Sfinţi martirizaţi prin cruce

Bogdan Scorţea, 25 Aprilie 2008

În Sfânta şi Marea Vineri, ne amintim cu durere şi cinstire de jertfa Domnului Iisus pe cruce. În acelaşi timp, ştim că El a spus ca fiecare dintre noi să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, pe drumul credinţei care duce la înviere. De-a lungul veacurilor, începând chiar cu apostolii, unii sfinţi şi-au asumat crucea ca mod de viaţă, dar şi ca mod de trecere la Domnul. Sinaxarele vorbesc despre săvârşirea martirică a acestora.

Prin jertfa şi Învierea Domnului Iisus Hristos, crucea devine semnul biruinţei şi cinstea supremă. Aceasta, nu în ordinea firească a lumii, ci în perspectiva iubirii celei mai puternice pe care sfinţii martiri au avut-o faţă de Domnul Hristos, pentru care n-au pregetat să-şi dea viaţa, răstigniţi. Parafrazând cunoscutele cuvinte ale Caterinei de Sienna, nu cuiele i-au ţinut pe sfinţi pe cruce, ci dragostea pentru Domnul şi Stăpânul vieţii lor. Dar, crucea, în forma aceasta, a fost asumată doar de puţini dintre sfinţi. De fapt, ei nu au căutat să moară aşa, însă nici n-au dat înapoi atunci când momentul supliciului a sosit.

Asumarea crucii

Totuşi, cum înţelegem cuvântul Domnului Hristos care îndeamnă pe fiecare dintre cei care Îi urmează să-şi ia crucea? „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34). Câţiva sfinţi au înţeles-o în modul cel mai direct, au murit pe cruce în timpul persecuţiilor pentru credinţă. Alţii, au luat crucea vieţii monahale, de înfrânări şi nevoinţă, trăind în pustietăţi, suferind multe ispite şi lipsuri. Dar noi, cei care trăim în timpurile libertăţii de credinţă? Noi cum ne ducem crucea? Ducem, desigur, crucea lepădării răutăţilor, efortul de depăşire şi înfrângere a obstacolelor, care vin de la alţii, în drumul unirii cu Hristos. Crucea o purtăm la gât poate cu un sentiment de împodobire - mai ales dacă este din material preţios -, ne facem cruce atât de uşor când trecem pe lângă biserici, dar mult mai greu este să alungăm din noi răutăţile şi păcatele care se adaugă. Aceasta pare a fi, într-adevăr, o greutate considerabilă. A o asuma lucid şi cu îndrăzneala ostaşului lui Hristos reprezintă purtarea Crucii Lui. Atunci, din grea, crucea devine uşoară, pentru că deja Domnul este Cel care ne ajută să purtăm greutatea ei.

Dismas, tâlharul „cel bun“

Înaintea tuturor martirilor, unul dintre cei doi tâlhari a suferit moartea pe cruce, deşi, pentru păcatele lui. A gustat amărăciunea crucificării, dar s-a bucurat apoi de chemarea Domnului în împărăţia cerurilor, pentru smerenia din ultimul ceas al vieţii. Prin pocăinţa şi credinţa în Domnul Hristos ca „împărat al slavei“, el a fost cel dintâi care a primit Raiul, prin jertfa crucii. Despre el va scrie Fericitul Augustin: „Fericit tâlhar, toată viaţa a furat şi acum a furat şi Raiul“. Tradiţia ne spune că „tâlharul cel bun“ se numea Dismas.

Petru, răstignit cu capul în jos

Între cei care L-au iubit pe Domnul Hristos până la moarte şi încă moarte pe cruce, se află Sfântul Apostol Petru (29 iunie), corifeul Apostolilor, care a fost răstignit la Roma cu capul în jos, în ziua de 27 iunie, în timpul lui Nero. Despre sfârşitul pe cruce, chiar Domnul îi vesteşte marelui Apostol: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti“ (Ioan 21, 18). Apostolul Petru, însă, a voit să fie până la sfârşit cu Mântuitorul: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice (Ioan 6, 68). Mai trebuie spus că Sfântul Apostol Petru, din smerenie, a cerut chinuitorilor lui să îl răstignească cu capul în jos, considerând că nu merita cinstea de a muri exact ca Mântuitorul.

Crucea lui Andrei, a lui Iuda Tadeul şi a Zilotului

Sfântul Apostol Andrei (30 noiembrie) „cel intâi chemat“, fratele Sfântului Petru, a suferit şi el moartea pe cruce. Conform tradiţiei, el a propovăduit credinţa lui Hristos în toate ţările de pe lângă Marea Neagră şi în Dobrogea, după care s-a întors în Tracia şi s-a dus în Grecia, fiind răstignit la Patras, pe o cruce în forma literei X, numită apoi Crucea lui Andrei.

Sfântul Apostol Iuda Tadeul (19 iunie) a propovăduit pe Hristos în Ţara Sfântă, apoi în Arabia, în Siria şi în Mesopotamia, fiind spânzurat de un lemn, de slujitorii idolilor din părţile Araratului, şi şi-a pus sufletul pentru Domnul său.

Sfântul Simon Zilotul (10 mai) este unul din cei 12 apostoli ai Mântuitorului, numit şi „Canaanitul“ ori „Zilotul“. Tradiţia creştină spune că Simon Zilotul nu este altul decât mirele de la Cana Galileii, la nunta căruia, Iisus a făcut prima minune, prefacerea apei în vin. După pogorârea Duhului Sfânt, Sfântul Apostol Simon n-a pregetat a călători în ţinuturi îndepărtate, pentru a lumina popoarele cu lumina Evangheliei. A mers în Egipt, Mauritania şi chiar în Britania, după o tradiţie. Întorcându-se în părţile Răsăritului, Sfântul Simon a ajuns în ţara perşilor unde a fost prins şi răstignit în oraşul Snanir.

Mucenici răstigniţi

Sfântul Mucenic Nestor (28 februarie) a trăit pe vremea împăratului Deciu şi a ighemonului Publiu, în Perga Pamfiliei. Pentru că cinstea pe Hristos, a fost prins de mai-marele Irinah şi adus la ighemon, înaintea căruia, mărturisind credinţa în Hristos, a fost răstignit. Pe cruce fiind, a mulţumit lui Dumnezeu şi pe credincioşi întărindu-i, şi-a dat duhul.

Sfinţii Mucenici Trofim şi Talu (11 martie) au pătimit în Laodiceea. În zilele împăraţilor Diocleţian şi Maximian, pe când în Laodiceea era guvernator Asclepiu, s-a pornit o mare prigoană împotriva creştinilor. Şi fiind prinşi sfinţii mucenici Trofim şi Talu, au fost loviţi cu pietre timp îndelungat, dar Dumnezeu păzindu-i, au rămas neatinşi. Văzând acest lucru, dregătorul şi cei ce erau împreună cu el şi ruşinându-se, i-au lăsat câtva vreme să trăiască nechinuiţi. Fiind însă pârâţi din nou, au fost aduşi la judecată; aici, mărturisind cu îndrăzneală, înaintea tuturor, că Hristos este Dumnezeu adevărat, şi luând în derâdere idolii păgânilor, i-au mustrat pe tirani. Pentru aceasta, au fost spânzuraţi pe lemn, iar după ce i-au dezbrăcat cu totul, au pus de le-au strujit adânc trupurile. Dar sfinţii, pe de o parte rugându-se lui Dumnezeu, iar pe de alta, defăimându-i pe zeii elineşti, au umplut de mânie pe dregător. Deci, acesta hotărându-se să sfârşească cu ei, a poruncit să-i răstignească pe cruce şi aşa au ajuns la Domnul.

Sfântul Mucenic Diodor din Emesa (13 iunie) şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind răstignit.

Sfântul Eutihie (2 septembrie) fiind răstignit, s-a săvârşit.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!