Strategia misionară a Apostolilor în lumea păgână

▲ A doua zi după Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica lui Hristos s-a deschis către lume ▲ Misiunea Apostolilor este unul dintre capitolele cele mai misterioase ale istoriei creştinătăţii, singura misiune care poate fi obiectiv evaluată fiind cea a Sfântului Apostol Pavel ▲ Cum şi-a proiectat Apostolul Pavel călătoriile misionare? ▲ S-a lansat ipoteza că el ar fi plănuit un circuit în jurul întregii Mediterane, urmând să ajungă de la Roma în Spania, după care să se întoarcă la Ierusalim, prin Africa de Nord şi Egipt ▲ Tradiţia hagiografică apocrifă recunoaşte cinci Apostoli misionari: Petru, Pavel, Andrei, Toma şi Ioan ▲

Barnaba, „antrenorul“ Sfântului Pavel

Aşa cum rezultă din Faptele Apostolilor, misiunea creştină a urmat o traiectorie liniară. Pornită de la Ierusalim, ea a ajuns în Antiohia, capitala Orientului elenizat, apoi în Cipru, unde se intersectau cele trei mari culturi ale vremii (semită, greacă şi romană), atingând mai departe cetăţile greceşti antice din Asia şi Europa şi culminând, în sfârşit, la Roma. Şi totuşi, dacă avem în vedere mărturiile privind cele două misiuni cunoscute nemijlocit, respectiv cele ale Sfinţilor Apostoli Pavel şi Petru, constatăm că apostolii primei generaţii n-au folosit itinerare specifice pentru a realiza proiecte misionare complementare. Fiecare apostol, după Rusalii, a urmărit pas cu pas obiective succesive, în contexte diferite.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă Sf. Ap. Pavel, respectiv faptul că demersurile misionare prime, la Damasc, Antiohia şi în Cipru, nu au avut un caracter personal. Creştinismul era deja prezent aici. Apostolul neamurilor a fost prezentat la Damasc de Anania, care l-a botezat (F. Ap. 9, 17-20), într-o comunitate creştină deja existentă, iar în Antiohia de Barnaba (F. Ap. 11, 25-26). Acelaşi Barnaba l-a „antrenat“ pe apostol într-o primă misiune dincolo de mare, în Cipru, de unde era originar (F. Ap. 13, 2-4). Prin urmare, prima misiune creştină a urmat drumul diasporei. Damascul era plasat pe drumul spre Mesopotamia, acolo unde se afla cea mai veche diasporă evreiască ce avea legături permanente cu Ierusalimul pe timpul lui Iosif Flaviu.

În Faptele Apostolilor ni se relatează despre începuturile evanghelizării Antiohiei, în Siria, care, împreună cu Cilicia vecină, şi-a constituit o zonă misionară creştină proprie (F. Ap. 15, 23). În fapt, aici e vorba de roadele deplasărilor frecvente între Ierusalim, Cipru şi Antiohia, la care au participat inclusiv convertiţi ai Sf. Arhidiacon Ştefan, după moartea acestuia (F. Ap. 11, 19). La momentul respectiv, datorită poziţiei geografice a insulei, Ciprul a reprezentat „un imens pod între Siria şi Cilicia“ (vezi Pomponius Mela, „De situ orbis“, 2, 7). Barnaba a folosit deseori această „punte“, călătorind între Cipru, Antiohia, Ierusalim şi Tars, unde s-a asociat cu Sf. Ap. Pavel. Acest levit din Cipru este reprezentativ pentru diaspora locală, fiind descris ca un proprietar funciar (F. Ap. 4, 36-37), pe o insulă pe care romanii încurajaseră imigraţia, atribuind dreptul de proprietate pe terenurile alocate spre defrişare.

Marile culturi naţionale, rezistente la creştinare

Totuşi, tradiţiile cipriote ignoră figura Sf. Ap. Pavel ca evanghelizator al Ciprului. Îl recunosc ca evanghelizator al insulei şi fondator al bisericilor pe Barnaba, deşi acesta nu figurează printre marii misionari „apostoli“ din prima perioadă a istoriei creştine. Istoria răspândirii creştinismului, aşa cum e prezentată în Faptele lui Barnaba, este foarte diferită de cea relatată în Faptele Apostolilor, fiind una pur locală. Ele descriu misiunea creştină în insulă ca pe o vizitare sistematică a oraşelor, a marilor sanctuare locale, a satelor şi chiar a locuinţelor marginale. Acest lucru lasă impresia unei pătrunderi dificile a creştinismului în oraşe şi a unei anumite rezistenţe venite din partea marilor culte naţionale; apostolii s-au instalat, în principal, în sate şi în zonele miniere.

Deşi Ciprul n-a jucat un rol determinant în expansiunea creştinismului, Pavel şi Barnaba au hotărât să-şi continue misiunea după întoarcerea din Cipru. Au decis să se întoarcă în Antiohia nu direct pe mare, ci prin sudul Antiohiei, pe marele drum roman de la Efes la Tars, prin Taurus şi Cilicia. Mergând pe noul drum al lui Augustus, după ce debarcaseră în Pamfilia (F. Ap. 13, 13), misiunea devine pentru ei aproape o aventură. Au reuşit să întemeieze biserici în Iconia, Listra şi Derbe, regiuni instabile şi înapoiate, aflate sub ameninţarea incursiunilor muntenilor din Taurus. Locuitorii umblau înarmaţi, iar unii dintre ei locuiau în peşteri, nu vorbeau greceşte şi îşi păstrau obiceiurile autohtone ancestrale. Aşa se face că Pavel şi Barnaba au ajuns din cetăţile greco-romane civilizate de pe coastă până în localităţi rurale aproape barbare. În concluzie, întâlnirea Sf. Ap. Pavel cu cetatea greacă nu a avut loc în Asia Mică.

Întâlnirea Sf. Pavel cu literaţii atenieni

Vor fi fost mai multe motive care l-au determinat pe Sf. Apostol Pavel să treacă din Asia Mică în Europa, după ce, în mod voit, a ocolit provincia romană din Asia, care era cu mult mai mică decât Asia Mică, cuprinzând regiunile cele mai urbanizate şi elenizate de pe litoral, din jurul Smirnei, Pergamului, Miletului şi Efesului (F. Ap. 16, 6-7). O călătorie dinspre Troia Asiei spre Neapolisul din Tracia europeană era în acea vreme un lucru obişnuit: traversarea era de scurtă durată, între cele două maluri se făcea un comerţ permanent, limba şi cultele erau comune. Probabil că mirajul Atenei a jucat un rol foarte important în decizia Apostolului, ţinând seama mai ales de faptul că Sf. Pavel era un intelectual, iar Tarsul, oraşul său de origine, nu înceta să laude modelul atenian, rivalizând cu fosta metropolă a literelor (vezi Apollonios, IV, 19).

Întâlnirea Sf. Pavel cu Atena unor oratori desăvârşiţi a fost dură (I Tes. 3, 1; 2, 18), având în vedere mai ales faptul că apostolul nu era un orator prea iscusit. E şi motivul pentru care a fost respins de cercul literaţilor şi trimis printre oamenii din port (F. Ap. 17, 16-33). Pe aceştia i-a evanghelizat în Corint, ultima sa oprire în Europa, unde a rămas vreme de 18 luni (F. Ap. 18, 11 şi 18), după care s-a reîntors pe mare spre Antiohia, în vara anului 51.

Este evident că Sf. Apostol Pavel făcea totdeauna misiune într-un fel de circuit, revenind de fiecare dată la punctul de pornire: Antiohia, pentru călătoria a doua, şi Ierusalim, pentru cea de-a treia. S-a lansat chiar ipoteza că el ar fi plănuit un circuit în jurul întregii Mediterane, urmând să ajungă de la Roma în Spania, după care să se întoarcă la Ierusalim, prin Africa de Nord şi Egipt. Misiunea creştină nu însemna pentru el o simplă călătorie, care să-l ducă tot mai departe. Dimpotrivă, a conceput-o de fiecare dată din aproape în aproape, în regiunile apropiate Bisericilor deja întemeiate şi cu ajutorul lor (II Cor. 10, 16; I Tes. 1, 8). În perspectiva constituirii unui pol creştin, Sf. Pavel s-a dovedit a fi un foarte bun strateg: Filippi a devenit primul centru european al misiunii sale, finanţând începuturile evanghelizării Macedoniei (Fil. 4, 15). Tot la fel, mai la sud, Salonicul a jucat ulterior acelaşi rol pentru comunităţile creştine din Macedonia şi Grecia (I Tes. 1, 8).

Sf. Apostol Toma şi evanghelizarea iranienilor

Tradiţia hagiografică apocrifă recunoaşte cinci apostoli misionari: Petru, Pavel, Andrei, Toma şi Ioan, chiar dacă biografiile lor sunt uneori romanţate. Pentru a evita concurenţa dintre ei în aceeaşi regiune, cronicarii susţin că fiecare dintre ei a primit prin tragere la sorţi o zonă proprie. Tradiţia Bisericii, citată de Origen, la începutul secolului al III-lea (vezi Eusebiu de Cezareea, „Istoria eccleziastică“, III, 1, 1-3), îl consemnează pe Toma ca fiind evanghelizatorul ţării parţilor, pe Andrei ca fiind cel al sciţilor, pe Ioan ca acela al Asiei. Petru şi Pavel sunt Apostolii Romei, aceasta reprezentând apogeul misiunii lor. Petru a fost desemnat mai degrabă apostol al evreilor din diasporă. Această „tradiţie“, rămasă anonimă, plasează prima serie de predici creştine într-un spaţiu geografic mult mai larg decât Faptele Apostolilor.

Mergând pe aceeaşi linie, dacă e să acceptăm etnocentrismul grecesc, configurat de această „tradiţie“, descoperim un cerc limitat de ţinuturile sciţilor, parţilor şi asiaticilor, în mijlocul căruia se afla Edesa, mare centru mesopotamian al Siriei de Nord, la jumătatea drumului dintre Efes şi Indus. Vedem, astfel, apărând un alt pol al creştinătăţii, Edesa, dar şi o expansiune a misiunii creştine spre Orient, ignorată de Faptele Apostolilor după Rusalii (F. Ap. 2, 9). Parţii erau poporul iranian de dincolo de Eufrat, un inamic permanent al Romei. Controlând întregul Orient Mijlociu dintre Eufrat şi Indus, aceştia dispuneau de un mare spaţiu pacificat, străbătut de caravanele negustorilor. Pe de altă parte, în Mesopotamia însăşi, unele mici regate, precum cel din Edesa, din Osroene şi Adiabene, adăposteau o puternică diasporă evreiască vizitată de comercianţi, dar şi de misionari creştini (vezi Antichităţi iudaice, XX, 2, 3). E spaţiul în care a propovăduit Sf. Ap. Toma prin anii 51-53. Conform tradiţiei, acesta a venit cu o caravană de la Ierusalim, după care ar fi fost vândut unui negustor indian, traversând ţinuturile parţilor până la graniţele sale orientale, în cadrul istoric plauzibil al unei expediţii comerciale.

Cum a ajuns creştinismul la Roma

Deşi tradiţia îi consideră pe apostolii Petru şi Pavel, încă din sec. II, drept apostoli ai Romei, nu lămureşte totuşi originile creştinismului în capitala imperiului, nici felul în care Petru a ajuns acolo. După cum se ştie, Pavel a ajuns la Roma în captivitate, înainte de prezentarea sa în faţa tribunalului imperial, prin anii 55-56 (F. Ap. 28, 16-31). În Epistola către Romani, scrisă la Corint spre sfârşitul anului 54, când şi-a proiectat vizita la Roma, Sf. Pavel recunoaşte Biserica de la Roma şi validitatea Evangheliei primite de ea (Rom. 16, 17), adusă probabil printr-o misiune pornită de la Ierusalim, întrucât apostolul Pavel transmite Evanghelia în termeni iudeo-creştini, insistând, de pildă, asupra filiaţiei davidiene a lui Hristos (Rom. 1, 3-4). Aşa cum afirmă M. Fr. Baslez, este posibil ca creştinismul roman să-şi aibă rădăcinile în diaspora evreiască a capitalei; e vorba de o comunitate numeroasă şi influentă politic, care număra nu mai puţin de 12 sinagogi, foarte legată de Ierusalim şi de Palestina, chiar dacă vorbea greceşte. Prinţii din dinastia lui Irod, educaţi la Roma şi posedând acolo palate, reprezentau o punte de legătură între cele două capitale. Este de la sine înţeles că Sf. Ap. Pavel a contat mult pe aceste legături (Rom. 16, 3-7). De asemenea, creştinismul roman a fost tributar Bisericilor greceşti. O dovadă în acest sens o reprezintă legăturile apropiate cu Corintul, confirmate de Sf. Pavel (Rom. 16, 1), de Sf. Petru, care şi el a trecut mai întâi prin Corint (I Cor. 1, 12), iar la sfârşitul secolului de scrisoarea lui Clement Romanul către Corinteni.

Infrastructura Imperiului Roman, un atu pentru Evanghelie

Accesul spre sfera de influenţă romană presupunea utilizarea drumurilor imperiale. În Asia Mică, reţeaua rutieră a determinat etapele misiunii Sf. apostol Pavel conform unei logici de circuit: Antiohia Pisidiei (F. Ap. 3, 14-50) era pivotul unui sistem rutier, la intersecţia drumului lui Augustusm care deservea litoralul, cu marea rută est-vest ce reprezenta itinerariul obişnuit de la Efes până în Siria (vezi Strabon, XIV, 2, 29). Listra şi Derbe (F. Ap. 14, 8, 20), care nu reprezentau un interes deosebit, erau doar etape intermediare, situate la intervale regulate spre Cilicia şi Siria.

În consecinţă, Sf. Ap. Pavel avea şi o strategie misionară, chiar dacă, de multe ori, a profitat de ocaziile ivite, fără a planifica o convertire sistematică a Imperiului roman. Toate drumurile pe care a pornit conduceau spre Antiohia şi Ierusalim, oraşe spre care privea mereu. Poşta imperială, un element foarte important al infrastructurii romane, a jucat şi ea un rol deosebit în cadrul misiunii creştine: Efesul era sediul unor societăţi de curierat şi s-a presupus că cele şapte cetăţi destinatare ale scrisorilor din Apocalipsă, aflate toate pe marele drum circular care lega regiunile cele mai prospere ale provinciei asiatice, erau, în fapt, centre de redistribuire a poştei. Misiunea Sf. apostoli Ioan şi Pavel s-a folosit din plin de oportunităţile oferite de imperiu.

Misterul Bisericii alexandrine

Alexandria Egiptului nu este pomenită nici în Noul Testament şi nici de tradiţie. Totuşi, e imposibil ca aceasta să fi fost neglijată de primii misionari, mai ales că legăturile dintre Alexandria şi Ierusalim erau regulate şi intense. Abia în secolul al III-lea, Marcu, discipol al lui Petru (vezi Eusebiu de Cezareea, „Istoria eccleziastică“, 2, 4) este recunoscut ca întemeietor al acestei comunităţi creştine, rupându-se astfel „tăcerea“ Faptelor Apostolilor. Acestea din urmă relatează doar ruptura dintre Pavel, Barnaba şi Marcu, o dată cu plecarea ultimilor doi în Cipru (F. Ap. 15, 37-39). Ciprul a urmat dintotdeauna exemplul Egiptului, dar evanghelizarea Alexandriei a fost probabil opera misiunii palestiniene, dovedită de faptul că cele două Biserici locale aveau o organizare asemănătoare. „Misterul“ privind originile Bisericii Alexandriei nu poate avea decât o singură explicaţie plauzibilă: la început, ea a fost gnostică, după care a fost evaluată, mai târziu, ca eterodoxă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!