Între stâlpii de lumină ai monahismului ortodox se numără și Sfântul Cuvios Ioan Colibaşul, pe care îl sărbătorim astăzi, 15 ianuarie. În cântările ei, Biserica îl cinstește astfel: „Părăsind avuţia cea pieritoare şi mărirea cea trecătoare, ai dobândit, fericite părinte, bogăţia cea cerească şi lauda cea cu adevărat veşnică”. Aceste cuvinte sintetizează urcușul duhovnicesc al vieții de pateric a acestui cuvios. El se naște într-o familie bogată și lasă toate pentru a dobândi „bogăția cerească”. Din aghiografie știm că s-a născut în Constantinopol în timpul împăratului Leon I (457-474), ca fiu al unui important senator bizantin, care se numea Eutropie. A primit o educație exemplară, așa cum se cuvenea pentru fiul unui important patrician, care să poată urma cariera politică a tatălui său. Din copilărie s-a arătat evlavios faţă de cele sfinte și interesat de viața spirituală.
La 12 ani întâlnește un monah care mergea în pelerinaj la Locurile Sfinte și, trezindu-i interesul pentru modul de trai al călugărilor, îi adresează mai multe întrebări. Aflând despre nevoințele călugărilor și viața lor de rugăciune, îl roagă pe monah ca la întoarcerea lui din pelerinaj să-l ducă și pe el la mănăstirea sa. Pleacă din casa părinților cu un minunat manuscris al Sfintei Evanghelii aurit și cu o ferecătură deosebită, pe care îl poartă ca lucrul cel mai de preț din viața sa. Merge împreună cu monahul întors din Țara Sfântă la mănăstirea lui, ce era una a achimiților, adică a călugărilor neadormiți, care aveau rânduiala rugăciunii permanente. Aici, Ioan îl impresionează pe stareț cu râvna sa deosebită, determinându-l să-l călugărească. Din acel moment, Ioan a intensificat asceza personală, și mai ales creșterea duhovnicească, prin câștigarea virtuților, depășindu-i în scurt timp pe călugării încercați ai mănăstirii. Aghiografia viețuirii sale duhovnicești ne relatează că vreme de trei ani nu a mâncat decât duminica după Sfânta Liturghie, când se împărtășea.
Dorul de părinți a început să se înfiripe în viața lui ascetică și de aceea, cu binecuvântarea duhovnicului, se întoarce la casa părintească. Pe drum își schimbă hainele cu cele ale unui cerșetor, iar după multe zile de mers pe jos ajunge noaptea la poarta casei părintești. Aici nu este recunoscut de nimeni și este primit de slugi din milă. Cu toate că tatăl său interzisese să fie primiți cerșetori în casa sa, totuși, îngăduie ca săracul venit cu o noapte înainte să fie găzduit într-o colibă de lângă poarta locuinței. Mama sa, trecând într-o zi pe lângă colibă și văzând chipul slab și brăzdat de nevoință al lui Ioan, nu numai că nu l-a recunoscut, ci a poruncit să stea închis în colibă. Din acest moment, Cuviosul a trăit timp de trei ani în nevoință, rugăciune și asceză, zăvorât în colibă. Într-o noapte i S-a arătat Domnul Hristos, care i-a vestit că a învins toate ispitele venite de la diavol și că peste trei zile vor veni îngerii să-i ia sufletul și să-l ducă în Rai. Cuviosul a cerut mamei sale să vină să-l vadă înainte de a muri. Ioan i-a mulțumit pentru găzduire și a rugat-o să-l îngroape în coliba sa. Pentru toate acestea i-a oferit în dar Evanghelia pe care o ținuse la el în toți cei 10 ani de când plecase cu ea la mănăstire și pe care o primise chiar de la ea. Recunoscând Evanghelia, a mers la soțul ei să o arate și împreună cu el au venit la Ioan și l-au întrebat de unde o are. Cuviosul le-a mărturisit că el este fiul lor: „Eu sunt Ioan cel căutat de voi şi aceasta este Evanghelia pe care mi-aţi dat-o, când voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mâhnirii voastre, însă Evanghelia dăruită de voi m-a învăţat să-L iubesc mai mult pe Hristos, decât pe voi, părinţii mei, şi să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”. Apoi le-a povestit toată nevoința lui duhovnicească și în brațele lor și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
