Patristica
Sfântul Martir Ciprian, episcopul avocat din Cartagina

Sfântul Martir Ciprian, episcopul avocat din Cartagina

Augustin Păunoiu, 19 Octombrie 2009

„Niciodată n-a existat un suflet mai sobornicesc“, scria despre Sfântul Ciprian un patrolog francez. Iar dintre Părinţii din vechime, Fericitul Ieronim îi acorda titlul de „episcop universal şi martir al întregii Biserici, de care limba e neputincioasă să-l laude după cuviinţă“. Puţine chipuri de sfinţi s-au bucurat de o faimă asemănătoare cu cea a Sfântului Ciprian în Biserica creştină primară. În Cartagina, capitala Africii de Nord, i s-au ridicat trei biserici, dintre care una chiar pe locul martiriului său. Ziua sa aniversară era sărbătorită la 14 septembrie în toată lumea, la Roma, în Africa, la Constantinopol, în Spania. A fost citat în lucrările Sinodului al III-lea de la Efes ca temei pentru condamnarea ereticului Nestorie. Operele sale, numeroase pentru scurta viaţă pe care a trăit-o pe pământ, dovedesc valoarea morală, organizatorică şi sacerdotală excepţională a acestui sfânt episcop de limbă latină.

Despre viaţa şi opera Sfântului Ciprian - în rândurile care urmează.

„Pe când neştiutor de viaţa mea, zăceam în întuneric şi în noaptea adâncă, pe când pluteam pe căi rătăcite, fără nici o ţintă, străin de lumina adevărului faţă de deprinderile mele de atunci, credeam că este cu totul greu şi aproape cu neputinţă de obţinut mântuirea pe care mi-o promitea bunătatea divină. Nu credeam că poate cineva să se nască din nou şi însufleţit de o nouă viaţă prin apa mântuitoare a Botezului să se lepede de ceea ce fusese mai înainte, rămânând cu acelaşi corp, dar schimbat la minte şi la suflet“. Aşa începe lucrarea „Ad Donatum“ a Sfântului Ciprian în care acesta descrie naşterea la credinţa cea nouă, creştină, a omului, transformarea sa interioară sub influenţa harului.

Ciprian era renumit ca orator şi avocat

Despre data naşterii trupeşti a Sfântului şi despre copilăria lui nu se cunosc foarte multe lucruri. Se ştie că provenea dintr-o familie păgână bogată şi că s-a născut în jurul anului 210. La momentul convertirii la creştinism se afla probabil în perioada maturităţii. Anul 245 a fost stabilit ca dată a trecerii sale la credinţa creştină. Activitatea sa după aceste moment, deşi nu a durat mai mult de şase ani, a fost extrem de rodnică pentru viaţa Bisericii.

Ciprian era renumit ca orator şi avocat. Poseda o avere considerabilă, deţinând fără îndoială o funcţie înaltă în metropola Africii, Cartagina. Aflăm de la diaconul său, Sfântul Pontius, de la care se păstrează viaţa Sfântului, că figura sa era una plină de demnitate, fără a fi severă şi veselă fără a fi excesivă în efuziune. Darul elocinţei este evident în scrierile sale. Nu a fost un gânditor, un filosof, un teolog, asemenea Capadocienilor, ci mai ales un om de lume, un laic, un administrator, de o vastă energie şi de un caracter impresionant. Cu toate acestea scrierile sale sunt mărturia unei credinţe trăite corect şi au inspiraţii care trădează profunda angajare a episcopului în viaţa Bisericii. De altfel, martiriul său este dovada credinţei dusă până la capăt. Convertirea sa s-a datorat unui preot vârstnic, pe nume Caecilian, al cărui ucenic se pare că a fost. În preajma morţii, Caecilian l-a însărcinat pe Ciprian să aibă grijă de soţia şi familia lui.

Frumuseţea stilului operei sale cu greu a putut fi egalată de scriitorii de limbă latină

Deşi era încă catehumen, Sfântul a hotărât să-şi păstreze castitatea, totodată dăruind săracilor cea mai mare parte a veniturilor sale. Şi-a vândut proprietăţile, inclusiv grădinile sale din Cartagina. Acestea i-au fost înapoiate, fiind aparent răscumpărate de către prietenii lui. Însă Ciprian le-ar fi vândut din nou, dacă persecuţia nu ar fi început. Botezul său a avut loc probabil în anul 246, probabil în ajunul Paştilor, 18 aprilie.

Prima scriere creştină a lui Ciprian este „Ad Donatum“, un monolog adresat unui prieten, stând sub bolta unei viţe de vie. El povesteşte cum, până să fie iluminat de harul lui Dumnezeu şi care l-a întărit în convertirea sa, i se părea imposibil să biruie păcatul; apoi este descrisă decăderea societăţii romane, spectacolele cu gladiatori, teatrul, legile nedrepte, nesinceritatea sau incorectitudinea succesului în politică. Singurul refugiu este viaţa cumpătată, în studiu şi în rugăciune, a creştinului.

În celelalte lucrări, Ciprian se adresează publicului creştin; propria sa râvnă este savurată de publicul său, stilul său devenind mai simplu, deşi puternic şi uneori poetic, ca să nu spunem grandilocvent. Fără a fi clasic, el este corect şi cadenţele propoziţiilor sale se află într-o ritm perfect în majoritatea lucrărilor sale oficiale. În ansamblu, frumuseţea stilului a fost rareori egalată de către Părinţii latini şi niciodată depăşită decât de energia fără pereche şi înţelepciunea Fericitului Ieronim.

O altă lucrare timpurie a fost „Testament către Quirinum“, scrisă în două volume. Ea conţine pasaje din Sfânta Scriptură ordonate în subcapitole pentru a ilustra trecerea Legii Vechi şi împlinirea ei în Hristos. Un al treilea volum, adăugat mai târziu, conţine texte ce tratează probleme de etică creştină. Acesta are cea mai mare valoare pentru istoria Scripturii în versiunea latină, Vulgata.

O altă carte ce cuprinde fragmente despre martiriu se numeşte „Ad Fortunatum“; textul nu poate fi pus la îndoială de nici o ediţie oficială. Ciprian a fost cu siguranţă un laic convertit când a devenit episcop de Cartagina la începutul anului 249. A refuzat episcopatul, dar a fost constrâns de popor. O mică parte s-a opus alegerii sale, printre care şi cinci preoţi care i-au devenit duşmani. El mărturiseşte că a fost ales pe drept, după judecata divină, votul poporului şi acordul episcopilor.

Persecuţia lui Decius şi martiriul Sfântului

În octombrie 249 Decius a devenit împărat, având ambiţia restaurării stării de lucruri din vechea Romă. În ianuarie 250, el a publicat un edict împotriva creştinilor. Episcopii aveau să fie condamnaţi la moarte, iar alţii să fie pedepsiţi şi torturaţi până ce renunţau la credinţa lor. Pe 20 ianuarie, papa Fabian a primit martiriul şi aproximativ la aceeaşi dată Sfântul Ciprian s-a refugiat într-un loc sigur. Inamicii lui i-au reproşat continuu această retragere, însă a rămâne în Cartagina ar fi însemnat moarte sigură, cauzând mai multe pericole decât cele care existau, lipsind Biserica de păstor. Alegerea unui nou episcop la Cartagina ar fi fost la fel de imposibilă ca şi la Roma. Ciprian a cedat cea mai mare parte din îndatoriri preotului Rogatianus. Unii clerici au apostaziat, alţii au fugit. Ciprian i-a sancţionat deoarece slujirea lor era necesară în comunităţi, iar pe de altă parte, ei se aflau într-un pericol mai mic decât episcopul. Retras, Ciprian a încurajat mărturisitorii şi a scris panegirice elocvente martirilor. 15 dintre ei aveau să moară în curând întemniţaţi, iar unul în mină. La sosirea proconsului în aprilie, severitatea persecuţiilor crescuse. Sfântul Mappalicus a sfârşit glorios pe data de 17. Copiii au fost torturaţi, femeile necinstite. Numidicus, care încurajase pe mulţi, şi-a văzut soţia arsă de vie, iar el a fost ars pe jumătate, apoi bătut cu pietre şi lăsat să moară; fiica lui l-a găsit încă în viaţă, în cele din urmă şi-a revenit, iar Sfântul Ciprian l-a hirotonit preot.

Dar a mai existat şi o altă latură a acestui tablou, mai puţin plăcută. O parte dintre creştini au fost forţaţi să aducă jertfe la templu şi de teama chinurilor au săvârşit închinare asemenea păgânilor. În Cartagina cei mai mulţi au apostaziat, obţinând bilete prin care se stipula că au renegat credinţa creştină. Aceştia se numeau libellatici şi au fost reprimiţi în Biserică după ce s-au pocăit, implorând iertarea. În aceste condiţii a fost arestat şi Sfântul Ciprian care a fost decapitat în ziua de 14 septembrie 258. Documentele procesului lui s-au păstrat sub numele de Actele Proconsulare ale lui Ciprian. În ele vedem hotărârea nestrămutată de a muri pentru Hristos şi credinţa puternică a episcopului Cartaginei.

Două portrete: omul vechi şi cel creştin

În primele capitole din lucrarea „Ad Donatum“, autorul se întreabă în mod retoric cum s-a petrecut convertirea din păgânul de odinioară, pătimaş şi plin de vicii, în creştinul cumpătat şi credincios Dumnezeului său. „Cum e posibilă o totală transformare, ca deodată şi pe neaşteptate să se înlăture ceea ce era format prin alcătuirea de la început? Deprinderile vechi au rădăcini adânci şi puternice; când învaţă înfrânarea cel ce s-a obişnuit cu mese bogate şi cu mâncăruri scumpe? Cum îmbracă haina simplă a omului de rând cel ce a strălucit în aur şi purpură, admirat de toţi pentru hainele lui luxoase? Cine găseşte plăcere în onoruri şi demnităţi nu poate să devină cu uşurinţă un simplu particular lipsit de glorie. Cel înconjurat de numeroasa suită a servitorilor se consideră pedepsit dacă e singur. Întotdeauna are nevoie, cum era şi obiceiul, de permanente atracţii, pentru ca băutura să-l stimuleze, trufia să-i dilate orgoliul, mânia să-l aprindă, rapacitatea să-l stăpânească, cruzimea să-l aţâţe, ambiţia să-l desfăteze, poftele să-l prăbuşească.“

Faţă de viciile păgânului, creştinul trebuie să fugă de patimile care i-ar întina sufletul şi l-ar depărta de Dumnezeu. Teama trebuie să fie păzitor ale nevinovăţiei credinciosului, pentru ca ceea ce Dumnezeu a insuflat cu blândeţe în minţile creştinilor, ca dar al bunătăţii cereşti, să se păstreze printr-o dreaptă lucrare în cămara sufletului, ca nu cumva în locul ocrotirii primite să-şi facă loc lipsa de veghe şi să se strecoare din nou vechiul duşman. Cine păstrează calea dreptăţii, mergând cu pas ferm şi fără să lunece, legat de Dumnezeu cu toate puterile, va primi mai multe puteri din partea harului, cu cât el va creşte tot mai mult în inimile noastre. „Nu există măsură, afirmă Sfântul Ciprian, în ceea ce priveşte darurile lui Dumnezeu, după cum este obiceiul în darurile pământeşti. Dimpotrivă, Duhul Sfânt curge din belşug într-o albie fără maluri şi nu este strâns, ca într-o închisoare, înăuntru unor hotare precise şi măsurate. Izvorul său este nesecat şi într-o neîntreruptă revărsare, numai să înseteze şi să se deschidă înaintea Lui inima noastră. Câtă credinţă avem, atât ne împărtăşim de harul divin.“


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!