitorul morţii.

"Aş putea să spun că simt o mare bucurie, în primul rând pentru că pot să fiu de folos Sfântului Ioan Rusul, la care am mare evlavie şi lângă racla căruia asist la multe minuni. Trăiesc o mare bucurie duhovnicească lucrând zilnic în Lucrarea lui Dumnezeu, văzând cum lucrurile înfloresc, cum o mănăstire care, în doar doi ani de la înfiinţare, are biserică, corp de chilii, altar de vară şi un proiect de viitor foarte frumos, precum şi o obşte în formare", ne mărturiseşte părintele stareţ.

Ajunşi în Bucureşti, în "cazarma" noastră din beton, retrăim bucuria acestei întâlniri cu speranţa unei revederi şi ne minunăm de normalitatea lucrurilor, de minunile vremurilor, pe lângă care trecem insensibili, cu visele noastre urâte, cu neputinţele noastre legate de inimi ca nişte cătuşe ce ne zăvorăsc luminile ochilor. Şi nu mai înţelegem nimic, ca şi când nimic este viaţa noastră. Şi aşa şi este, dacă-L arestăm pe Dumnezeu şi-L exilăm undeva în marginea rătăcirii sufletului nostru. Şi nici nu ştim ce ne mai poate trezi, aşa cum s-a întâmplat şi cu Jan Pieter van der Helm, un tânăr olandez care, sugrumat de întrebare, într-o zi din această vară, a venit la mănăstirea din pădurea cu stejari de la Călăraşi, s-a mărturisit şi a cerut să se trezească. Adică să se boteze ortodox. Şi astfel, în inimă i s-a aşternut pacea, imposibil de des0cris în cuvinte, aflând locul potrivit pentru un "acasă" al lui. Adică, marea casă a Ortodoxiei...

Moaştele sfântului care au învins focul

Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, în jurul anului 1690. A participat ca soldat în războiul ruşilor împotriva turcilor din anul 1711. A fost luat prizonier de tătari în luptele pentru dezrobirea Azofului, fiind vândut unui ofiţer superior turc. Unii prizonieri au ales să renunţe la credinţa în Hristos şi s-au făcut musulmani. Sfântul Ioan Rusul a refuzat şi a răbdat cu mult curaj chinurile asupritorilor. Ca prizonier, a fost rânduit să îngrijească de vite, grajdul devinindu-i locul de odihnă. Îi mulţumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit să se facă următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naşte într-o iesle săracă lângă Betleem. Prin rugăciunile , grajdul se umplea de bună mireasmă. Dormea puţin, se ruga mult şi se hrănea cu puţină pâine şi apă. În fiecare sâmbătă mergea la o biserică închinată Sfântului Gheorghe şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele Domnului. A primit de la Dumnezeu darul de a cunoaşte momentul trecerii sale la cele veşnice. Preotul care l-a împărtăşit înainte de moarte i-a adus Sfânta Împărtăşanie într-un măr, pentru a fi ferit de fanatismul turcilor. După ce s-a împărtăşit, a trecut la cele veşnice, în anul 1730. În anul 1773, Sfântul s-a arătat în vis preotului care îl împărtăşise şi i-a descoperit că trupul său este întreg şi neputrezit. Preotul, călăuzit de Dumnezeu, a luat moaştele şi le-a aşezat în Biserica "Sfântul Gheorghe". În 1832, Osman Pasa a jefuit biserica şi a aruncat în foc moaştele, dorind prin acest gest să se răzbune pe creştini. Trupul Sfântului s-a mişcat în mijlocul flăcărilor, ca şi cum ar fi fost viu, dar nu a ars. I-a rămas numai o negreală de la jar şi de la fum, care se păstrează şi astăzi ca mărturie a întâmplării de atunci. După anul 1922, moaştele Sfântului Ioan au ajuns în insula , în actualul oraş Procopie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!