De Ştefan Procopiu pe cei mai mulţi dintre noi nu-i leagă, probabil, mai mult de-o amintire din gimnaziu, de la lecţiile de fizică sau de la concursul care-i poartă numele. Puţini ştiu că savantul Procopiu face parte din suita de personalităţi româneşti cu descoperiri fundamentale pentru ştiinţa mondială şi care nu au ajuns să primească un binemeritat, poate, Premiu Nobel. Adevărul despre circumstanţele în care Ştefan Procopiu a făcut descoperirea ce avea să-l consacre în fizică l-am aflat, într-o după-amiază de februarie, de la soţia sa, profesoara Rodica Procopiu, martoră, la 96 de ani, a unor vremi intrate deja în istorie. Am găsit-o pe venerabila doamnă într-o casă interbelică din Iaşi, în Copou. O placă pusă după 1990 pe faţada casei aminteşte trecătorului că aici, cu multe decenii în urmă, şi-a „urzit“ descoperirile, în nopţi de nesomn şi căutare, fizicianul Ştefan Procopiu.
În ianuarie, pe 19, îşi sărbătorea ziua de naştere. Nu alături de prietenii săi din tinereţe, fraţii Păstorel şi Ionel Teodoreanu sau poetul George Topârceanu, ci alături de soţie, pe la vreo mănăstire din ţinutul Neamţului, „admirând un apus grăbit de soare, ca toate apusurile zilelor de iarnă“. E o frântură din gândurile cu care ne-a întâmpinat Rodica Procopiu, soţia marelui savant, în casa cu ferestre mari, plină, odinioară, de reviste de fizică din toate colţurile lumii.
Venerabila doamnă se aşază încet la masă, gata să începem dialogul, uşor contrariată de vizita, după atâta vreme, a unor ziarişti. Nimeni, se pare, nu s-a interesat vreodată de celebrul fizician. „Nu ştiu dacă lumea ar fi interesată de Ştefan. Cred că ştiinţa e cea care îl face important; acolo e cunoscut“, ne-a spus bătrâna doamnă.
Firul amintirilor porneşte lesne. Bătrâna doamnă povesteşte cu o precizie matematică despre locuri şi întâmplări peste care-au trecut mai bine de 60 de ani. L-a cunoscut pe profesorul Procopiu la un bacalaureat, în Chişinău, în 1942, unde ea era profesoară. Peste patru ani, în 1946, la 56 de ani, celebru deja printre celibatarii de atunci ai Iaşilor, Ştefan Procopiu s-a căsătorit. „Ne-am potrivit. Aşa am considerat noi întotdeauna“, subliniază profesoara.
„Cum îţi permiţi dumneata să ataci nişte lucruri atât de mari?“
Destinul marelui savant avea să se prefigureze încă din timpul liceului, când, în cadrul unei societăţi pentru elevi în care activa, începuse deja să studieze atent tratate de fizică şi ştiinţe naturale şi să-şi noteze cu meticulozitate observaţiile. În perioda studiilor universitare, s-a remarcat ca un student strălucit, preocupat de ultimele studii în domeniu. În ultimul an de facultate, roadele muncii sale aveau să fie răsplătite prin descoperirea calculului valorii „magnetonului teoretic“.
O formulă care, dacă la momentul respectiv ar fi fost publicată şi peste graniţele ţării, i-ar fi adus, cu certitudine, Premiul Nobel. Acesta a revenit, însă, fizicianului Niels Bohr, pentru aceeaşi descoperire. „El în ultimul an de facultate a descoperit formula magnetonului, în 1912. A şi expus descoperirea în cadrul Consiliului ştiinţific. Unul dintre profesori i-a spus atunci: „Cum îţi permiţi dumneata să ataci nişte lucruri atât de mari?“. S-a şi publicat articolul, în 1913, dar n-a trecut hotarul ţării. Deci, în afară, practic nu s-a ştiut. Trei ani mai târziu, danezul Niels Bohr a făcut aceeaşi descoperire şi el şi, ulterior, a fost răsplătit cu Premiul Nobel“, ne-a explicat Rodica Procopiu.
O mare nedreptate. Savantul Procopiu n-a reacţionat, însă. „El era un admirator al marilor creatori. Şi Niels Bohr era mare, nu numai prin formula magnetonului. Nu l-a supărat acest fapt şi nici n-a revendicat vreodată întâietatea“, ne-a spus doamna Procopiu.
Dintr-un orgoliu românesc de înţeles până la urmă, multă vreme s-a scris că profesorul Procopiu ar fi fost propus de două ori pentru Nobel. Lucrurile n-au stat aşa. Confuzia vine din faptul că târziu, la zeci de ani de la descoperirea sa, după consacrarea definitivă ca mare fizician, Ştefan Procopiu a primit de două ori consecutiv, din partea Comisiei de la Oslo, invitaţia de a recomanda un fizician pentru acordarea Premiului Nobel. Deşi era complet rupt de lumea ştiinţifică din afară, pentru că toate contactele sale fuseseră interzise de comunişti, l-a recomandat în ambele situaţii pe fizicianul francez Louis Néel, care a şi primit renumita distincţie, în 1970. „Acesta făcuse cercetări tot în magnetism, iar Ştefan spunea că nimeni nu e mai bun ca el“, şi-a amintit doamna Procopiu.
„În Europa, era omul cu cele mai mari descoperiri în magnetismul terestru“
Dosarele de corespondenţă ale profesorului Procopiu au scos, însă, la iveală contactele acestuia cu alte nume celebre ale fizicii din toată lumea. Cele mai multe scrisori provin de la Aimé Cotton, conducătorul lucrării sale de doctorat, de la Paris. Un lucru care arată un fair-play ieşit din comun îl constiuie schimbul de scrisori pe tema magnetonului cu însuşi Niels Bohr, cel care a luat Premiul Nobel pentru descoperirea pe care şi Ştefan Procopiu o făcuse.
De asemenea, a existat un schimb intens de scrisori între Procopiu şi Wolfgang Ostwald, fiul energeticianului Wilhelm Ostwald, fondatorul Institutului de Chimie Fizică de la Leipzig.
Corespondenţa ştiinţifică a fost interzisă, însă, după instalarea regimului comunist, profesorul Procopiu fiind mereu presat să valorifice şi să studieze marile descoperiri sovietice. Poate şi de aceea, în toată această perioadă, până la moartea sa, în 1972, s-a dedicat aproape total cercetărilor sale, singurul spaţiu în care putea evada. „Unul dintre marile lui merite a fost acela că a lucrat cel mai mult în magnetism şi pe terenurile cele mai diferite. În Europa, era omul cu cele mai mari descoperiri în magnetismul terestru“, spune doamna Procopiu. Cu datele adunate pe parcursul a 24 de ani de observaţii şi cercetări de teren, savantul a realizat hărţi magnetice complete pentru teritoriul României şi a pus în evidenţă o anomalie locală pe linia Iaşi-Botoşani.
„Interesul mare al lui era ştiinţa“
„Acasă era un om banal. Gospodăria nu-l interesa deloc. Când ne-am mutat, casa era un dezastru. O construise mai mult pentru a-şi aduce de la Bârlad mama, pe care o adora. După o lună, mama, văzând că trebuie s-aştepte miezul nopţii să i se-ntoarcă fiul de la Universitate, s-a întors la casa ei“, îl caracterizează, sumar, soţia.
Apoi continuă, zâmbind: „La talcioc, în Chişinău, pe vremea când ne-am cunoscut, umblând printre tarabe şi flori, la o masă goală, îl zăresc pe Procopiu. Spărgea nişte nuci proaspete şi mânca. Asta făcea un om de ştiinţă! Stătea în talcioc şi mânca nuci. Caracteristic pentru dânsul. Nu-i păsa de nimic din afară, de ţinută. Era un boem. Interesul mare al lui era ştiinţa“.
Traiul zilnic, lucrurile cotidiene, banii, onorurile, funcţiile i-au fost noţiuni complet străine fizicianului. Fizica, marea lui pasiune, l-a consumat până la cea din urmă suflare. Petrecea în laborator zile întregi şi foarte multe dintre nopţi, când se întâmpla ca nici măcar să nu mai ajungă acasă. Era extrem de exigent cu asistenţii şi colaboratorii săi. Nu credea că femeile sunt potrivite pentru a face cercetare în acest domeniu. „Spunea că fizica-i o treabă bărbătească, că trebuie să te sacrifici. Dădea nota 10, dar foarte rar“, povesteşte soţia.
Profesorul nu era, de altfel, de acord nici măcar ca cineva neavizat să intre la experienţe, în laboratorul său de la Universitate. „O singură dată a intrat acolo un prim-secretar de partid, venit să-i facă greutăţi“, îşi aminteşte doamna Procopiu.
Prieteni celebri
Marile figuri ale epocii, personalităţi importante ale culturii, istoriei, literaturii şi ştiinţei au făcut parte din cercul restrâns, dar select, de prieteni al profesorului Procopiu. Printre cei mai apropiaţi, memoria doamnei Procopiu îi scoate la iveală pe George (n.r. - Topârceanu), pe Păstorel Teodoreanu. „Păstorel i-a făcut şi o epigramă, în stilul său caracteristic: «De gravitate nu prea ştiu/ Îmi recunosc singur defectul,/ Dar când beau cu Procopiu/ Merg prin Iaşi şi-i simt efectul»“, povesteşte, zâmbind, soţia fizicianului.
Printre apropiaţii lui, care aveau preocupări dincolo de imediat, se număra Topârceanu, cu care era foarte bun prieten, dar şi George Enescu. Era bun prieten şi cu marii istorici şi profesori de drept ai Iaşului, istoria fiind una dintre marile lui pasiuni.
În puţinul timp liber pe care-l aveau la dispoziţie, profesorul şi soţia mergeau la mănăstirile din Neamţ sau Suceava, aşa cum era obiceiul protipendadei de atunci a oraşului. Nici acolo, însă, nu era privat de cele mai interesante discuţii legate de istorie sau de ultimele descoperiri ştiinţifice. „Tinerii erau ciucure în jurul lui“, îşi aminteşte soţia.
Şicanat de regimul comunist
Pentru refuzul categoric de a se înscrie în partidul comunist, profesorul Procopiu a fost, în mod constant, victima persecuţiilor regimului. I s-a interzis orice contact cu lumea ştiinţifică din străinătate, fiind rupt de orice noutate legată de fizică. Era considerat, după cum spune soţia, „un pericol politic“.
Era în permanenţă adus în şedinţe şi criticat. Se spunea că nu-şi face datoria, pentru că emitea păreri neconvenabile regimului. „La una dintre şedinţe, la care anunţase că nu putea participa, din cauza experienţelor magnetice, i s-a dat cea mai cruntă lovitură. Condiţia pentru aceste experimente, care se făceau de dimineaţa, din zori, până în miezul zilei, era să fie soare. În ziua aceea, pe la 10:00, s-a întunecat. Am ştiut atunci că o să vină la şedinţă. Au fost 11 propuneri pentru a fi dat afară din Universitate, pe motive ştiinţifice. Nu s-a întâmplat cum ar fi vrut ei, dar a fost unul dintre momentele cele mai dureroase din cariera lui“, îşi aduce aminte, cu tristeţe, bătrâna doamnă.
„Ştiinţa era absolutul său. Şi din cauza aceasta a şi pătimit mult. În regimul comunist a fost nu numai dat la o parte, ci şi urmărit. Dar, până la urmă, tot ştiinţa l-a salvat. La un moment dat, a venit un profesor, Gheorghe Vasiliu, şi ne-a arătat în «Scânteia» un titlu: «Efectul Pocopiu, pe meridianele lumii». Atunci a început şi recunoaşterea lui de către stat“, ne-a mărturisit soţia fizicianului.
Prima bibliotecă de fizică de la Iaşi
Înţelegând resorturile profunde ale studiului temeinic, Ştefan Procopiu a înfiinţat prima bibliotecă de fizică a Universităţii, alcătuită din cărţi pe care chiar el le-a donat, multe aduse din străinătate. După moartea sa, soţia a donat biblioteca de acasă aceleiaşi universităţi. „Acum, acolo există ceea ce se numeşte «Fondul Procopiu», un fond numai cu cărţi de specialitate. Volumele de literatură le-am dat toate la Academie. Cele mai preţioase lucruri ale lui au fost două caiete de când era elev. M-am minunat ce adâncime era acolo, ce însemnări, ce lucruri citea el atunci…“, spune doamna Procopiu.
Marea recompensă pentru o viaţă închinată ştiinţei n-a venit din partea autorităţilor, ci tot din lumea universitară. Trei profesori au pornit să scrie despre viaţa şi activitatea savantului, însă regimul nu le-a permis. Abia în 1993, profesorul Cesar Buda, un admirator al lui Ştefan Procopiu, a reuşit să scoată un volum dedicat fizicianului, după ce şi scrierea lui stătuse la index zece ani.
A fost „un patriot adânc“
Fizica a fost pentru Ştefan Procopiu o pasiune totală. Cu toate acestea, orizontul său avea nevoie şi de alte domenii care să-i completeze vasta cultură. Natura, muzica, istoria şi arta au fost cele patru mari direcţii către care s-a aplecat cu precădere.
De altfel, timp de 12 ani, a fost reprezentantul Universităţii la Teatrul Naţional, unde, la fiecare reprezentaţie, avea rezervat locul său. Portretul din cuvintele soţiei e mai mult decât lămuritor despre omul din spatele savantului: „Cred că în viaţa lui n-a făcut un lucru incorect. Lumea admira la el seriozitatea muncii, până la sacrificiu. A fost un patriot adânc. Un dominator, dar un înţelept. Era şi ghiduş, toate lucrurile le aducea aşa, într-un oarecare spirit franţuzesc… Am avut o viaţă frumoasă. Miercuri după-amiaza şi duminica era liber. Cât era vară şi frumos, mergeam în plimbări şi excursii. Ne luam în traistă câte ceva de mâncare, o cărticică, un cuţit, ca să avem cu ce săpa din pădure rădăcinile de flori pe care le aduceam acasă şi le plantam. Aveam în grădină peste o sută de trandafiri…“.
„O lume în care nu m-aş fi putut integra…“
Am părăsit casa din Copou încărcată de amintiri dintr-o lume dispărută. Aveam certitudinea că, în universul contemporan, sătul de computere sofisticate, dar şi de un învăţământ golit de conţinut, un alt Ştefan Procopiu, trudind să facă cercetări numai de dragul ştiinţei, nu se va mai naşte prea curând.
La plecare, o întrebare fugară, adresată Rodicăi Procopiu, mi-a întărit şi mai mult convingerea că modestia şi ţinuta intelectuală, luate împreună, sunt astăzi calităţi perimate. „Nu cred că m-aş mai fi putut integra într-o lume ca aceasta de azi. În trecut, în rândul profesorimii exista multă personalitate. Trăiau odată cu ştiinţa lor. Acum, din păcate, nu mai e la fel…“
▲ Trei descoperiri care-i poartă numele
Ştefan Procopiu s-a născut pe 19 ianuarie 1890, la Bârlad, în familia unui modest funcţionar. A urmat şcoala primară, apoi Liceul „Roşca Codreanu“ din localitatea de baştină, absolvind apoi cursurile Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice din cadrul Universităţii ieşene „Al. I. Cuza“. În 1913 publică în Buletinul Ştiinţific al Academiei române de ştiinţe un articol în care, plecând de la Teoria Cuantelor dezvoltată la 1900 de Max Planck, calculează valoarea magnetonului teoretic, cunoscut astăzi în fizică sub denumirea de Magnetonul Bohr - Procopiu. Descoperirea, deşi i-a adus Premiul Nobel lui Niels Bohr, l-a consacrat pe Procopiu în lumea fizicii.
Timp de cinci ani, între 1919-1924, a făcut studii doctorale la Sorbona, sub îndrumarea celebrului fizician Aimé Cotton. În 1921, în timpul cercetărilor pentru elaborarea tezei de doctorat, descoperă fenomenul de depolarizare a luminii, ceea ce mai târziu va fi cunoscut în fizică sub denumirea de „Fenomenul Procopiu“. Şirul descoperirilor continuă cu „Efectul Procopiu“, în 1930. În anul 1947 identifică, pentru prima oară, fenomenul de variaţie, cu o perioadă de circa 500 ani, a câmpului magnetic terestru, afirmând că începând cu anul 1932 momentul magnetic al Pământului creşte de la Ecuator spre Poli.
Între 1925-1962 a fost profesor la Catedra de Gravitaţie, Căldură şi Electricitate a Universităţii ieşene.
A murit pe 22 august 1972, la 82 de ani, lăsând în urmă o activitate ştiinţifică vastă.
▲ „Ar fi meritat cu prisosinţă să primească Premiul Nobel“
Prof. univ. dr. Mihai Toma, decanul Facultăţii de Fizică din Iaşi, face parte, aşa cum îi place să spună, „din ultima serie de studenţi care au avut în carnet semnătura profesorului Procopiu“. Asta se întâmpla în 1959. I-au rămas în minte cursurile impecabile şi stăruinţa savantului ca pentru fiecare fenomen studiat să fie făcute experimente, astfel încât studentul să vadă şi să înţeleagă. „Era un om sever, dar foarte corect. Dădea teme precise de lucru asistenţilor şi colaboratorilor săi, rezultatele le corela şi ieşea o lucrare. Dar toţi cei care lucraseră erau semnaţi la sfârşitul articolului, într-o anumită ordine, după contribuţia fiecăruia. Sintetiza foarte bine rezultatele. Avea grijă ca cei care vin din urmă să aibă pregătirea corespunzătoare. Un lucru extraordinar era că, la curs (preda Electricitate şi magnetism), făcea experimente. Fiecare fenomen îl vedeam, concret, la masa din Amfiteatrul IV.13“, ne-a povestit profesorul Toma.
Profesorul Toma spune că descoperirile lui Procopiu din fizică sunt esenţiale, multe dintre ele fiind utilizate şi astăzi. „Ştefan Procopiu are în fizică trei contribuţii importante, cunoscute în literatura de specialitate. În 1912 a stabilit o relaţie pentru momentul magnetic al electronului, foarte importantă în ideea studierii magnetismului substanţelor. Au urmat apoi «Fenomenul Procopiu» şi «Efectul Procopiu». În 1965, un fizician american, Kaufman, a folosit Efectul Procopiu în construcţia unor noi tipuri de memorie, pentru calculatoarele moderne de foarte mare capacitate. Şi astăzi este valabilă această descoperire şi este utilizată în construcţia calculatoarelor rapide. Lucrări importante are şi în magnetismul terestru. Măsurătorile magnetice făcute de Procopiu se referă la alcătuirea unor hărţi magnetice, în diferite locuri, în special din Moldova, prin care arată cum evoluează componentele magnetismului pământesc. Hărţile lui au fost reluate de către o asociaţie de specialitate şi sunt reproduse ca fiind unele dintre cele mai exacte din zona estică a Europei. Pentru toate acestea, ar fi meritat cu prisosinţă să primească Premiul Nobel. Din fizica românească cred că e singurul“, a declarat decanul Mihai Toma.
