Reportaj
Taborul călugărilor Teofil şi Nectarie de la Cheile Turzii

Taborul călugărilor Teofil şi Nectarie de la Cheile Turzii

Dumitru Manolache, 02 Noiembrie 2011

Doi călugări se întâlnesc de 13 ani, clipă de clipă, cu Mântuitorul pe Taborul lor de la Cheile Turzii. Dovada? Lumina continuă ce le umple de sens nevoirea şi contemplaţia în acest loc şi privirea lor ce Îl mărturiseşte pe Dumnezeu, asemenea cuvintelor psalmistului care spune: "Întru lumina Ta vom vedea lumină". Pentru cei care ajung întâmplător ori voit aici, lumina "se trăieşte" ca o pace scursă îndestulător în inimi şi, ca vedere, foc tainic ce aprinde aerul, altarul şi chipul Maicii Domnului în paraclis. Iar locul acestei minuni se numeşte Mănăstirea "Schimbarea la Faţă" din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului.

Se prea poate ca, pierdut în sâcâitoare frământări cotidiene, să te trezeşti aşa deodată învăluit într-o lumină ce-ţi umple inima de linişte şi să nu-ţi poţi explica de unde aceasta. Şi dacă pe deasupra mai şi "mesteci" o silabă de toamnă pe marginea unei guri de Rai, legănat în scaunul unei maşini, cu centura de siguranţă traversându-ţi pieptul, ai toate şansele să vezi… drumul. "Şarpele" de ţărână, rupt de legătura ombilicală cu lumea, ce te tot urcă, urcă, spre cer, ca o mirare. Şi atunci te trezeşti rostind, asemenea lui Petru pe munte: "Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici".

Acestea toate le trăiam eu apropiindu-mă de Mănăstirea "Schimbarea la Faţă" - Cheile Turzii, din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, într-o după-amiază de octombrie.

Şi, pe măsură ce urcam, în faţă se tot înălţa mănăstirea, crescută parcă direct din piatră şi cer, pe jumătate albă, pe jumătate toamnă. Şi de n-ar fi fost la intrare un Crist de tablă răstignit pe o cruce, aş fi crezut că intru direct într-o cetate din pustie, după porţile căreia voi da nas în nas cu timpul răstignit şi el pe o cruce de aer.

Dincolo însă de zidurile neterminate m-am trezit la poalele Taborului. Taborul celor doi părinţi care, aprinşi de lumina Taborului cel adevărat, se întâlnesc aici, clipă de clipă, cu El. Cel schimbat la Faţă. Cel ce le arată lor ceea ce le-a arătat şi apostolilor Săi. Adică "ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători", cum spune Sfântul Ioan Damaschin.

Biserica unde eternitatea se zideşte în forme pure

Câţiva pelerini ajunşi aici şi ei pe acelaşi drum ca şi mine, sau cine ştie, poate pe altul, coborât probabil direct din cer, îşi liniştesc privirile pe orizontul mantelat ce mărgineşte hotarul de apus al înserării. O biserică cu chip moldovenesc se ridică maiestuos pe partea stângă a curţii, imediat ce treci de clopotniţa ca o boltă de poartă de Rai. Ea se va arăta însă în întreaga ei splendoare doar privită de sus, dinspre răsărit, de pe coama de deal, printre stâncile, mărăcinişurile şi bolovănişurile albite de vânturi. De altfel, un vânt cald ca o suflare de duh îţi răscoleşte plăcut chipul şi-ţi limpezeşte creierul pe aceste înălţimi.

Te împresoară aici o simplitate imperială ce elimină orice adausuri inutile şi zideşte eternitatea în formele ei cele mai pure.

Aş spune că lucrarea începută în această mănăstire n-ar trebui terminată, finisată, lustruită, căci aşa cum te primeşte lăcaşul acesta acum te poartă de fapt în vremurile unui început curat, jertfitor şi, de ce nu, aproape suficient pentru încercarea mântuirii.

Dar acestea sunt numai gândurile mele şi numai Dumnezeu ştie rostul lucrării de aici. Căci ridicarea Mănăstirii "Schimbarea la Faţă" de la Cheile Turzii nu este moftul cuiva sau rezultatul întâmplător al vreunui aranjament, ci o binemeritată răsplată pentru martiriul unei alte mănăstiri, cu rădăcini înfipte în pământul acestui loc, cu multe secole în urmă. Ea se numea… "Schimbarea la Faţă".

Mănăstirea veche, distrusă de mai multe ori

Mănăstirea de început a fost una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din Transilvania, datată de istoricul Gheorghe Moldovan, om al locului, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, mai precis cu 10-15 ani înainte de 1568.

Bisericuţa mănăstirii era aşezată în rotunda formată de un fost lac glacial, care avea formă de pară.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, generalul de tristă amintire Adolf von Bucow a cruţat această mănăstire ortodoxă de la distrugere doar cu condiţia ca preoţii şi monahii ei să ţină cursuri şcolare pentru tinerii din cele trei sate de la poalele muntelui.

La scurt timp, mănăstirea a luat un avânt deosebit, devenind unul dintre cei mai importanţi factori de apărare ai Ortodoxiei şi românismului pe aceste plaiuri. Preoţii ei ţineau slujbe prin satele din jur, iar la Înălţare şi Rusalii veneau la mănăstire în pelerinaj creştini din toată Transilvania.

Documentele vremii au reţinut şi câteva nume de monahi: pe la 1733, "Inocentius călugărul", apoi "ieromonahul Macaria", la 1765, al cărui nume era scris pe o icoană găsită de Nicolae Iorga la Petreştii de Sus, "popa Avram", egumen al lăcaşului, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, sau "popa Crăciun", în secolul al XIX-lea.

Evenimentele Revoluţiei de la 1848 duc însă la distrugerea mănăstirii. Avram Iancu şi tribunul său, preotul Simion Balint, au vizitat lăcaşul, incluzându-l în planurile lor de luptă datorită poziţie sale strategice.

În perioada interbelică, eruditul părinte Vasile Sinu reface cu ajutorul enoriaşilor, în 1933-1937, vechea mănăstire şi se pare că tot el este cel care i-a înlocuit hramul "Adormirea Maicii Domnului" cu "Schimbarea la Faţă", făcând probabil analogia între Muntele Petridului şi Muntele Tabor.

În al Doilea Război Mondial mănăstirea a fost distrusă din nou, iar clopotul vechi a dispărut. Au rămas în schimb drept mărturie a martiriului ei urme din fundaţia altarului şi însemnele sumare ale mormintelor călugărilor de altădată îngropaţi în spatele bisericii.

Neuitată niciodată de localnici, în 1997, preotul Vasile Ştiopei din Parohia Oprişani II Turda a hotărât să refacă mănăstirea de la Cheile Turzii ceva mai jos. La 22 aprilie 1999, Preasfinţia Sa Vasile Someşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopie Clujului, a vizitat pentru prima dată locul actual în care se află mănăstirea, binecuvântând munca celor ce se nevoiau aici pentru a înălţa spre cer noul Tabor.

Minunea din paraclis şi tăcerile părintelui Nectarie

Limpezit la chip şi la inimă de aerul locului, cobor de pe culme şi intru în biserica nudă, pregătită pentru a primi botezul înveşmântării în pictură. Lumina izvorăşte aici parcă direct din varul pereţilor goi. Şi numai scaunele din lemn sculptat, rânduite unul lângă altul, conturând o strană uluitor de frumoasă, par singurele lucruri pământene din lăcaş. Şi, exact când mă pregătesc să plec, zăresc chipul Lui născut parcă din lumina pereţilor. Simplu. Curat. Cu fruntea însângerată de coroana de spini, privind în jos, iertător şi cald, spre mine. Spre pragul pe care eu, păcătosul clipei, îndrăznisem să-l trec poate neprimenit suficient la suflet. Atât de mic şi neînsemnat cum eram, m-am simţit acolo, atunci, uşurat de povara propriilor neputinţe, curăţit de privirea Lui, de lumina chipului Lui.

Ies pe treptele bisericii căutând un sprijin, un cuvânt, ceva care să-mi confirme că este adevărat ce trăiesc. O singurătate totală, o tăcere în surzenia căreia lumina cântă troparul Schimbării la Faţă umple de sens locul, cerul, piatra. Şi tocmai când mă gândeam să articulez un ţipăt de mirare şi bucurie, mă trezesc cu părintele Nectarie lângă mine, singurul locuitor al locului în acea clipă de lumină. Scuzându-se că părintele stareţ Teofil Popescu nu este acasă, mă invită în paraclis.

Din puţinele cuvinte ale cuvioşiei sale, aflu suficientul necesar despre Taborul lor. Locul unde de 13 ani se întâlnesc zilnic cu Mântuitorul, pe care cei doi părinţi Îl mărturisesc, asemenea cuvintelor psalmistului care spune: "Întru lumina Ta vom vedea lumină".

Îmi vorbeşte cu modestie despre biserica mare în construcţie, despre clopotniţă, corpul cu cele şase chilii, despre paraclis, sala de mese şi casa care se ridică pentru oaspeţi. Mai îmi vorbeşte părintele Nectarie şi despre izvorul şi fântâna de mai jos de mănăstire, de unde aduc apa, dar cel mai mult vorbeşte părintele tăcând. O tăcere smerită care spune totul despre vieţuirea lor aici, în locul în care, deşi sunt numai ei şi cerul, slujbele se ţin după rânduială, fără încetare, iar singura sursă de venituri este atelierul de litografii.

"E linişte aici. Zona noastră se aseamănă cu Taborul. De aceea avem acest hram. De sus, de la noi, se văd Petreştii de Sus, Petreştii de Mijloc şi Petreştii de Jos, satele Borzeşti, Moldoveneşti, apoi Turda şi Câmpia Turzii", îmi spune părintele în puţine cuvinte, lăsându-mă să-i descifrez, după puterile mele, nerostitele vorbe de dincolo de tăcere.

Şi-n timp ce ascult această mărturisire, gândindu-mă, nu ştiu de ce, la drumul ca un şarpe ce se rupe de satul Petreştii de Sus, pe care urcasem aici, aerul rămas înmiresmat de tămâia arsă la Liturghie începe "să ardă" strălucitor, deodată cu chipul Maicii Domnului şi cu altarul paraclisului, aprins de o lumină nepământeană parcă, ţâşnită de afară printr-o fereastră. Şi nici nu ştiu, şi nici nu vreau să ştiu de este lumina Soarelui sau lumina Lui. A Celui care "în munte, Te-ai schimbat la faţă, Hristoase Dumnezeule, şi pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta, au înţeles că, dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască, că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui".

Sfinţii pustiei cu bărbile lungi până-n pământ

Înainte de a ieşi din paraclis, privirea îmi este furată de peretele opus altarului, acolo unde un şir de sfinţi ai pustiei cu bărbile lungi până la pământ Îl aşteaptă şi ei pe Cel Schimbat la Faţă, în aceeaşi tăcere adâncă ce leagă aici lumea de cer.

Pornesc apoi spre poartă, privind de sus drumul şerpuit al pustiei ce se pierde undeva, ca o ruptură, spre satul din vale.

La orizont, noaptea trage perdeaua peste fereastra zilei. Şi doar aici, sus, pe Taborul părinţilor Teofil şi Nectarie, mai străluceşte lumina aceea, ca un început, ca o taină văzută, dar nespusă de Petru Iacov şi Ioan, nematerială şi necreată, din afara timpului: Împărăţia lui Dumnezeu.

De jos, din marginea Petreştiului de Sus, mănăstirea pare în pragul serii o corabie suspendată de cer, în mijlocul unui pustiu de piatră. Iar eu, ţintuit în scaunul maşinii, cu centura de siguranţă trecută peste inimă, mă întorc în lume mai liniştit, ceva mai bogat şi mult mai tăcut.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!