„Pământul a devenit o povară pentru tineri”

Multe ţări din Uniunea Europeană se confruntă cu depopularea masivă a satelor, nu doar România. Cauzele principale ale fenomenului sunt scăderea natalităţii, îmbătrânirea demografică şi migraţia. În ţara noastră însă exodul nu se mai face de la sat la oraş, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Spania sau Italia, ci direct de la sat către o altă ţară europeană, în ciuda faptului că satul românesc începe să se dezvolte, să cunoască din beneficiile civilizaţiei.

O comunitate rurală care gustă, deopotrivă, din avantajele modernităţii, dar şi din amarul depopulării este şi satul Răuceşti, din apropierea oraşului Târgu Neamţ. Părintele pensionar Constantin Iacob a slujit aici timp de 50 de ani şi, fără a ezita, ne spune că satul se confruntă cu un fenomen pe cât de periculos, pe atât de dureros: „Nu mai există nici copii, nici tineri; lumea satului de azi este formată în special din bătrâni”. „Sigur că satul a evoluat, şi mă gândesc aici la infrastructură, la faptul că oamenii au construit case mari, frumoase şi durabile, însă, ce folos dacă acestea sunt pustii? Avem de-a face cu un fenomen dureros: nu mai există tineret, nu mai avem copii în sat. În anii â90 erau aproximativ 500 de case locuite, iar acum dacă sunt 300. Avem de-a face cu o migraţie în masă, se comasează clase de elevi, sunt în pericol de desfiinţare. De exemplu, dacă în urmă cu 20, 30 de ani aveam 60 de botezuri pe an, acum nu sunt mai mult de 6”, detaliază părintele Iacob.

Numărul familiilor, în scădere

Realitatea crudă este resimţită cu durere de cei rămaşi, de bătrânii satului. „Încet, încet, dispare satul. Eu locuiesc în mijlocul satului şi în grădină am o cărare lată pe unde trecea lumea, un fel de scurtătură. Acum, nu mai trece nimeni, e pustiu cât cuprinde, ne invadează vulpile şi şerpii, parcă suntem în Siberia”, spune, cu amar, Nicolae Popa, un bărbat de 94 de ani care, seara târziu, după ce-şi va fi terminat treburile în jurul casei, pleacă să numere pustiul. Şi ajunge la vreo câteva zeci de case pe al căror gard pur şi simplu s-a pus cruce: „După fiecare mort, se pune scândura la gard, în cruce, pentru că nu au moştenitori. În sat, alte 70 de familii vor dispărea cu totul pentru că nu au aici moştenitori”. Imaginea sumbră a caselor bătrâneşti rămase doar ca semn al trecerii unor suflete pe acest pământ este completată de tristeţea caselor noi; semeţe, ridicate din truda străinătăţii, par gârbovite şi ele de povara singurătăţii. După ce le-au clădit, tinerii şi-au luat copiii şi au plecat cu totul. Cu gândul, şi acela nesigur, că poate se vor întoarce cândva. Pentru moş Culiţă, tineretul capitulează prea repede în faţa greutăţilor şi nu preţuieşte cum se cuvine moştenirea de la părinţi: „Au plecat şi pleacă pentru că nu au unde câştiga un ban, spun că nu au unde munci… dar noi, când am fost tineri, am avut ce munci? Boii şi carul, plugul şi ogorul: acesta a fost locul meu de muncă. Pământul a devenit o povară pentru tineri, care preferă să nu muncească deloc decât să dea cu sapa. Preferă să stea degeaba, să aştepte ajutorul social, să stea la crâşmă”, spune cu năduf moş Culiţă.

„Tinerii de azi nu au gustat din amar”

În opinia acestuia, dacă nu au loc de muncă sau dacă nu pot face naveta la oraş pentru un loc de muncă, tinerii ar trebui să preţuiască mai mult pământul. Iar pământul, dacă ar fi muncit şi exploatat pe măsura dărniciei lui, le-ar aduce acestora traiul bun la care visează printre străini. „Tinerii de azi nu au gustat din amar, ar trebui să nu mai aştepte pomană, să pună mâna şi să muncească. Spun ei acum că noi am dus-o bine. Nu, noi am fost sclavi din '40 şi până în '90, iar ca să trăim, bine sau nu, trebuia să munceşti de dimineaţă până seara. Ne vedeam de casă, de familie, de copii. Când era de muncă, munceam, când era de horă, hoream, când era de mers la biserică, mergeam la biserică. Era ruşine să cumperi ceva când tu aveai grădină, aveai pământ, casele erau pline de copii, de veselie. Acum nici de distrat nu mai ştiu să se distreze... dacă au mers în străinătate o lună de zile şi au dat la lopată se cred mari meseriaşi şi îţi cer pentru două cazmale de ciment pus la un mormânt o grămadă de bani”, spune cu năduf bătrânul Nicolae Popa, care a fost înzestrat de Dumnezeu nu doar cu ani mulţi, ci şi cu o „fire optimistă, cu dorinţă de a munci şi cu credinţă”.

Răuceştii se află într-o zonă preponderent agricolă, însă puţini tineri au avut curajul să se asocieze, să dezvolte mici afaceri de familie. „Avem şi tineri cu iniţiativă, cu dorinţă de a realiza ceva aici, de a se dezvolta. Avem câteva investiţii în agricultură, pensiuni, o tinichigerie auto, o fabrică de pungi, uşor, uşor se mişcă lucrurile, însă, totuşi, tinerii nu sunt pe deplin convinşi să se întoarcă acum acasă din cauza actualului climat socio-politic. Totuşi, faptul că ei trimit banii în ţară şi construiesc aici case ne ţine vie speranţa că la un moment dat se vor întoarce acasă”, conchide primarul comunei Răuceşti, Dumitru Bălăjel. O gură de oxigen pentru această comunitate ar fi punerea pe picioare a staţiunii Oglinzi, din imediata apropiere, foarte apreciată demult pentru băile sărate, însă situaţia juridică a acesteia este departe de a fi clară, la fel cum departe sunt şi oamenii cu bani care ar putea investi în reabilitarea acesteia.

În ultimii 30 de ani, România a pierdut un milion de persoane din cauza sporului natural negativ, iar alte 2,6 milioane de oameni au emigrat în aceeaşi perioadă, arată datele Institutului Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române. Totodată, un raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite subliniază că ţara noastră pierde, anual, ca urmare a fenomenului migraţiei, echivalentul unui oraş. Oamenii au migrat dintr-un loc într-altul în căutare de hrană încă din cele mai vechi timpuri, însă acum fenomenul nu mai este strâns legat de nevoia de asigurare a hranei, ci mai degrabă pentru salarii şi condiţii de muncă mai bune, pentru servicii de înaltă calitate în spitale, pentru pregătire superioară în şcoli. Totodată, starea de incertitudine şi lipsa de perspective şi predictibilitate a economiei şi a sistemului politic îi determină în special pe tineri să plece în ţările din vestul Europei sau din alte colţuri ale lumii. Profită de dreptul de liberă circulaţie şi pleacă. Iar în urma lor rămân sate întregi pustii.

Depopularea zonelor rurale nu este un fenomen întâlnit doar în România, ci şi în alte ţări europene, deşi cauzele sunt, pe alocuri, diferite. În Spania, de exemplu, zeci de mii de oameni au participat la sfârşitul lunii martie la un marş în capitala Madrid, protestatarii atrăgând atenţia că mii de sate sunt în pericol de a fi abandonate, unele dintre ele fiind scoase chiar la vânzare, potrivit agenţiei germane de presă DPA. La criticile protestatarilor, care au solicitat egalitate între sate şi oraşe, pentru că, de altfel, problema depopulării a apărut pe fondul migrării populaţiei de la sat la oraş, autorităţile spaniole au anunţat o strategie care cuprinde 70 de măsuri, multe dintre ele dedicate tinerilor.

Nu doar Spania este victima acestui fenomen, ci şi Italia, unde îmbătrânirea populaţiei a lăsat în urmă sate întregi abandonate. Unele case din peninsulă sunt scoase la vânzare, în anumite condiţii, la preţuri derizorii, de câţiva euro.