Documentar
Teodor M. Popescu: „Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!“

Teodor M. Popescu: „Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!“

Diac. Ciprian Bâra, 29 Mai 2010

Profesor de istorie bisericească, aprig apologet al Bisericii Ortodoxe, prin publicarea unor studii bine alcătuite, menite să descopere tinerilor istoria creştinismului primar şi persecuţiile îndurate de creştini, eruditul teolog Teodor M. Popescu s-a evidenţiat prin activitatea sa la catedră care a marcat generaţii de studenţi din perioada interbelică. A fost un bun catehet, un teolog laic misionar şi un adevărat om de cultură, instaurând un spirit înnoitor în teologia românească.

Născut la 9 iunie 1893, din părinţi agricultori, în satul Boteni, judeţul Dâmboviţa, Teodor M. Popescu a fost un elev şi un student silitor, mereu premiant. Şi-a început studiile teologice la Seminarul Central din Bucureşti, iar mai apoi a urmat Şcoala Militară de Infanterie, devenind sublocotenent şi participant astfel la Primul Război Mondial. După obţinerea licenţei în teologie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, şi-a continuat studiile la Atena, Leipzig, Paris şi Sorbona.

Între 1927 şi 1959 a fost profesor la Facultatea de Teologie din capitală, iar ca decan al acestei instituţii, între 1942 şi 1944, a fost un om cu remarcabilă personalitate, purtându-se ireproşabil cu colegii.

În anul 1936 a fost delegat la Congresul Internaţional de Teologie Ortodoxă din Atena, iar în 1948 a fost prezent la Conferinţa ortodoxă de la Moscova, fiind un mărturisitor neînfricat al ortodoxiei şi al adevărului, lucru pentru care, din 1946, a fost urmărit şi supravegheat de Securitate. Un agent informator scria în nota sa că Teodor M. Popescu a iniţiat între profesorii şi studenţii de la Teologie o colectă de întrajutorare a profesorului Ion Gh. Savin, proaspăt eliberat de la Sighet. Vasile M. Popescu, fratele profesorului, scrie în cartea "Un martor al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu", Editura Christiana, că lui Teodor i s-a propus atât intrarea în Francmasonerie, cât şi în Securitate, dar el a refuzat, spunând: "Nu-i slujesc decât lui Dumnezeu!" Pentru că a refuzat varianta recrutării ca informator, a fost arestat în 1959. A fost interogat cu metode deloc blânde timp de o lună, iar apoi a suferit rigorile închisorilor comuniste, fiind condamnat la 15 ani de temniţă grea. Prin credinţă, jertfelnicie şi nădejde în biruinţa Binelui le-a purtat pe toate, devenid un adevărat model de urmat.

Prigoană în libertate

Prin decretul de graţiere colectivă a deţinuţilor politici a fost eliberat de la Aiud la 15 ianuarie 1963, dar, cu toate acestea, i-a fost interzis să redevină slujitor la altarul Catedrei de teologie, pe care o îndrăgea atât de mult. Pentru profesorul revenit acasă începea acum un alt capitol al vieţii sale. Numai din grija patriarhului Justinian a primit cu smerenie o jumătate de normă în administraţia patriarhală, diortosind lucrări de teologie. Deşi a suferit mult, nu a pomenit prea des de anii scurşi în puşcărie, fiind în acelaşi timp foarte amărât pentru primirea ostilă de care a avut parte în rândul colegilor săi de catedră, fiind văzut ca un "ciumat" în mediul teologic.

Cu timpul, la cererea patriarhului, a reînceput să scrie articole şi studii în reviste, precum şi recenzii în revistele bisericeşti româneşti, asupra lucrărilor religioase străine pe care Patriarhia le primea de la alte Biserici şi de la teologi străini, pentru că stăpânea foarte bine limbile greacă, germană şi franceză. A trebuit să fie rezervat în activitatea publicistică din cauza cenzurii şi a supravegherii pas cu pas de către Securitate.

Elan misionar

Nemaiputând să elaboreze şi să publice lucrări de istorie bisericească din cauza cenzurii şi a supravegherii neîntrerupte din partea Securităţii, şi-a canalizat activitatea fecundă a minţii, forţa creatoare şi dorinţa de muncă spre meditaţii şi predici. Elanul său misionar s-a concretizat în 344 de meditaţii şi 327 de predici (195 duminicale şi 132 la praznice). Scria mereu cu frica unor noi percheziţii nemiloase. De aceea, pe măsură ce-şi consemna meditaţiile şi predicile la duminici şi sărbători de peste an, le tăinuia în plicuri aşezate în pachete mici, pe care le aşeza în siguranţă undeva în afara locuinţei, cu gândul că vor folosi mai târziu tinerilor teologi şi mărturisitori ai ortodoxiei.

Răstignit pe patul de suferinţă, în spital

La şase luni de la episodul de la Mănăstirea Sinaia, când marele nostru teolog a refuzat hotărât intrarea în Francmasonerie, în februarie 1972, într-o zi obişnuită de toamnă, Teodor M. Popescu nu a mai sosit acasă. Familia l-a căutat peste tot: la Patriarhie, la bibliotecă, în parcuri sau prin telefoane la colegii de serviciu. Toate răspunsurile au fost însă negative. Abia a doua zi, un telefon de la un bărbat necunoscut, cu o voce evlavioasă, avea să deschidă povestea dramatică a dispariţiei profesorului Popescu. Familia a aflat atunci că dragul lor teolog era internat la Spitalul Colţea, fiind adus aici într-o stare foarte gravă şi fără nici un act de identitate. De fapt a fost luat de doi bărbaţi securişti şi dus undeva în Giuleşti. Ţinut un timp acolo, i s-au luat actele şi cărţile din servietă, lăsându-i-se doar banii, apoi dus pe strada pustie, noaptea, şi bătut crunt. După ore multe de agonie, cineva l-a găsit în nişte boscheţi plin de sânge, cu nasul spart, în stare de leşin. Teodor M. Popescu şi-a revenit treptat, sufleteşte şi trupeşte, iar ceva mai târziu a şi cântat "Îngerul a strigat". A primit mai târziu actele acasă, fără explicaţii. Profesorul nu şi-a mai revenit complet niciodată, iar după câteva luni a fost din nou dus la spital, unde i s-au făcut perfuzii, dar, cum nu primea tratamentul, a fost legat de mâini şi de picioare. A primit pentru ultima oară vizita fratelui său, pe care l-a rugat: "Ajutaţi-mă, ajutaţi-mă!" Acesta a fost epilogul pătimirii sale. A doua zi, după vizita fratelui, pe 4 aprilie 1973, marele teolog Teodor M. Popescu s-a mutat la Domnul.

La 37 de ani de la plecarea sa la Domnul, profesorul Teodor M. Popescu rămâne, pentru generaţia prezentă şi cea viitoare de teologi, slujitori ai sfintelor altare şi credincioşi, un exemplu de mărturisitor al credinţei, al dreptăţii şi al Adevărului.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!