Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Istoria creştinismului (MXCVI): Biserica Ortodoxă Română în secolele XIX-XX (IV)

Istoria creştinismului (MXCVI): Biserica Ortodoxă Română în secolele XIX-XX (IV)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 13 Octombrie 2008

După ce membrii Sfântului Sinod ai Bisericii Ortodoxe Române au sfinţit la 25 martie 1882, în Joia Mare a Sfintelor Paşti, Sfântul şi Marele Mir, fără a mai cere în prealabil încuviinţarea Patriarhiei Ecumenice, la 10 iulie 1882 patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884) a trimis membrilor sinodali ai Bisericii Ortodoxe Române o scrisoare plină de mustrări şi ameninţări semnată de cei 11 arhierei ai Patriarhiei Ecumenice. Din încredinţarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, învăţatul episcop Melchisedec al Romanului (1879-1892) a întocmit un raport de răspuns la scrisoarea patriarhului ecumenic, care a fost trimis Patriarhiei Ecumenice la Constantinopol în februarie 1883. Se preciza că „pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii Statului Român si al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod român declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în tot cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească streină nu are drept a ne impune ceva...“. „Declarăm totodată că noi, apărând autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afară, nu voim a ne despărţi de întregimea Bisericii Ortodoxe. Noi păstrăm aceleaşi doctrine bisericeşti, aceeaşi disciplină, acelaşi cult divin, pe care le-am moştenit de la părinţii noştri, şi care sunt comune Bisericii Ortodoxe din toate ţările“. În tomosul de recunoaştere a autocefaliei din 25 aprilie 1885, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea, după ce ia în considerare argumentele Bisericii Ortodoxe Române, a confirmat autocefalia: „Aşadar, după ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lângă noi al Prea iubiţilor noştri fraţi în Sfântul Duh şi coliturghisitori, declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se recunoască de către toţi neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod, având de Preşedinte pe Înalt Prea Sfântul şi Prea Cinstitul Mitropolit al Ungrovlahiei şi exarh al României, cel după vremi, nerecunoscând în propria sa administraţiune internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai pe Capul Bisericii Ortodoxe... pe Mântuitorul Dumnezeu-Omul...“.