Calea Victoriei văzută prin ochii unui arhitect

Frumuseţea poate fi uneori o absenţă. Urâtul poate fi uneori reprezentat de prea multă armonie. Într-o după-amiază luminoasă, împreună cu doamna Hanna Derer, profesor la Facultatea de Arhitectură, am făcut o plimbare pe Calea Victoriei. Am descoperit că Bucureştiul e un oraş frumos, dacă ştii să-l priveşti cu iubire.

Intrăm în Pasajul Victoriei, ce duce din strada Academiei în Calea Victoriei. „Acest pasaj ar trebui să-şi găsească un investitor sau un sponsor potrivit. Nu e un gen de spaţiu urban spectaculos, însă are valoare de raritate, pentru că în Bucureşti nu avem foarte multe astfel de scurtături între două trasee de circulaţie. Acesta e un pasaj descoperit. Avem şi Pasajul Villacrosse, acoperit. Aici se vede lipsa de întreţinere, dar nu m-aş plânge, pentru că încă există clădirile istorice ce au dat naştere acestui spaţiu. S-au păstrat majoritatea detaliilor, spre exemplu feroneria ferestrelor. De obicei, când apare investitorul sau sponsorul, dispar aceste detalii. Fie din cauza gustului personal, fie din motive financiare. Ceea ce este dureros este faptul că oamenii se gândesc doar la ceea ce le place lor şi nu ştiu să respecte şi gusturile altora. În alte cazuri, detaliile - dar nu numai - dispar pentru că eficienţa economică cere în locul unui parter plus două etaje să apară un PÂ4. Banul dictează în multe situaţii, fie direct - investiţia trebuie să aducă profit maxim -, fie prin intermediul timpului. A restaura cu grijă detalii preţioase înseamnă mai mult timp decât a demola cu buldozerul şi a construi din prefabricate“, spune arhitecta.

Fosta clădire a Teatrului Naţional…

Ajungem vizavi de hotelul Novotel, iar doamna Derer explică: „Problema de bază este accesul. Aici a fost primul sediu al Teatrului Naţional din Bucureşti, care a fost distrus de o bombă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu a mai putut fi salvat nimic din el. Timp de 50 de ani a fost un loc liber, iar pe la mijlocul anilor â90 s-a construit hotelul. Intrarea este o copie a intrării în fostul teatru. E o copie, însă unii oameni ar putea crede, pe bună dreptate, că e o bucată din original, dar, de fapt, se află în faţa unei minciuni. E un fals în acte publice. Nu e firesc să simulezi originalul când propui o copie. Am putea ajunge la un oraş de cópii, un oraş în care nu mi-ar plăcea să trăiesc. Pe de altă parte, fără acel acces, clădirea nu îmi spune nimic. Mai mult, dacă vin dinspre strada Câmpineanu, îmi spune ceva neplăcut. E ca şi cum a căzut un satâr din cer şi mi-a retezat orizontul. E prea masivă, fiind o formă geometrică elementară. Dacă avea un accent de colţ, sau un joc de volume, sau o faţadă, cu o compoziţie anume, cu o anumită scară, precum cea a fostului Romtelecom, ar fi fost altceva. De pe Calea Victoriei nu se percepe aşa de tare, dar de pe Câmpineanu simţi că ţi se trânteşte o uşă în nas. În plus, faţada de sticlă reflectorizantă oglindeşte vecinătăţile şi e ca şi cum le-ar fura identitatea.“ În acel moment, un trecător intervine şi ne lămureşte că acea faţadă este un „memorial“. Doamna Derer remarcă: „Vedeţi, din păcate, lumea apreciază. Însă un eveniment ca bombardarea teatrului se poate comemora şi altfel, de exemplu printr-o plăcuţă.“

Un ansamblu plăcut

Ajungem vizavi de Biserica Kretzulescu. „Îmi place acest ansamblu. Blocurile din spate creează un fundal neutru pe care se profilează biserica; îmi dau seama că blocul turn e la distanţă şi nu sunt tentată să citesc totul în acelaşi plan“, spune arhitecta. Ne întoarcem şi privim spre clădirea de pe strada Dobrescu, ce are partea de jos de piatră, iar partea de sus din sticlă verde. Acolo se află acum sediul Uniunii Arhitecţilor, iar înainte de decembrie 1989 se zvonea că s-ar fi aflat unul din sediile Securităţii. Fusese acolo şi redacţia revistei „Magazin istoric“. În timpul evenimentelor din â89, clădirea a fost atacată, a ars, au venit şi pompierii. Apoi ani de zile a stat fără acoperiş, în ploaie, vânt, soare. „Într-un târziu, a apărut acel investitor. Clădirea fusese declarată monument istoric şi în acest caz nu se putea interveni pe ea oricum. Întâi trebuia făcut un studiu pentru a vedea în ce constă valoarea culturală a edificiului, pentru ca atunci când te aşezai la planşetă să ştii ce este permis şi ce nu.“ Doamna Derer a lucrat la studiul pentru această clădire şi îşi aminteşte că a găsit cărămizi pe care era imprimat anul de producţie, un an de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fusese aici o locuinţă luxoasă: la parter se aflaseră o seră, o cameră de zi şi un birou, la etajul întâi - dormitoare şi o baie largă, iar la mansardă - camerele personalului domestic. La subsol se găseau bucătăria şi un depozit de lemne. Casa era o ruină. Rămăsese casa scării de onoare, ce fusese realizată din piatră, urme vagi de pictură murală, iar concluzia a fost că valoros din ce se păstrase era doar faţada în stare de ruină. „Nu am putut propune reconstituirea casei, ce îşi pierduse prea mult din substanţa originală. Am găsit planurile originale în arhive, lipseau multe detalii, pentru că aşa se desena proiectul pe vremea aceea. M-a frapat faptul că faţada casei era construită exact ca în proiect, ceea ce se întâmplă foarte rar. Nu am propus reconstituirea pentru că, şi dacă aş fi avut după ce copia, nu aş fi vrut să simulez că sunt arhitect de secol XIX.“

Doamna Derer spune că de multe ori, mergând cu trenul, călătorii, aflând că e arhitectă, deschideau discuţia despre această clădire. „Oamenii, chiar dacă nu sunt educaţi în ceea ce priveşte arhitectura, sesizează defectul principal, şi anume că partea veche este egală cu cea nouă; or, în artă se evită din principiu acest raport care produce dualitate şi dă impresia de echivoc. Această proporţie face ca edificiul în cauză să fie o compoziţie indecisă. În proiect, partea nouă era cu jumătate mai înaltă decât este acum şi arăta mai bine. Ideea era şi aceea de a distrage atenţia de la partea din spate a blocurilor de pe Magheru. În perioada interbelică, când au fost construite acele blocuri, arhitecţii îşi imaginau că faţadele posterioare nu se vor mai vedea pentru că urmau să fie construite şi alte clădiri înalte în spatele lor. Dacă stai lângă Biserica Kretzulescu, vezi acele faţade posterioare şi, prin acest accent vertical, arhitecţii au dorit să distragă atenţia de la ele.“

Ne întoarcem privirea spre Palatul Regal, acum Muzeul de Artă, şi undeva în dreapta, departe, vedem nişte ochiuri de sticlă. „Mă deranjează că se vede turnul de la clădirea de lângă Catedrala «Sfântul Iosif». Asta arată că trebuie să te gândeşti foarte bine când propui o construcţie înaltă, pentru că poţi să strici peisajul urban pe o rază apreciabilă. Acum ai senzaţia că acest edificiu e chiar în spatele palatului. Clădirile înalte sar în prim-plan, se apropie de tine. Aici se anulează profunzimea spaţiului urban şi nu e în regulă. În principiu, eu nu sufăr în Bucureşti din cauza diferenţelor de înălţime. Bucureştiul nu a fost niciodată strict din punctul de vedere al înălţimii, precum Berlinul. Accentele verticale însă trebuie să se afle la intersecţii, ca să-ţi permită orientarea în spaţiu“, spune doamna Derer.

Un fundal prost pentru Hilton

Ne întoarcem privirea spre Athenée Palace. Acolo se vede o clădire în construcţie şi aflu că „acea clădire e departe, e pe strada Enescu, însă pentru că e foarte înaltă anulează adâncimea spaţiului. Astfel, bucata aceea de oraş a dispărut din cauza acelei clădiri care e şi un fundal foarte prost pentru Hilton.“

În faţa Ateneului se desfăşura, în ziua în care am făcut această plimbare, un târg de produse tradiţionale. Am întrebat-o pe doamna Derer cum i se pare acest lucru. „Cele două monumente - cel al Revoluţiei şi statuia lui Carol I - au spaţiu, însă nu au coagulat în jur, aşa cum e normal, viaţa urbană. Oamenii nu prea stau pe lângă ele şi acesta e un semn că acest spaţiu nu e folosit cum trebuie. Acest târg se află pe un spaţiu neconstruit. Decât să îl văd plin de maşini, prefer să-l văd plin de oameni, decenţi, dacă s-ar putea. La un moment dat, va trebui să se rezolve şi situaţia de aici.“

BCU - o restaurare fericită

Privim spre Biblioteca Centrală Universitară, a cărei restaurare este un exemplu de lucrare concepută şi executată cu grijă. „Apreciez şi extinderea, inspirată din arhitectura istorică. Parterul păstrează acelaşi ritm de vitrină - pilastru. La etajul I - nivelul cel mai important - avem ferestrele cele mai elaborate, apoi lucrurile devin modeste, în nuanţe mai închise. Această restaurare arată că poţi să interpretezi arhitectura istorică, nu să o copiezi. Aici îţi dai seama că cele două case fac parte din aceeaşi familie, dar din perioade diferite. Este un exemplu de edificiu potrivit la locul potrivit. Alte exemple de acest fel se află în zona străzilor Plantelor şi Mântuleasa, foste reşedinţe ale unor familii înstărite, ce au extinderi recente. Acestea au fost făcute fie în curte, unde era loc, fie din anexe transformate“, explică doamna Derer.

Bucureştiul se diferenţiază de clasicul oraş central şi vest- european pentru că nu a avut un sistem defensiv care să-i încorseteze dezvoltarea pe orizontală şi i-a permis să fie mai eclectic. „Bucureştiul a putut absoarbe eclectism de bun gust în multe locuri. De exemplu, în intersecţia bulevardului Regina Maria cu strada Gladiolelor se adună patru-cinci case, fiecare de alt stil, însă se potrivesc unele cu altele extrem de bine. În această lipsă de unitate nu s-a creat haos. Se găseşte mereu un element de tip numitor comun ce echilibrează varietatea.“ Arhitecta dă exemplu de un astfel de numitor comun: vitrinele pe care le au toate edificiile de pe Lipscani. „Acolo fiecare clădire are înălţimea ei, însă acest lucru nu te deranjează, pentru că la nivelul ochiului se află doar vitrine.“

Cel mai urât loc: „Casa Poporului cu Victoria Socialismului“

O întreb pe doamna Derer care i se pare cel mai urât loc din Bucureşti, iar răspunsul vine fără nici o ezitare: „Casa Poporului cu Victoria Socialismului“, în primul rând pentru că existenţa acelui ansamblu a însemnat distrugerea unei bune părţi din oraş, dar şi pentru că ansamblul nu face altceva decât să copieze stiluri istorice trecute de multă vreme. Apoi se gândeşte şi la Pipera. „Am fost într-o zi pe-acolo cu maşina şi m-am îngrozit. M-a supărat lipsa de viziune urbanistică. Nu mă aşteptam ca acest cartier să fie atât de înghesuit. Apoi, am vă-zut cópii după stiluri istorice. Însă arhitectura e un produs, care trebuie să fie foarte la zi. Nu-şi permite să nu exprime momentul în care e construită. În Pipera m-a mai frapat şi lipsa de coerenţă. O bucată de oraş normal are străzi principale şi străzi secundare; acolo nu am simţit acest lucru. Nu am văzut spaţii de gen scuar, piaţă. Bucureştiul nu are pieţe civice, dar a avut spaţii cu acest rol. Acestea erau maidanele - adică spaţii urbane neconstruite, folosite pentru comerţ şi evenimente publice. Bucureştiul a funcţionat cu maidane până la mijlocul secolului al XIX-lea. Acolo se aflau şi fântâni publice. Pe locul unde se ridica Hala Matache se afla un maidan cu cinci fântâni. Când s-a construit Gara de Nord, zona nu putea rămâne una de vii şi livezi şi atunci primăria şi-a propus să modernizeze şi spaţiul comercial. Hala Matache s-a aşezat pe maidan într-un mod logic, natural. Cartie-rele normale au scuaruri, spaţii verzi cu bănci şi locuri de joacă pentru copii. În Pipera nu am văzut decât locuinţe, prea puţine şcoli şi câteva magazine. Nu mai vorbesc că nu există, de exemplu, un teatru; oamenii aceia nu au acolo decât dormitorul“, consideră arhitecta.

Două cartiere care s-au păstrat relativ bine în Bucureşti sunt Cotroceni şi Domenii, spre deosebire de Vatra Luminoasă, unde s-au făcut prea multe intervenţii nefericite. „Pentru Cotroceni şi Domenii s-a proiectat doar partea de urbanism, apoi fiecare, pe parcela lui, a construit conform proiectului propriu. În Vatra Luminoasă s-au proiectat şi casele, case tip şi de aceea, acolo, dacă strici o casă, strici toată strada.“

Doamna Hanna Derer, care predă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ istoria arhitecturii universale şi restaurare, s-a născut în Bucureşti şi iubeşte acest oraş: „Între mine şi oraş s-au aflat mult timp oamenii şi mi-a luat ceva vreme să înţeleg acest lucru: acei oameni care parchează peste tot, care fac mizerie, care sunt agresivi fără motiv. În iulie - august, Bucureştiul e un vis. Evităm să plecăm în concediu în această perioadă, pentru că vrem să ne bucurăm de oraş.“