Slujirea şi poezia, cele două meniri ale preotului Tudorică din Craiova

Pentru credincioşii Bisericii Ungureni din Craiova, cuvântul părintelui paroh are două dimensiuni aproape complementare: prima sacerdotală, iar a doua poetică. Părintele Mihalache Tudorică este cunoscut de enoriaşii săi ca fiind sacerdotul care mângâie cuvintele, slujitorul cuvântului în versuri, păstorul cu slujire de poet. Acestea nu sunt doar metafore, deoarece parohul bisericii de lângă parcul Romanescu este poet în toată puterea cuvântului, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi prozator recunoscut. Poeziile sale au primit numeroase premii şi nu de puţine ori au venit în folosul spiritual al credincioşilor de aici. Pentru părintele Mihalache, aceste două daruri cu care l-a învrednicit Dumnezeu au făcut întotdeauna casă bună şi l-au ajutat în misiunea pe care o are, aceea de a-şi călăuzi credincioşii spre mântuire.

Darul viersului nu-l primeşte oricine. Nu toţi oamenii au calitatea de a face cuvintele să sune armonios, de a transmite şi de a transpune imagini şi sentimente în versuri. Părintele Mihalache Tudorică se consideră un om pe care Dumnezeu l-a binecuvântat încă de la naştere cu două daruri: vrednicia de a sluji la sfântul altar şi darul de a mângâia cuvintele şi de a le face să sune armonios. S-a născut într-o casă ţărănească din satul doljan Bâlta, în mijlocul unei familii cu foarte mulţi copii. Locurilor natale sunt privite de părintele Tudorică ca venind dintr-o altă dimensiune temporală, unde imaginea mamei şi drumul spre biserică se împletesc permanent: „Eu vin dintr-un alt mileniu şi dintr-un alt secol. De aceea, lăsându-mă măcinat de moara vremii, mă simt câteodată foarte bătrân, aproape contemporan cu piramidele. Primul drum pe care mi-l amintesc că l-am făcut cu mama, ţinându-mă de fusta ei, a fost drumul la biserică, unde era un preot bătrân, Iunian Popescu, slăbuţ, subţire ca un fir de pai, dar excepţional de bogat pe dinăuntru, un preot de o frumuseţe interioară şi de o bunătate pe care de puţine ori am întâlnit-o“, povesteşte părintele Tudorică. Acolo, la Bâlta, părintele a absolvit cursurile şcolii primare, urmând ca mai apoi să meargă la Seminarul Teologic de la Craiova, unde avea să se pregătească pentru cea mai importantă misiune din viaţa lui. În 1970, tânărul absolvent de seminar este admis la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Din acest moment începe pasiunea pentru poezie.

Prima carte de versuri a aşteptat 10 ani pentru a fi publicată

În 1971 a fost hirotonit preot pe seama parohiei din satul Mihăiţa. Nu a trecut mult timp şi, nesuportând să vadă cum sunt batjocoriţi preoţii de autorităţile comuniste, părintele Tudorică a fost înlăturat din comunitatea pe care o păstorea: „În 1974 a trebuit să plec de la parohia Mihăiţa, pentru că am intrat într-un conflict dramatic cu autorităţile de atunci. Văzând cât de batjocoriţi erau preoţii, eu însumi fiind dat afară de un primar comunist, care mi-a zis să nu mai calc prin primăria lui îmbrăcat în reverendă, m-am dus la Bucureşti şi am făcut nişte afirmaţii grave la adresa sistemului. Am spus că preoţii din România Socialistă nu se bucură nici de drepturile de care se bucură negrii. Pe atunci am deschis o cutie a Pandorei. Scriam de atunci, dar mi s-au închis porţile editurilor. Prima mea carte a aşteptat 10 ani în editură ca să apară şi abia în 1986 am putut să o public, fiind singura din regimul comunist“, îşi aminteşte părintele.

„Trebuie să te naşti cu darul de a mângâia cuvintele şi de a le suda“

Pasionat de poezie încă din timpul studiilor, părintele Mihalache a găsit repede modalitatea de a o înfrăţi cu slujirea la care se angajase. Etapele formării sale ca poet au mers aproape paralel cu formarea sa ca preot, însă darul de a scrie frumos l-a avut de la naştere: „Prima dată am început să scriu poezii în timpul studiilor. La început e greu, până te formezi. În primul rând, trebuie să înmagazinezi foarte mult, dar mai întâi trebuie să te naşti cu bobul acela de lumină din mamă, cu acest dar de a mângâia cuvintele şi de a le suda“. Poezia preotului-poet este una sacerdotală, născută în templu: „Poeţii ar trebui să fie socotiţi, de cele mai multe ori, sacerdoţi. Aceasta s-ar datora faptului că poezia a apărut în templu: Psalmii, Cântarea Cântărilor, şi câtă vreme poezia s-a menţinut în Templu, în Biserică, a avut şi darul mântuirii. Când a ieşit din Biserică n-a mai mântuit. La mine, poezia a făcut casă bună cu preoţia, dar dacă n-aş fi fost în Biserică, dacă n-aş fi fost preot, n-aş fi fost nimic în viaţa mea“.

Poezie cu gust de chinină

Despre versurile sale, părintele spune că nu sunt făcute pentru a avea un gust de miere, nu sunt vesele şi nici pe departe joviale. În poezia sa, poetul Mihalache lasă locul apăsărilor preotului, care se vede aproape permanent îngrijorat de starea de păcat în care se află lumea, în general, şi credincioşii săi, în special: „Poezia mea n-are gust de miere. Poezia mea are un gust de chinină. La un moment dat am impresia că ea creează coşmaruri. S-a născut din desacralizarea omului, din secularizarea lumii. Mi-e foarte teamă, pentru că, atunci când scrii în numele tău, poate că nu te doare atât de mult, dar atunci când scrii în numele omului şi ţipi rătăcirea lui e teribil, începi să scrii cu tine, pe tine însuţi“.

Pe lângă avertismentul permanent pe care îl face în versul său, părintele Mihalache îşi atenţionează credincioşii asupra sacralităţii limbii româneşti, pe care o socoteşte ca un dar pentru mântuire: „Poezia este o stare de graţie. Când scrii în limba neamului tău trebuie să te speli în gură şi pe mâini, n-ai voie să te atingi de ea pătat. Din momentul în care în limba română a coborât Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă că în limba română te mântuieşti. Oare Sfântul Calinic, sau Brâncoveanu, sau marii Sfinţi: Nicodim de la Tismana, Varlaam, Dosoftei s-au mântuit într-o altă limbă? Nu, s-au mântuit în limba română. În momentul în care Hristos s-a înveşmântat în cuvintele limbii române şi între coperţile Bibliei scrise în limba noastră maternă, am fost salvaţi de la moarte. O limbă în care s-a întrupat Hristos nu va pieri niciodată. În acest fel poezia este o predică pe spaţii mici, îmbrăcată în haina viersului românesc“, mai spune părintele-poet Mihalache.

„Nu pot avea altă muză decât suferinţa“

A fost profesor la Seminarul Teologic din Craiova, dar a renunţat la catedră pentru a se dedica slujirii şi scrisului. În două rânduri a obţinut Marele premiu pentru literatură din partea Uniunii Scriitorilor, cu două dintre volumele sale de versuri: „Melancolia Îngerului“ şi „Ultimul Orb“. În momentul în care compune, părintele este ajutat doar de muza care, de cele mai multe ori, se cheamă „suferinţă“: „Dacă ar fi să socotesc urmele pe care poezia mea le lasă în mine, muza mea este mai mult suferinţa. Nu ştiu cât de mult poate să fie suferinţa o muză sau ţipătul. Când văd cât de mult se îndepărtează omul de astăzi de Cel de pe tâmplă, nu pot avea altă muză. Trebuie, câteodată să fii nebun pentru Hristos. Totdeauna îi învăţ pe credincioşii mei la penitenţă şi tare m-aş bucura dacă ar veni fiecare, acum, după 2.000 de ani, cu câte o scară de acasă, pentru a se urca cu un pahar cu apă acolo, la Iisus, pe Cruce, şi să nu-I mai întindă niciodată buretele cu oţet şi fiere. De aceea poezia mea este o poezie melancolică şi tragică în acelaşi timp“, explică părintele.

Mitropolitul Nestor Vornicescu asemăna poezia părintelui Mihalache cu „un ghemotoc de cânepă cu care te freci pe piele“. Spre deosebire de poetul Mihalache Tudorică, prozatorul Mihalache Tudorică este un om al bucuriei; în proza sa este aproape de nerecunoscut: „Nu sunt un om al bucuriei în poezie, spre deosebire de proză, unde sunt de nerecunoscut. Proza este un fel de weekend pentru mine, un loc în care mă aerisesc“.

Două slujiri complementare

Pentru părintele Mihalache, cele două daruri au crescut concomitent, de când a primit taina hirotoniei poezia sa a venit ca un adaos al misiunii la care a fost chemat. Despre complementaritatea celor două slujiri pe care le are, preotul-poet spune: „Poezia a fost tot un fel de slujire a omului, a fost în permanenţă legată de preoţie şi niciodată nu au intrat în conflict. A fost un adaos al slujirii preoţeşti şi, într-o oarecare măsură, a fost şi o slujire sacerdotală, pentru că este o slujire a limbii româneşti, o datorie pe care trebuie să o faci cu credinţă şi cu conştiinţa că nu poţi să lucrezi cu cuvintele limbii tale aşa cum vrei tu. Sunt momente în care privim neputincioşi la terorizarea sacrului, în această situaţie cuvântul Bisericii este ca un clopot care trezeşte şi care-l cheamă pe om acolo unde-i este locul. Acesta este şi rolul poeziei mele astăzi, de a trage un semnal de alarmă“.

Printre paginile poeziei imnografice, părintele a găsit adeseori repere pentru a alătura cele două slujiri ale sale. Despre prezenţa poeziei sale în interiorul Bisericii, părintele Mihalache spune: „Eu mă consider un om care s-a plimbat cu dragoste prin paginile poeziei imnografice. O cântare bisericească te poate mântui pentru că are încărcătura harică; o cântare de filarmonică te face mai bun, mai frumos poate, dar nu te mântuieşte, pentru că atât timp cât este afară din Templu, este lipsită de har. În Biserică ai totul, aici nu te mai prinde nici foamea, nici setea. Câtă vreme trăieşti la subţioara lui Hristos nu eşti niciodată singur şi niciodată sărac“.

▲ Imaginea duhovnicească a părintelui Galeriu

Un aport important în formarea sa spirituală l-a avut şi părintele Galeriu, duhovnicul său şi modelul de mai târziu. Imaginea părintelui Galeriu a fost punctul de echilibru pentru tânărul Mihalache Tudorică: „Stăteam ore întregi când mergeam să mă spovedesc şi totdeauna mă primea cu sufletul deschis. Ştia să primească şi ştia să construiască frumos. Avea în el daruri şi haruri excepţionale. Pentru mine este o mândrie să fi fost lucrat de mâna duhovnicească a părintelui Galeriu. Părintele a ştiut în permanenţă să-şi asume cele două surori care se găseau de fapt în el: smerenia şi bucuria de a trăi în Hristos. Am încercat să-l ascult nu numai cu urechile trupului, ci şi cu urechile sufletului, ca acolo să lucreze cuvântul părintelui Galeriu“. Părintele Galeriu a fost cel care a dat o direcţie frumoasă slujirii sacerdotale a fiului său duhovnicesc, care niciodată nu a uitat sfaturile primite, aplicându-le permanent în viaţa sa.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!