Documentar
Sfântul Ioan Scărarul - Despre patima clevetirii

Sfântul Ioan Scărarul - Despre patima clevetirii

30 Martie 2018

Viaţa Sfântului Ioan Scărarul a fost ascunsă, smerită şi aprinsă de dumnezeiescul dor. Vreme de patruzeci de ani a trăit sihăstreşte, pururea fiind aprins de râvna înflăcărată şi de focul dumnezeieştii iubiri. S-a nevoit vieţuind în rugăciune neîncetată şi în nemăsurată dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a făcut pildă a toată virtutea şi doctor sufletesc iscusit, plin de înţelepciune, căci Duhul Sfânt vorbea prin gura lui, ajungând ca o îstea nerătăcită şi luminând până la marginile lumii”.

Bogăţia acestei înţelepciuni a adunat-o în vistieria duhovnicească numită Scara Raiului”,pe care a făcut-o darul cel mai de preţ al vieţii duhovniceşti. Alcătuită din 30 de trepte, după cei 30 de ani ai vieţii smerite a Domnului, Scara sa ne urcă din treaptă în treaptă de la cele pământeşti la cele cereşti. După ce el a urcat mai întâi aceste minunate trepte ale scării şi a ajuns la capătul de sus, Sfântul Ioan ne îndeamnă şi pe noi: „Suiţi-vă, fraţilor, suiţi-vă, punând suişuri în inimile voastre şi luând aminte la prorocul care zice: «Veniţi să ne suim în muntele Domnului, şi în casa Dumnezeului nostru» (Is. 2, 3)”.

Părintele Petroniu Tănase spunea că învăţătura de taină a Scării aceasta este: „precum pe o scară suişul se face din treaptă în treaptă, tot aşa şi sporirea duhovnicească nu se face la întâmplare, ci cu pricepere, într-o anumită şi neîntreruptă înlănţuire de fapte, de-a lungul întregii vieţi şi sub îndrumarea unui povăţuitor încercat (protos. Petroniu Tănase, „Uşile pocăinţei”, Ed. Doxologia, pp. 77-78).

Virtuți și patimi

De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca într-o oglindă uneltirile drăceşti ale păcatului, înlănţuirea virtuţilor şi pe aceea a patimilor, cum să învăţăm meşteşugul cunoaşterii de sine şi al despătimirii, lucrarea virtuţilor, care ne ajută să creştem din putere în putere, de la smerita ascultare până la plinătatea cea mai de sus a dumnezeieştii iubiri. Lepădarea de sine însuşi, intrarea sub ascultarea unui povăţuitor iscusit, căinţa cu lacrimi şi aducerea aminte de moarte, înfrânarea şi lepădarea de toată grija cea lumească ne vor ajuta să smulgem din rădăcină mulţimea patimilor din noi: lăcomia, iubirea de argint, mândria, trândăvia şi celelalte şi ne vor ridica spre agonisirea virtuţilor duhovniceşti: blândeţea, curăţia, sărăcia, privegherea, smerenia, trezvia şi rugăciunea, liniştea şi nepătimirea şi cele trei mari virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple şi adânci, adevărate lozinci ale vieţii duhovniceşti.

Clevetirea face parte din familia zavistiei şi se naşte din pomenirea de rău şi din ură: „Nimenea, socotesc, dintre cei ce judecă sănătos nu va tăgădui că din ură și din ținerea de minte a răului se naște clevetirea. [...] Clevetirea este fiica urii. E o boala subțire, dar o lipitoare grasă, ascunsă și tăinuită, care suge sângele iubirii. E fățărnicia iubirii, pricinuitoarea întinăciunii și poverii inimii (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, Cuvântul X, 1, în Filocalia, vol. 9).

Este o boală delicată, care bântuie peste tot şi nu prea este pricepută, pentru asta greu se lecuieşte. Întocmai ca o lipitoare suge puterea dragostei frăţeşti, apoi secătuieşte sufletul şi-l omoară: „Am auzit pe unii clevetind și i-am certat. Dar lucrătorii acestui rău răspundeau în apărarea lor că fac aceasta din dragostea și grija pentru cel clevetit. Iar eu le-am spus să înceteze cu această dragoste, căci nu minte cel ce a zis: «Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l» (Ps. C, 5). Dacă spui că-l iubeşti, roagă-te în taină pentru el şi nu-ți bate joc de om. Căci acesta este felul iubirii primit la DomnulÎ (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, Cuvântul X, 3, în Filocalia, vol. 9).

„Nu judeca şi nu veţi fi judecaţi!”

Se silesc demonii în tot chipul ca să ne arunce în păcate. Iar dacă văd că nu reuşesc să ne surpe în cele mari, atunci ne învaţă năravul clevetirii. Prin năravul acesta se defaimă cea mai mare poruncă din Sfânta Evanghelie, şi anume porunca dragostei creştineşti: „Dar aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voiÎ (Ioan 15, 12).

Deci spune Sfântul Ioan Scărarul că precum singură mândria poate să ne aducă pierzarea sufletului, tot astfel şi clevetirea singură poate să ne lipsească de mântuire. Avem ca pildă pentru aceasta pe fariseul din Sfânta Evanghelie care, defăimând pe vameş (înaintea lui Dumnezeu), s-a osândit.

Tot Sfântul Ioan Scărarul ne spune că nici unul dintre credincioşii care se pocăiesc cu adevărat nu alunecă în păcatul clevetirii. Căci cel care îşi vede păcatele sale nu are vreme, nici curaj să le iscodească pe cele străine: „Să nu te sfieşti niciodată de cel ce cleveteşte pe aproapele faţă de tine. Mai degrabă zi către el: Încetează, frate! Eu în fiecare zi fac lucruri mai rele ca el. Şi cum pot să-l osân­desc pe el?… Pe cât de străin este focul de apă, pe atât de străin este a judeca celui care voieşte să se pocăiască” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, Cuvântul X, 8-9, în Filocalia, vol. 9).

Cel care doreşte să afle o cale mai scurtă spre mântuire, să asculte cuvintele Domnului, Care zice: „Nu judeca şi nu veţi fi judecaţi!”, căci spune Sfântul Ioan Scărarul: „A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui DumnezeuÎ (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, Cuvântul X, 15, în Filocalia, vol. 9).

Iar dacă vrea să ştie cel care cleveteşte ce fel de plată îl aşteaptă, să audă glasul Evangheliei care zice: „Cu ce judecată veţi judeca, cu aceea veţi şi voi judecaţi!” (Matei, 7-2), iar Sfântul Ioan, cu experienţa părintelui duhovnicesc, ne avertizează că „negreşit în cele ce vom cleveti pe aproapele, în acelea vom cădea, fie sufleteşti, fie trupeşti. Şi altfel nu va fi” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, Cuvântul X, 10, în Filocalia, vol. 9).

Sfântul Ioan îi numeşte pe clevetitori „controlorii cei răi ai altora şi „contabilii aspri şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui, iar această patimă îl face pe cel meşter la zugrăvirea neputinţelor străine să nu ajungă niciodată la cunoştinţa de sine: „Căci dacă ar privi cineva amănunţit la păcatele sale, înlăturând acoperământul iubirii de sine, n-ar mai purta grijă de nimic din cele ale vieţiiÎ (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, Cuvântul X, 11, în Filocalia, vol. 9).

Lucrători ai dragostei sau ai plânsului

Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii, ne învaţă: „Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă” (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: „Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică” (Iac. l, 26). Nu puţini sunt între noi cei care se cred evla­vioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu sunt îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara. Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele, în timp ce Însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis:Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12, 36-37) (Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 73).

Osteneala celui ce se luptă să biruiască această patimă este încununată de Dumnezeu, astfel că nevoitorul devine, potrivit Sfântului Ioan Scărarul, „lucrător al dragostei sau al plânsului (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, Cuvântul X, 18, în Filocalia, vol. 9). (Diac. Gheorghe Ichim)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!