Patristica
Talasie Libianul - un simplu epigon al Sfântului Maxim Mărturisitorul?

Talasie Libianul - un simplu epigon al Sfântului Maxim Mărturisitorul?

Adrian Agachi, 13 Noiembrie 2009

Cuviosul Talasie Libianul este, în dese rânduri, considerat un simplu tributar al operei Sfântului Maxim Mărturisitorul. Ne-am propus, în cele ce urmează, să descoperim partea originală şi proprie a scrierii sale „Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte“, cunoscută mai ales sub denumirea prescurtată „Despre dragoste“. Deşi patrologii moderni consideră că Talasie este doar un simplu epigon al Sfântului Maxim Mărturisitorul şi i-a fost şi ucenic în mod direct, scrisoarea celui din urmă adresată acestuia, din debutul „Răspunsurilor către Talasie“, afirmă exact contrariul.

Asemănări şi deosebiri

În scurta introducere a operei lui Talasie din volumul al IV-lea al Filocaliei, părintele Dumitru Stăniloae discută influenţa Sfântului Maxim Mărturisitorul asupra acestuia. Se pare că Talasie a fost egumen al unei mănăstiri din Libia şi a făcut cunoştinţă cu Sfântul Maxim Mărturisitorul atunci când acesta a mai întreprins câteva călătorii prin Africa. Data primei lor întâlniri poate fi stabilită în jurul anului 626. Între 631 şi 633, Sfântul Maxim îi adresează scrierea sa „Răspunsuri către Talasie“, conţinând tâlcuirea a 65 de pasaje dificile din Sfânta Scriptură pe care Talasie i le indicase printr-o scrisoare. În epistola din debutul acestei scrieri, Sfântul Maxim Mărturisitorul se declară ucenic al lui Talasie. Este foarte posibil ca amândoi să fi întreţinut doar o relaţie amicală, fără a intra într-o filiaţie duhovnicească. Este greu de crezut că Talasie putea fi maestrul Sfântului Maxim, dar este la fel de greu de crezut că un părinte spiritual se poate considera „ucenicul“ ucenicului său. Părintele Stăniloae remarcă unele amănunte trecute cu vederea de cercetătorii actuali. În ciuda faptului că Talasie este considerat clar „dependent“ de Sfântul Maxim, scrierea sa este mult mai ordonată din punct de vedere stilistic, conţine acrostihuri interesante şi insistă mai mult asupra termenului de linişte, isihie. Citându-l pe Mansi, părintele Stăniloae discută chiar de o eventuală prezenţă a lui Talasie la Sinodul de la Lateran (649). Dacă lucrurile s-au petrecut astfel, este datorită Sfântului Maxim Mărturisitorul, pe care Talasie l-a urmat în drumul său spre Roma (prezentarea acestor informaţii se găseşte în Filocalia vol. IV, Editura Humanitas, 2005, p. 7-8).

Acrostihurile scrierii

Lucrarea Cuviosului Talasie se împarte în patru centurii (câte o sută de capete), fiecare având un acrostih (prima literă a fiecărei prime propoziţii face parte din o frază finală). Primul acrostih este: „Fratelui duhovnicesc Domn Pavel, Talasie, la arătare isihast, dar în realitate căutător de slavă deşartă“ (Despre dragoste, în: Filocalia, vol. IV, p. 9) Scrierea este adresată unui anume Pavel preotul, despre care nu ştim absolut nimic. Cuviosul Talasie se consideră prin urmare un adept al isihasmului, dar, din smerenie, se preface păcătos. Al doilea acrostih sună astfel: „Roagă-te pentru mine, frate preacinstite, că mari rele aştept, vrednice de mine, întristări pentru suflet şi dureri pentru trup“ (p. 15). Întristări şi dureri, doar atât aştepta Talasie, considerându-se după pilda Sfinţilor Părinţi drept un om plin de patimi, deşi era plin de Duh Sfânt. Cel de-al treilea acrostih este şi mai aspru: „dar rele cu adevărat nu sunt cele care întristează trupul, dar sufletul îl curăţă, ci cele care întristează conştiinţa, iar trupul îl desfătează“ (p. 22). Nu durerile trupului ne provoacă adevăratele necazuri, ci plăcerile acestuia, pentru că trupul mereu pofteşte împotriva duhului. Al patrulea acrostih este cel conclusiv: „Cu toate acestea, roagă-te stăruitor de Domnul Dumnezeul nostru, să ne izbăvească pe noi din relele adevărate şi din cele neadevărate“ (p. 28). Aflaţi veşnic în calea uneltirilor satanei, trebuie să cerem necurmat ajutorul divin pentru izbăvirea din păcat.

Leacuri împotriva slavei deşarte şi mândriei

„Slava deşartă o stingi făptuind în ascuns, iar mândria o izgoneşti nedispreţuind pe nimeni“ (p. 10). Este aproape imposibil să scăpăm de lanţurile slavei deşarte atâta vreme cât nu reuşim câtuşi de puţin să ne ascundem virtuţile şi faptele bune. Dacă acestea sunt descoperite fără voia noastră, atunci avem o şansă de scăpare, dar dacă noi înşine le arătăm tuturor, nu trebuie să ne mai plângem de creşterea mândriei şi orgoliului în interiorul nostru. Dispreţuirea aproapelui este una dintre rădăcinile de bază ale mândriei, care sapă adânc în sufletul omului. Dispreţuind pe cel de lângă noi, Îl dispreţuim pe Dumnezeu Cel care l-a creat, iar mândria ne cuprinde cu uşurinţă inimile. „Stăpânindu-ţi iubirea de slavă deşartă, ia aminte dinspre curvie ca nu cumva, fugind de cinstiri, să cazi în necinste“ (p. 30). Cea mai mare capcană a demonilor este să ne facă să credem că am scăpat de patimi. Prin urmare, cel care fuge de cinste şi îşi struneşte cu atenţie dorinţa de slavă deşartă poate fi ispitit să se considere atât de păcătos încât să păcătuiască cu fapta. Alteori, demonii te fac să crezi că ai biruit patima astfel încât să te ispitească uşor cu altele prin mândria interioară. Împotriva mândriei, Cuviosul Talasie recomandă: „ca să înlături mândria, trebuie să te rogi cu lacrimi, să nu dispreţuieşti pe nimeni şi să primeşti necazurile cele fără de voie“ (p. 31). Primirea necazurilor fără de voie este una dintre cele mai mari virtuţi, care duce la creşterea smereniei şi curăţarea obişnuinţei patimilor. Rugăciunea cu lacrimi, o dovadă a zdrobirii inimii, nimiceşte mândria, aducând în suflet pace şi linişte.

Înfrânarea gândurilor

„Trei sunt căile prin care primeşti gânduri: simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup. Dar cele mai stăruitoare sunt cele din amintire“ (p. 12). Cele trei căi de intrare a gândurilor sunt prin urmare: percepţia exterioară, starea trupească şi memoria (amintirea). Acestea sunt influenţate la rândul lor de altele. Trupeşte, „când nu bei vin, să nu te saturi de apă; iar de nu, îi dai curviei aceeaşi materie“ (p. 30) Echilibrul ascetic influenţează şi el starea trupului. „Păzeşte aceeaşi înfrânare totdeauna ca să nu cazi, prin neegalitate, în cele contrare“ (p. 21). Nu doar înfrânarea excesivă tulbură echilibrul ascetic: „acestea trei schimbă în rău starea trupului: lipsa de regulă în hrană, schimbarea aerului şi atingerea dracilor“ (p. 24) De asemenea, atenţia trebuie îndreptată şi asupra izbăvirii de amintire. Cuvintele dumnezeieşti sunt cele care curăţă mintea. „Lucrarea proprie a minţii este să se ocupe neîncetat cu cuvintele divine“ (p. 11). Cele patru lucruri care contribuie, însă, la urcarea minţii spre Dumnezeu sunt considerate de Talasie: „Liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea sunt o căruţă cu patru roţi, care suie mintea la ceruri.“ (p. 10)

Rugăciunea stăruitoare a egumenului

Pe scurt, opera Sfântului Talasie Libianul este mult mai dezvoltată decât ni se spune. Cu siguranţă, merită mai multă atenţie şi din partea cercetătorilor actuali, dar acest lucru nu depinde de noi. În încheiere prezentăm una dintre cele mai frumoase rugăciuni prezente în cadrul Filocaliei, în finalul celei de-a treia centurii a lucrării Despre dragoste a Cuviosului Talasie. „Stăpâne al tuturor, Hristoase, slobozeşte-ne pe noi de toate acestea, de patimile pierzătoare şi de gândurile ce se nasc din ele. Pentru Tine am fost făcuţi, ca să ne desfătam, asezaţi fiind în raiul făcut de Tine. Dar ne-am atras nouă necinste, alegând în locul desfătării fericite stricăciunea. A cărei plată am luat-o în noi înşine, schimbând viaţa veşnică cu moartea. Acum, deci, Stăpâne, precum ai căutat la noi, caută până la sfârşit; precum te-ai întrupat, aşa ne şi mântuieşte pe noi toţi. Căci ai venit să ne mântuieşti pe noi cei pierduţi. Să nu ne desparţi pe noi de partea celor ce se mântuiesc. Ridică sufletele şi mântuieşte trupurile. Curăţeşte-ne pe noi toţi de toată întinăciunea. Rupe legăturile patimilor care ne stăpânesc pe noi, Cel ce ai rupt cetele dracilor. Şi ne izbăveşte pe noi de asuprirea lor, ca numai Ţie să-Ţi slujim, Luminii celei veşnice, înviind din morţi şi cântând împreună cu îngerii cântarea fericită, veşnică si nesfârsită“ (Despre dragoste, p. 27-28). Amintirea iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi a darurilor Sale trebuie să ne însoţească pururea. Pe Sfântul Talasie nu l-a părăsit niciodată.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!