Reportaj
Soveja, mănăstirea voievodală a marii împăcări

Soveja, mănăstirea voievodală a marii împăcări

Dumitru Manolache, 26 Noiembrie 2011

Mă tot întrebam ce legătură tainică uneşte atât de intim în timp Soveja de Mioriţa. Aveam să înţeleg lucrul acesta la ceas de trecere în iarnă, când, aflându-mă între zidurile voievodalei mănăstiri basarabene din localitate, la sugestia părintelui paroh Gheorghe Nechifor, am privit cu mai atentă aplecare pragul uşii sfântului lăcaş. Astfel m-am luminat, descoperind în şlefuirea secularei pietre tocite de paşi împăcarea, ca semn al dobândirii veşniciei. Atunci am înţeles eu taina împăcării mioriticului cioban cu moartea şi a muntenilor cu moldovenii, care prin ridicarea acestei biserici au înălţat dimpreună neamul până la Rai.

Ajuns la porţile vechii mănăstiri din Soveja, nici nu ştii ce să priveşti mai întâi. Atât de plin de măreţie e locul, încât parcă nici respirarea nu mai este respirare, ci un fel de zbor, un fel de plutire peste veacuri, peste munte şi oameni, peste chiar un început de lume. Locul acesta conservă în sine percepţia unui timp ce curge vertical, cu trecutul, viitorul şi prezentul adunate laolaltă într-o piatră, în galbenul auriu al unei frunze, în mirosul cetinei de brad sau chiar într-un ochi albastru de cer zărit prin ruptura perdelei de ceaţă ce umple văzduhul.

În această atmosferă de taină am călcat dincolo de ziduri, intrând în istorie neverosimil de firesc. Şi tot ce am văzut aici, tot ce am trăit se adăuga la ce dobândisem în cele câteva zile petrecute în Soveja, împăcându-mă şi pe mine, jurnalist permanent căutător al nevăzutului şi neînţelesului, cu mine însumi, cu jur-împrejurul şi, mai presus de toate, cu împăcarea însăşi. Căci biserica aceasta adună, uneşte, linişteşte, dincolo de fire, firi, sentimente, oameni, rude şi nerude, certaţi, necertaţi, ca naşterea unui prunc. Poate şi de aceea biserica vechii mănăstiri din Dragoslovenii Sovejei are hăruit hramul "Naşterea Domnului".

Un sfânt aduce pacea prin ridicarea de mănăstiri

Iarna anului 1644-1645, Târgovişte. Un sfânt, pe numele său Varlaam, pe vremea aceea mitropolit al Moldovei, îşi lăsa sărutată, după tradiţie, mâna dreaptă, mai întâi de către domnul muntean Matei Basarab, apoi de către doamna acestuia, Elena, una dintre cele mai erudite femei ale timpului, de către Udrişte Năsturel, fratele ei, cumnatul de nădejde al domnului muntean, şi în cele din urmă de către marii boieri ai curţii. Venise în Ţara Românească prin vechiul ţinut al Putnei şi Focşaniului, pentru a pecetlui pacea atât de tulburată de războaie dintre cele două ţări surori, Moldova şi Ţara Românească.

Şi într-o clipă de taină petrecută cu luminatul voievod muntean, Dumnezeu i-a strecurat în minte o îndrăzneaţă idee. Aceea de a-i propune acestuia, ca semn al împăcării, ridicarea de către fiecare dintre domnii celor două ţări a câte unei mănăstiri în patria celuilalt.

În acest ceas al istoriei îşi află actul de naştere Mănăstirea Soveja.

Lucrările au început în primăvara anului 1645, iar în decembrie acelaşi an biserica mănăstirii ctitorului muntean era gata, în timp ce domnul Moldovei, Vasile Lupu, ridica Biserica Stelea din Târgovişte. Şi, astfel, "cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu porunca şi cheltuiala preapăcătosului rob al lui Dumnezeu Ioan Matei Basarab şi Voievod a toată ţara Ungrovlahiei şi a soţiei noastre kneaghina Elena, s-a ridicat acest dumnezeiesc templu al Naşterii Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, afară din hotarele ţărei noastre, în locul moldovenesc al Vrancei. Ziditu-s-a cu bunăvoinţa şi cu pogorământul Domnitorului moldovenesc Ioan Vasile Voievod, în anul facerii lumii 6153 (1645)", după cum glăsuieşte o variantă a traducerii pisaniei bisericii în limba slavonă.

Prima menţiune scrisă a noii mănăstiri, după cum arată Petre Abeaboeru în lucrarea sa "Schitul Babele şi M-rea Soveja", apare în actul din 11 ianuarie 1646, prin care Popa Murgu şi Popa Dima, feciorii popii Petrii din Vrancea, dăruiesc Mănăstirii Dobromira (Bună Pace) de la Soveja, cum era cunoscută pe vremea aceea, "4 fălci de fân şi îi vând o nouă parte dintr-un bătrân cu 60 ughi". La 17 noiembrie acelaşi an, apare şi actul prin care "Vasilie vv Moldovei cu mitropolitul Varlaam, episcopii Anastasie, Teofon şi Ghedeon şi cu tot sfatul boierilor dăruiesc uric lui Matei Basarab, vv Ţării Româneşti, pentru frăţia noastră şi mare prieteşug... locul Dobromira din ţin. Putna, pentru ca să facă mănăstire şi planinele Răchitaş şi Zboina".

"Prin daniile importante primite la acea vreme se asigurau atât bunăstarea mănăstirii, cât şi necesităţile nevoiaşilor", îmi spune părintele Gheorghe Nechifor.

Dar, pe parcursul existenţei sale, mănăstirea a avut parte şi de numeroase necazuri, fie cu mănăstirile din jur pentru pământuri şi alte proprietăţi, fie din cauza prădărilor de către cete de tâlhari "din ţarea leşească şi ungurească", fie din cauza incendiilor, războaielor sau a cutremurelor. Decăderea vechii mănăstiri a fost practic desăvârşită odată cu "închinarea ei Sfântului Mormânt, când egumenii greci au venit şi au luat în stăpânire lăcaşul", cum ne-a precizat părintele Nechifor.

Cutremurul din 1802 a dărâmat aproape în întregime lăcaşul care "în vremuri de restrişte fusese leagănul acestei aşezări, unde Matei Basarab adusese şi localnici din aşezările argeşene Rucăr şi Dragoslavele. Dar oamenii din zonă au scris în istorie şi fapte grozave. În Primul Război Mondial, cu banii văduvelor, la Soveja a fost ridicat mausoleul închinat soldaţilor căzuţi pe aceste meleaguri, iar în 1943, în urma unui devastator incendiu în care au ars 340 de case, Mareşalul Antonescu se spune că a vizitat comuna şi că a dat dezlegare să se taie pădurea şi să se ridice case noi pentru cei afectaţi de incendiu, cu sprijinul prizonierilor ruşi. De atunci, există vorba prin Soveja "cutare are casă rusească"", ne spune părintele Nechifor.

Biserica de astăzi, ca un mire pregătit de nuntă

În 1928, biserica a suportat o restaurare reuşită a ceea ce se mai putuse salva. După cel de-al Doilea Război Mondial se poate vorbi doar de încercări de reparaţii şi întreţinere şi abia după cutremurul din 1977 discutăm de o nouă etapă de punere în valoare. "Amprenta aparte a pus-o Întâistătătorul locului, Înalt Preasfinţitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, care de foarte multe ori a alergat până la hotarul eparhiei pentru a ne da îndemnuri şi sprijin, fără de care nu s-ar fi putut realiza ceea ce vedem astăzi aici. S-a refăcut clopotniţa, s-a înlocuit învelitoarea de şindrilă a bisericii cu tablă de cupru, a fost efectuată pictura de către Liliana Enache Dragomir, astfel încât, în 2008, a doua zi de Crăciun, Înalt Preasfinţitul Epifanie a venit în mijlocul nostru şi ne-a resfinţit biserica", ne mărturiseşte părintele Nechifor.

Astăzi, biserica fostei mănăstiri arată ca un mire primenit, gata de nuntă.

Intrând în sfântul lăcaş, părintele Nechifor mi-a atras atenţia asupra pragului vechii uşi şi a unei pietre tocite de călcături. Un martor tăcut, dar atât de grăitor al veacurilor, dar mai ales al împăcărilor. Căci tot ce există astăzi aici - curtea, cu rămăşiţele vechilor ziduri, fresca, aerul, amintirile, chiar şi mormintele - se regăseşte în acest duh al împăcării, atât de concret şi tainic exprimat în tăcerea pietrei. În liniştea care te cuprinde, te înseninează, te zideşte pe interior, te pregăteşte, când o priveşti, la fel ca pe mioriticul ciobănaş, pentru marea împăcare cu lumea, cu Dumnezeu, pe care, din nepricepere, noi, oamenii, o tot amânăm, o tot ignorăm, neînţelegând că Raiul înseamnă, înainte de toate, împăcarea cea mare.

Nici nu ştii ce să admiri mai întâi. Fresca, atât de expresivă, caldă, aproape vie, chipurile celor doi voievozi ai împăcării, lumina care cade într-un fel anume, greu de definit, pe lucruri, pe chipurile sfinţilor, făcându-le calde, apropiate, ca gândul Sfântului Varlaam, care, străluminat de Dumnezeu, propunea celor doi voievozi români nu numai împăcarea omenească, ci şi pe cea întru "Domnul născut, nu făcut", cum grăieşte Crezul creştin.

Locul unde istoria pledează pentru împăcare

Şi, dacă nu ar fi fost pragul acesta, pe care mă sfiesc să-l calc, gândindu-mă dacă nu cumva n-ar fi mai nimerit să-l sărut, tot aş fi fost împăcat aici, fie şi numai pentru faptul că m-am simţit mai parte în partea lumii zidită de Creator. Albul bisericii, curtea, casa parohială, chiar şi vechile ziduri, lucrarea de refacere amplă şi conservare a unui loc binecuvântat cu pace de Domnul înnobilează deopotrivă pe ctitor, pe credincioşi şi pe slujitorii altarului, pe pelerini. Căci aici nu vorbesc despre împăcare numai pisania şi pragul, ci istoria însăşi.

În 1846, "răzvrătitorul ordinei publice" Alecu Russo sosea surghiunit la Soveja, ca să "se ţie la cea mai aspră opreală, fără a i se da de scris sau a primi scrisori, ci a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni de pocăinţă şi la ispăşirea păcatelor". Dar stareţul mănăstirii din vremea aceea, om de înţeles, i-a permis să meargă la stânele din împrejurimi, să asculte muzică şi să primească vizite, prilej cu care aude Mioriţa, pe care o trimite lui Alecsandri. "El face câteva notări şi despre biserică, spunând că aici sunt oameni de credinţă şi constată că partea arhaică a satului este în continuare vie", cum spune părintele, hrănindu-se şi el împăcat din acest izvor nesecat de veşnicie, care îi alina traiul nedrept al surghiunului.

Tot aici, în curtea mănăstirii, s-a împăcat cu lumea şi cu Dumnezeu marele fiu al Sovejei, Simion Mehedinţi, "cel care a vorbit atât de frumos despre şcoală, învăţământ, despre valori şi care a spus că un popor atât înţelege, atât iubeşte şi preţuieşte, cât înţelege din Evanghelie", cum ne mărturiseşte părintele Nechifor. Şi tot aici îşi are mormântul, afară, în dreptul altarului, unde an de an este pomenit şi comemorat deopotrivă de Biserică, de intelectualii ţării, de toţi sovejenii.

Înainte de plecare, părintele paroh din Dragosloveni a ţinut să-mi povestească despre jertfelnicia unui alt părinte, la fel de împăcat şi el la Soveja cu vremurile, dar mai ales cu Dumnezeu: "în perioada comunistă, preotul de aici, Emanoil Arghire, arestat doi ani, interzis pentru o perioadă, cu domiciliu forţat la Bârzeşti, era scos în zile de sărbătoare din slujbă pentru a aduna spice de pe câmp, în urma combinelor. Dar suferinţa i-a luminat deodată gândul. Aşa se face că smeritul părinte, în zi de slujbă rânduia, la fiecare oră, pomeniri pentru morţi în cimitir, astfel încât era ocupat cu cele sfinte aproape toată ziua, iar cei care îl tot chinuiau nu mai îndrăzneau să se lege de el, să meargă în cimitir să-i spună să nu mai slujească, pentru că ştiau că de se vor atinge de morţi, oamenii aveau să se revolte. Atunci, cimitirul a căpătat numele de livadă, pentru că se afla întemeiat într-o livadă, unde îşi dorm somnul de veci moşii şi strămoşii noştri, adică, aşa cum am spune noi, acea roadă coaptă a neamului nostru."

Împăcat şi eu cu împăcarea, am părăsit curtea bisericii din Dragoslavele, nu înainte de a-i mai cuprinde încă o dată într-o privire liniştea, aşa cum o fac cu siguranţă şi cele peste 250 de familii dragoslovene care îi trec pragul, gândindu-mă cu luare aminte la ceea ce-mi spunea, ca şi concluzie a discuţiilor, gazda mea de peste pragul istoriei: "Biserica aceasta, aşa cum arată ea acum, este pâinea credinţei plămădită în vatra satului".

Cu această pâine în suflet şi cu imaginea pragului tocit al bisericii, am părăsit Soveja, senin şi liniştit, împăcat pentru încă o toamnă cu mine, cu cerul şi cu lumea de sub el.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!