Documentar
Sfântul Vasile cel Mare şi rostul culturii profane

Sfântul Vasile cel Mare şi rostul culturii profane

Liviu Petcu, 20 Septembrie 2009

Sfântul Vasile s-a născut în anul 329 (330) dintr-o familie evlavioasă, în Cezareea Capadociei. Mama sa se numea Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile. Părinţii lui Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrăţişaseră de timpuriu creştinismul, îl cunoscuseră bine pe vestitul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, şi, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuţia de sub împăratul roman Maximian, la anul 311. Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. El era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea Tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie (de Nyssa), Sfântul Petru, Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.

Locul central în familie îl ocupa Macrina cea Bătrână. Macrina era o fire tare, voluntară, avea destulă învăţătură de carte şi mai ales era un purtător autentic al tradiţiei bisericeşti. Şi aceasta se întâmpla fiindcă, născându-se între anii 250 şi 255, stătuse în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul şi se adăpase cu învăţătura şi predania lui. Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că „am păstrat în mine aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă şi de la bunica mea Macrina. Această credinţă n-am modificat-o nici mai târziu, când m-am mai maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinţii încă de la început. Ca şi sămânţa, care din mică se face mare prin creştere, dar în fiinţa ei rămâne aceeaşi şi soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea se desăvârşeşte, tot aşa înţeleg că şi învăţătura mea despre Dumnezeu s-a adâncit şi s-a desăvârşit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeaşi“ (Epistole, epist. 223, III).

Conţinutul creştin al educaţiei pe care tânărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii săi a fost pietatea.

Studii în şcolile din Cezareea, Constantinopol şi Atena

Apoi, Sfântul Vasile şi-a continuat educaţia în şcolile din Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sfântul Grigorie Teologul, pe urmă în şcolile din Constantinopol şi, în fine, la Atena. A avut profesori vestiţi: pe Libaniu, Proheresiu şi Himeriu. A închegat o prietenie vestită cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studenţească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii. Datorită condeiului meşteşugit al Sfântului Grigorie, această prietenie avea să devină model în literatura creştină. Fiind ca un suflet în două trupuri, ei nu cunoşteau „decât două căi: cea dintâi, de mare preţ, cea de a doua, de o valoare mai mică; cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte şi spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când cea de a doua ducea la profesorii de ştiinţe profane“ (Sf. Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile). În Atena de aur, pentru colegii lui, a ţine pasul cu el la învăţătură era cu neputinţă. Numai cei doi prieteni, Vasile şi Grigorie, împart între ei gloria adusă de sârguinţa la învăţătură. „Faima despre noi, - scrie Sfântul Grigorie de Nazianz - a trecut peste hotarele Eladei. Căci dacă cineva cunoştea Atena, acela auzea şi vorbea despre dascălii noştri, acela auzea şi vorbea despre noi“ (Panegiric în cinstea Marelui Vasile, XXII).

Ca unul ce-l cunoştea mai bine, iată cum vorbeşte Sfântul Grigorie Teologul despre bogăţia de cunoştinţe pe care Sfântul Vasile le-a dobândit la Atena: „Cine, mai înainte de cărunteţe, era aşa cărunt ca el cu mintea? Căci întru acestea pune bătrâneţea şi Solomon (Pilde 4, 9). Cine, nu numai dintre contemporanii noştri, ci chiar dintre cei care au vieţuit cu mult înainte de noi, a fost atât de respectat de către cei bătrâni şi de către cei tineri? Cui, prin viaţa cea edificatoare, îi erau mai puţin necesare cuvintele? Şi cine, pe lângă viaţa cea îmbunătăţită, poseda în mai mare măsură cuvântul? Ce specii de ştiinţe n-a trecut el, sau - mai bine zis - în care specie de ştiinţe n-a excelat ca şi când s-ar fi ocupat numai cu acea singură ştiinţă? Aşa a învăţat el toate precum altul n-a învăţat un singur obiect, pe fiecare ştiinţă el a învăţat-o în aşa măsură ca şi când n-ar fi mai învăţat altceva nimic. La el nu se depărta una din alta, nici sârguinţa, nici capacitatea, din care ştiinţele şi măiestriile îşi scot puterea“ (Ibidem, XXII-XXIV). În termeni tot atât de elogioşi, despre cunoştinţele Sfântului Vasile vorbeşte şi retorul Libaniu. Pe lângă stil, magistrul păgân vede la ierarhul creştin o înţelepciune nesecată care ar putea fi găsită numai la unul care studiază continuu. El scrie: „Izvoarele cuvintelor curg în mod firesc din gura ta, mai intens decât apa râurilor. Noi, dacă nu ne-am adăpa zilnic la apele elocinţei, nu am avea să facem altceva decât să tăcem“ (Ep. CCCXLIII).

Sfântul Vasile s-a întors în patrie pe la anul 355. Un biograf al Sfântului Vasile spune că suferinţele fizice de care a avut parte toată viaţa, precum şi nevoia de a lua mereu medicamente, l-au împins către studiul medicinii şi că el căpătase obişnuinţa de a practica această artă.

După terminarea studiilor, practică un timp retorica. Dar, în acest răstimp, se pare că a purtat multe discuţii cu sora sa mai mare, Macrina. Aceasta „l-a înduplecat să păşească spre ţinta adevăratei filosofii şi înţelepciuni, încât, lăsând la o parte mândria lumească şi ajungând să dispreţuiască slava învăţăturilor deşarte, a trecut la viaţa cea cu adevărat activă şi plină de nevoinţe… şi a început să se pregătească, prin deplină lipsire de slavă şi averi, pentru viaţa cea cu adevărat virtuoasă“.

Acesta este momentul despre care însuşi Sfântul Vasile va spune că: „m-am trezit ca dintr-un somn adânc şi mi-am îndreptat privirile spre lumina minunată a Evangheliei“. Ţinând seama de educaţia creştină aleasă pe care tânărul o primise înainte de studiile sale, desigur că el nu afirmă în acest cuvinte o convertire a sa, ci numai o redescoperire a adevărurilor pe care le cunoscuse mai înainte, de o deşteptare a sa sub influenţa surorii Macrina. Aşa se explică şi faptul că această deşteptare s-a produs foarte repede şi s-a datorat Sfintei Macrina cea Tânără care păstrase neatinsă flacăra credinţei şi a evlaviei din familia lor.

Demnă de menţionat este şi legătura sa neîntreruptă cu marele său profesor Libaniu şi faptul că a sprijinit moral şi financiar pe tinerii cei mai dotaţi din şcoli, convins fiind că Biserica are nevoie de întăriri permanente pentru atingerea scopurilor ei divino-umane.

Viaţa de student la Atena

La Atena, Vasile a petrecut probabil cel puţin cinci ani, până prin 356 sau 357, avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeştri ai vremii: unul era creştin şi se numea Proheresius - scos de la catedră în anul 362, ca urmare a legislaţiei împăratului Iulian Apostatul privitoare la educaţie -, iar celălalt era păgân şi se numea Himerius. Marele capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică şi filosofie.

Obiectul zelului lui Vasile şi al lui Grigorie de Nazianz era filosofia.

Sfântul Grigorie de Nazianz ne dă multe amănunte în ceea ce priveşte viaţa de studenţi în Atena şi la programul de studiu pe care l-au urmat. S-au folosit cât mai mult de învăţăturile profesorilor şi ale oratorilor, împrumutând de la fiecare din ei ceea ce considerau că este important. Sorbeau spusele lor, însă nu fără discernământ. Ei nu au fost discipolii lui Platon, Aristotel sau Plotin, ci ei doar au împrumutat aparatul tehnic al filosofiei, când acesta se potrivea cu obiectul căutării lor teologice. Se consacrau nu studiilor celor plăcute, ci celor mai utile, care le puteau imprima pecetea virtuţii.

Despre Sfântul Grigorie Teologul s-a spus că „era el însuşi cea mai puternică rafinărie spirituală a timpului. Orice auzea trecea neîntârziat prin filtrele proprii. Grigorie era un spirit critic neîntrecut. Nu înmagazina pur şi simplu cunoştinţele. Studia, cerceta, aprecia şi judeca totul. De aceea gândirea filosofică nu numai că nu i-a slăbit credinţa, ci, indirect, i-a întărit-o şi confirmat-o“ (Stelianos Papadopoulos, Vulturul rănit).

Din filosofia platonică şi neoplatonică ei au împrumutat termeni şi expresii pe care le-au încreştinat, punându-le în conformitate cu doctrina Bisericii. De aceea, Vladimir Lossky afirmă că „în secolul IV Capadocia este o vatră de gândire teologică în care se urmăreşte conştient marea misiune a creştinării tehnicii filosofice a lumii greceşti“ (Teologia mistică a Bisericii de Răsărit).

Ştiinţele vremii predate la şcoala din Atena

La Atena, cele patru mari sisteme filosofice ale antichităţii - ale lui Platon, Aristotel, Stoa şi Epicur - aveau câte o catedră. Nu mai era epoca operelor originale, ci numai a sumarelor, lexicoanelor şi manualelor. Paul Allard dă câteva amănunte cu privire la această şcoală de la Atena şi scrie că „domeniul ştiinţelor naturale era slab reprezentat; asemenea şi istoria. Totul se reducea la arta de a scrie şi de a vorbi bine, dar studiul acestei arte cuprinde pe acela al tuturor clasicilor antichităţii şi acel imens repertoriu de proză şi poezie, care cuprinde comori inestimabile şi are atâta valoare pentru cultivarea spiritului“ (Saint Basile, 7-e éd. în colecţia Les Saints, Paris, 1929).

Scrierile profane, utile exerciţiului intelectual

Când s-a întors de la Atena, fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, spune despre tânărul Vasile că „era extraordinar de umflat de orgoliul pe care-l inspira această elocvenţă; el dispreţuia toate demnităţile, se credea mai presus de cei puternici“ (Epistola 223, 2). Însă, mai târziu, Sfântul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii şi cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm şi direct la adevărata lui lumină (Omilia XXII). Poate de aceea la sfârşitul vieţii sale, Sfântul Vasile vorbea cu părere de rău de „timpul considerabil pe care-l cheltuise pentru vanitate, de tinereţea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învăţăturile unei ştiinţe care a fost declarată de Dumnezeu zadarnică“, pentru că a văzut lumina cea adevărată (învăţătura şi trăirea creştină), şi-a desfătat pe deplin privirea şi şi-a bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credinţe şi învăţături.

Influenţa muzicii asupra sufletului

Chiar muzica o socotea mitropolitul Cezareei ca un mijloc de educaţie. Recomandă, însă, nu muzica răscolitoare de patimi, ci şi pe aceea care aduce sufletului un folos, ca cea cântată de David pentru liniştirea lui Saul. Pentru a ilustra influenţa pe care o are muzica asupra sufletului, se aminteşte tinerilor cazul lui Pitagora, care a întâlnit odată în drum un grup de tineri în stare de ebrietate. Filosoful a chemat la sine pe flautistul care conducea orgia şi i-a poruncit să schimbe felul muzicii şi să cânte în stilul doric. Urmarea a fost că tinerii s-au dezmeticit, au rupt cununile de pe cap şi au fugit ruşinaţi. Atâta diferenţă există între a se lăsa cineva influenţat de o melodie de zidire sau de una perversă. Cea mai bună muzică este aceea pe fondul căreia te poţi ruga.

Studiul scriitorilor antici poate fi valoros

Ca arhiereu, Sfântul Vasile, care a fost unul dintre cei mai culţi oameni ai timpului său, este preocupat şi de o altă problemă aparte: aceea a educaţiei, a atitudinii creştine faţă de literatura şi învăţătura păgână. Mitropolitul Cezareei, format atât la şcoala culturii antice, cât şi a Bisericii creştine şi înzestrat cu o excepţională capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creştini să devină oameni desăvârşiţi prin virtute şi prin cunoaşterea adevărului. Educaţia trebuie să-i formeze în aşa fel încât să-şi împlinească rostul vieţii. De aceea, lucrul cel mai important este ca tinerii să ştie că viaţa are un scop. Literaturii clasice greceşti, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deţinut de Sfânta Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaţionale. Studiul scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecţie judicioasă din operele poeţilor, istoricilor şi retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Într-o astfel de literatură, precum albina în flori, tinerii trebuie să caute mierea şi să evite otrava.

Înţelepciunea unui tânăr în aceea se vede, după cum ştie să caute ce este folositor. Căci ar fi ruşinos ca cineva să aleagă pentru hrana trupului numai ce este folositor, iar din ştiinţă, care este hrana sufletului, să nu ţină seama, ci să înghită tot ce-i vine la îndemână. Cel ce învaţă sau citeşte să nu se mărginească la a fi încântat de sfaturile sau exemplele frumoase, ci să transpună ştiinţa în viaţă, adică să împlinească virtutea.

Fără îndoială, Sfântul Vasile cel Mare este un pravoslavnic al credinţei, însă credinţa sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost insuflată încă din copilărie. El însuşi o recomandă celor tineri. Se comportă ca un adevărat filosof atunci când dezbate şi combate o erezie, când lămureşte consecinţele unei afirmaţii, când descrie un adevăr, însă această filosofie nu-l îndepărtează: el este întotdeauna şi pretudindeni oratorul care rămâne alături de oameni, care ştie să le vorbească şi să-i îndrume. Tot acest ansamblu de calităţi remarcabile şi întemeiate i-a îngăduit Sfântului Vasile să exercite într-un timp relativ scurt o influenţă considerabilă.

Atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de cultura şi filosofia antică

Sfântul Vasile cel Mare nu este singur în atitudinea lui pozitivă faţă de cultura antică. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful vorbise mai înainte despre filosofie (în secolul al II-lea), arătând şi unul din scopurile acesteia: „Nădăjduiam să văd pe Dumnezeu faţă către faţă: căci acesta este scopul filosofiei lui Platon“ (Dialogul cu iudeul Tryfon, I, II). Un scriitor bisericesc - Clement Alexandrinul - aminteşte şi el despre scopul filosofiei în viziune platoniciană: „Platon a spus că scopul filosofiei este asemănarea cu Dumnezeu“ (Stromatele, Stromata a V-a, cap. XIV, 95.1).

Unul din Sfinţii Părinţi care, în omiliile sale, a avut replici dure la adresa lipsei de moravuri şi a unor idei abracadabrante ale unor filosofi, atunci când a definit filosofia, a conchis de fapt unul din scopurile acesteia, pe lângă iubirea de înţelepciune: „Că aceasta este definiţia filosofiei: să fii cu pricepere curat la suflet“ (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia LI, VI). De aceea, iubitorii de înţelepciune „n-au acoperit mintea cu mâncări, nici n-au rătăcit-o cu plăceri“ (Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea II, cap. I, 5.2).

Dintre marii filosofi, Sfântul Vasile este atras mai mult de Platon. Cele mai multe referiri din opera acestui autor antic sunt din Republica, Phaidon şi Phedre.

În general, Sfinţii Părinţi nu condamnă filosofia antică în ansamblul ei, ci doar ceea ce contrazice dogma şi morala creştină. Ei au fost, totuşi, moderaţi în a aprecia cultura şi filosofia antică, neelogiindu-le pe acestea în mod exagerat, întrucât pentru dânşii adevărata filosofie ce duce la viaţa veşnică este Evanghelia, căci ea conţine adevărul deplin, revelat în mod supranatural de Însuşi Hristos-Domnul.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!