Terorism şi crimă răstălmăcind valorile lui Dumnezeu

Pornind de la atentatul terorist petrecut în redacţia unei reviste satirice din Paris, am vorbit despre libertatea religioasă, despre islam şi islamism şi despre raportarea la religiile şi valorile oamenilor cu pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Acesta susţine că fundamentalismul împins la forme extreme, cum ar fi terorismul, n-a exprimat, nu exprimă şi nu va exprima niciodată voia lui Dumnezeu. Este produsul egoismului uman, al neînţelegerii adevăratei semnificaţii a religiei şi mesajului lui Dumnezeu către oameni.

Părinte profesor, care ar fi deosebirea între modul de a se raporta la religie şi la valorile religioase al celui educat în spiritul civilizaţiei occidentale de astăzi şi al unui musulman?

În primul rând, aş dori să precizez faptul că societatea europeană de astăzi, cu precădere cea occidentală, aşa cum rezultă din multele analize sociologice făcute, este o societate secularizată, desacralizată. Pentru foarte mulţi dintre europenii de astăzi, raportarea la Dumnezeu, la religie, în general, este foarte puţin importantă, iar uneori lipseşte cu desăvârşire. Pentru multă lume, mai important este ceea ce se acumulează şi se experimentează aici şi acum, fără vreo legătură cu veşnicia, cu Dumnezeu. Deşi religia îşi păstrează în continuare caracterul de opţiune personală, foarte mulţi occidentali îşi trăiesc viaţa personală într-o formă secularizată, fără să mai ţină seama de anumite criterii sau valori religios-morale. Aşa cum subliniază cunoscutul teolog ortodox francez O. Clément, societatea secularizată de astăzi păstrează o tăcere absolută în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu; omul secularizat îşi duce, practic, viaţa ca şi cum Dumnezeu n-ar exista.

În schimb, musulmanii, ca şi hinduşii, se raportează cu totul altfel la propria religie şi valorile pe care aceasta le promovează. Pentru marea majoritate a musulmanilor de pretutindeni, islamul este un mod de a fi, un mod de viaţă şi comportament, prin care se legitimează ca musulmani, este cartea lor de identitate asumată cu toată fiinţa. Islamul nu este perceput de un musulman autentic doar ca o credinţă abstractă, ca o concepţie de viaţă pur teoretică, sau o problemă de cultură, aşa cum se întâmplă în cazul multora dintre creştini. Un musulman se comportă realmente ca un musulman nu doar în moschee, ci şi în viaţa sa particulară, în familie, pe stradă etc. De aceste lucruri citite de multe ori în lucrările despre islam mi-am dat seama mai ales în timpul vizitelor făcute prin Turcia, chiar dacă aici mai puţin, dar mai cu seamă prin Iran, Egipt, Iordania, ca şi în multe alte comunităţi musulmane.

Au musulmanii disponibilitatea interioară pentru a putea înţelege şi respecta libertatea religioasă a credincioşilor altor religii sau libertatea de expresie a unor critici ai religiei?

Dacă ar fi să analizăm lucrurile doar sub impactul a ceea ce se întâmplă zilele acestea în Franţa, la Paris şi în alte oraşe, unde asistăm la violenţă, teroare şi chiar crime din partea unui grup de tineri musulmani, cetăţeni francezi, de origine algeriană, în numele lui Allah, Dumnezeul lor, am fi tentaţi să tragem concluzia că islamul este o religie criminală, care nu-şi are locul în rândul marilor religii universale, a doua după creştinism în ierarhia religiilor lumii, numărând în jur de un miliard şi jumătate de credincioşi. Totuşi, pentru oricine care este cât de cât familiarizat cu peisajul religios islamic, este limpede că actele acestea criminale şi odioase nu pot fi imputate islamului în întregul său ca religie, pentru că o majoritate covârşitoare a ţărilor şi liderilor musulmani din lume s-a desolidarizat de ele. Pe de altă parte, se ştie că, la fel ca şi în alte religii, în islam există un foarte puternic curent radical, fundamentalist, taliban, în foarte multe cazuri manevrat şi folosit de anumite cercuri politice sau de altă natură. E foarte adevărat, însă, că acest curent întreţinut cu multă grijă de cei interesaţi, cunoscut în limbajul de specialitate nu ca islam, ci ca islamism, a căpătat şi capătă în continuare, din păcate, o amploare tot mai mare în ultima vreme.

Lucrul acesta se produce, din nefericire, pentru că islamiştii radicali „digeră“ tot mai greu spectrul pluralist, inclusiv religios şi cultural, care începe să se configureze în unele ţări islamice sau chiar comunităţi din diaspora musulmană. Şi mai regretabil e faptul că, în ultima vreme, multe regimuri politice islamice, ca şi acţiunile unor organizaţii extremist-religioase, cum ar fi ISIS (Statul Islamic din Irak şi Siria), Al Qaida etc., se contrapun şi luptă nu doar împotriva non-musulmanilor, ci şi împotriva celor care nu împărtăşesc „adevăratul islam“, islamul fundamentalist şi absolut radicalist. Aşa se explică acele conflicte dintre musulmani şi creştini (Nigeria, Filipine şi Indonezia), cu hinduşii (India şi Kashmir) sau cu evreii (din Israel).

Situaţia aceasta este cu atât mai confuză, cu cât chiar în interiorul multor comunităţi, din Egipt până în Indonezia, şi din Europa până în America, mulţi musulmani mai ancoraţi în realităţile de astăzi îşi dau seama de necesitatea redefinirii conceptelor tradiţionale cu privire la pluralism şi toleranţă, dat fiind faptul că, în multe ţări, precum Egipt, Liban, Pakistan, India, Nigeria, Malaezia şi Indonezia, musulmanii trebuie să trăiască în societăţi multireligioase şi multiculturale.

Toţi cei care doresc o reformă a islamului susţin că diversitatea şi pluralismul sunt, în fond, părţi componente ale mesajului coranic, în care se subliniază că Dumnezeu a creat o lume construită din naţiuni, popoare, neamuri şi limbi diferite, ci nu un stat islamic unitar: „Fiecăruia dintre voi, Noi i-am dat o lege şi o rânduială. Dacă ar fi voit Allah, v-ar fi făcut o singură comunitate“ (sura 5, 48).

Poate fi justificată în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei personale apărarea valorilor religioase proprii mergând până la atentarea la viaţa celui care nu le împărtăşeşte?

Exclus categoric, oricare ar fi unghiul din care privim lucrurile. Dar pentru a înţelege mai bine de ce se ajunge la violenţă sau chiar la atentate, în cazul de faţă, în numele credinţei, avem nevoie de o analiză mai nuanţată a lucrurilor.

În principiu, Coranul interzice orice apropiere sau legătură de prietenie cu cei ce desconsideră islamul şi valorile sale: „O voi, cei ce credeţi, nu primiţi ca prieteni pe cei ce-şi bat joc şi râd de credinţa voastră, dintre cei ce au primit scriptura înaintea voastră şi nici pe cei necredincioşi“ (sura 5, 62).

Trecând peste interpretările conjuncturale, de o natură sau alta, islamul, în accepţiunea sa pură şi detaşată de orice contexte imprevizibile, s-a dorit a fi o „religie a păcii“. De altfel, verbul aslama de la islam (islamul, religia) înseamnă „a fi pătruns de pace, de pacea lui Dumnezeu“. Potrivit Coranului (sura 2, 208), „O, voi cei ce credeţi! Pătrundeţi toţi în pace“, un musulman ar trebui să fie „adeptul păcii“.

Şi totuşi, în ultimele decenii, au apărut tot mai multe cazuri de intoleranţă, agresivitate şi terorism, ai căror autori descoperiţi sunt musulmani fundamentalişti. Odată fanatizaţi, mulţi tineri se transformă din simpli credincioşi în agresori ai altor comunităţi religioase sau, în cazul de faţă, ai unor critici ai valorilor lor religioase. Aşa s-a ajuns la incendierea unor temple hinduse şi moschei din India, a unor biserici şi moschei din Nigeria şi Indonezia, la atentate cu bombe asupra unor biserici creştine din Pakistan şi la masacrarea unor creştini în Egipt şi în sudul Filipinelor, la atentatele din septembrie 2001 din SUA, la cele de la Londra şi Madrid, iar acum la cele de la Paris.

Într-un volum colectiv publicat în limba germană, intitulat Islamul în Europa. Între politica mondială şi cotidian (2006), A. Hottinger susţine că musulmanii nu sunt neapărat „fanatici“, ci au fost şi sunt determinaţi să devină fanatici, sunt „fanatizaţi“, prin ceea ce el numeşte „ideologizarea religiei“ islamice. Îndrumătorii teroriştilor îşi fundamentează acţiunile pe un „islam“ pe care îl prezintă ca singura cale spre eliberarea politică a lumii islamice. Astfel, ei le promit musulmanilor putere, succes, prestigiu şi măreţie doar dacă urmează foarte exact principiile „islamului“.

În primul rând, islamul radical cultivă o atitudine antioccidentală, sugerând adepţilor că civilizaţia apuseană ar fi o otravă ucigătoare, care nu trebuie să pătrundă în „corpul“ musulman. Fundamentalişti şi agresivi, adepţii acestei linii stigmatizează cea mai mare parte a Occidentului şi SUA cu apelativul de „marele Satan“. Nu cu multă vreme înainte de a muri, ayatolahul Khomeini din Iran a cerut ca revoluţia islamică, după ce va fi fost finalizată în ţările islamice, să fie orientată către lumea neislamică. Totodată, le-a cerut musulmanilor din întreaga lume să-l prindă şi să-l ucidă pe autorul romanului Versetele satanice, Salman Rushdie, întrucât denigrează deopotrivă islamul, pe profetul Mahomed şi Coranul. Acest fapt avea să conducă, pentru multă vreme, la o criză profundă în relaţia dintre Iran şi Uniunea Europeană, până în anul 1998, când statul iranian şi-a anunţat dezinteresul oficial faţă de decizia anterioară. Şi în acelaşi registru, de pildă, Legea blasfemiei (1992) din Pakistan prevede nici mai mult, nici mai puţin decât pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care denigrează pe Mahomed şi Coranul, ca şi pentru membrii familiei acestora. Şi aceasta, ca să amintim doar câteva exemple privind modul şi limitele absurde până la care violenţa, moartea şi crima sunt profesate în numele lui Dumnezeu.

În principiu, e foarte greu de evaluat câtă vreme şi cu câtă vigoare asemenea ideologii vor continua şi vor reuşi să radicalizeze lumea islamică. Cert este că fundamentalismul împins până la forme extreme, cum ar fi terorismul, n-a exprimat, nu exprimă şi nu va exprima niciodată voia lui Dumnezeu, indiferent din ce parte vine şi cum se cheamă acesta, ci este produsul egoismului uman, al neînţelegerii adevăratei semnificaţii a religiei şi mesajului lui Dumnezeu către oameni. Din perspectiva nici unei religii, omul nu se poate mântui prin „război religios“, prin constrângere, confruntare, şi cu atât mai puţin prin violenţă.

În acelaşi timp, fundamentalismul este antivaloric. Fie el religios, cultural sau de alt tip, el contestă, în mod evident, valoarea, care ţine de cele mai multe ori de civilizaţia creatoare de valori. De fapt, nici nu există religii sau culturi fundamentaliste în ele însele, ci adepţi ai acestora care manipulează, promovează şi cultivă fundamentalismul, extremismul sau terorismul.

Ce efecte, dacă vreţi, ce învăţăminte se desprind din tragedia unor oameni precum cei decedaţi în urma atentatului de la redacţia revistei satirice franţuzeşti?

Ca unul care sunt preocupat nu doar de istoria religiilor şi culturilor, dar şi de evoluţia foarte rapidă a unor comportamente umane care suportă mutaţii rapide şi profunde în ultima vreme, am tot încercat şi încerc să înţeleg care ar putea fi explicaţia reală a „plăcerii“ de a satiriza până la exces în timp din partea acelui grup pasionat de satiră valorile sacre absolute ale unei comunităţi atât de sensibile religios şi cultural, precum cea musulmană, mai ales în condiţiile în care aceasta a trăit în istoria sa zbuciumată şi trăieşte şi astăzi un anume complex de inferioritate. Oare acest tip de comportament vizavi de celălalt şi valorile împărtăşite de el nu înseamnă tot o formă de exclusivism de nuanţă radicalistă? Şi dacă aşa stau lucrurile, nu cumva se confirmă, în chip cu totul nefericit, o teză verificată deja istoric, şi anume că extremismul atrage extremism, că extremele se magnetizează reciproc?

De altfel, în ultima vreme, nu puţini sunt aceia care observă că fundamentalismului religios, atât cât este şi acolo unde este, i se alătură tot mai vizibil un fel de „fundamentalism“ secular, al modernităţii, alimentat de existenţa celui dintâi şi care se justifică prin poziţiile sale de multe ori extreme. Acest „fundamentalism“ secular, laicist, împins uneori până la extrem, se caracterizează printr-o interpretare unilaterală şi deterministă, exclusiv seculară atât a societăţii, cât şi a persoanei, precum şi prin încercarea de a omogeniza oamenii în funcţie de modelul „secular“, împotriva voinţei lor.

Un atare „fundamentalism“ secular are tendinţa permanentă de a interpreta lucrurile în termeni univoci, în alb sau negru, considerând chiar şi astăzi că între religie (care ar reprezenta în continuare fanatismul, înapoierea şi obscurantismul), pe de o parte, şi societatea sau ideile moderne (reprezentând exclusiv libertatea, inovaţia şi progresul), pe de altă parte, ar exista o ruptură totală şi definitivă.

Lucrurile stau, însă, cu totul altfel şi ele nu trebuie generalizate, aşa cum observ că se întâmplă tot mai frecvent în ultima vreme din partea unor critici ai religiei, în general, şi a valorilor sale. Există atât în sfera religiosului, cât şi a secularului, păreri, sensibilităţi şi percepţii dintre cele mai diferite, aşa încât orice diagnostic generalizat, de o parte sau de cealaltă, e inoportun.

De altfel, într-o carte a sa relativ recentă, intitulată Naturalism şi religie (2005), filosoful german Jürgen Habermas subliniază că, foarte probabil, iluminismul european şi secularizarea societăţilor din Europa nu trebuie socotite neapărat ca un exemplu de urmat şi pentru alte popoare şi culturi din afara Europei. Ele reprezintă, pur şi simplu, calea specială europeană (der Sonderweg) care necesită şi ea, subliniază autorul, o anumită corecţie de parcurs. Şi în aceeaşi carte, Habermas explică şi de ce religia a supravieţuit în modernitate şi va supravieţui şi în postmodernitate, în pofida previziunilor sumbre făcute de anumiţi intelectuali laicişti.

Care consideraţi că ar trebui să fie atitudinea societăţii şi a Bisericii creştine faţă de religiile necreştine, în speţă faţă de musulmani?

Din nefericire, în pofida eforturilor depuse de guverne şi de liderii societăţii civile, atitudinea ostilă faţă de musulmani în special a rămas pe mai departe o problemă delicată în multe dintre ţările Uniunii Europene. Musulmanii sunt obligaţi uneori să suporte unele atacuri verbale sau fizice, să fie discriminaţi atunci când îşi caută un loc de muncă sau o locuinţă. În Franţa, de pildă, există multe probleme sociale tocmai datorită numărului mare al musulmanilor, care reprezintă 10% din totalul populaţiei. Pe de altă parte, musulmanii reprezintă circa jumătate din numărul şomerilor francezi. Aceştia locuiesc, în mare parte, la periferii, în zone marcate de sărăcie şi de o criminalitate ridicată. Tot la fel, în Germania, de pildă, conform unor studii făcute la nivelul anului 2004, 80% dintre cei intervievaţi asociază denumirea de „islam“ cu „terorismul“ şi „asuprirea femeilor“, iar agenţia de sondare a opiniei publice Allenbach aprecia în aceeaşi perioadă faptul că „germanii consideră islamul străin şi ameninţător“. Există, de asemenea, o analiză privind percepţia generală a europenilor faţă de musulmani, la fel de descurajantă. Iată câteva exemple: 52% dintre respondenţi din 19 state din Europa Occidentală au o părere negativă despre musulmani, mergând până la 75% în Suedia şi 72% în Olanda. Într-o opoziţie evidentă faţă de Europa Occidentală, 70% din populaţia ţărilor din Europa Răsăriteană îi priveşte pe musulmani într-o lumină pozitivă.

Aşa cum am spus, aceasta nu înseamnă că oamenii politici nu se străduiesc să facă ceva pentru comunitatea islamică, dar actele teroriste comise de extremişti musulmani, cum ar fi cele din SUA, Madrid, Londra, sau cele de acum din Franţa, creează tot mai multă panică şi impun restricţii. În plus, e limpede că mulţi dintre liderii comunităţilor islamice din Europa nu se angajează suficient sau chiar deloc în vederea integrării.

În ceea ce priveşte atitudinea Bisericii Creştine, în general, şi a Bisericii Ortodoxe, în special, aceasta trebuie să vină în sprijinul integrării sociale a tuturor celor de alte credinţe sau ideologii. Până la urmă, cu toţii suntem fii ai lui Dumnezeu, dincolo de tot ceea ce ne separă. În asemenea împrejurări nefericite, precum cele de acum sau de altădată, creştinii trebuie să evite să ia o atitudine de „buldozer“, condamnând păcatul, dar încercând să-l ajute pe păcătos să conştientizeze starea subumană până la care a putut ajunge din cauza acestuia. În calitate de creştini, noi trebuie să înţelegem, mai mult şi mai bine decât oricine, că nu poate exista niciodată îndreptare fără iertare.

În asemenea momente de mare durere pentru întreaga lume responsabilă, speranţa este că se va înţelege cu mult mai bine decât până acum faptul că, în societatea postmodernă de azi, dominată de individualism, egoism, subiectivism şi fragmentare pe toate planurile, ci nu doar etnic, cultural şi religios, e nevoie urgent de o schimbare a reperelor în relaţiile dintre popoare şi oameni. Cred cu toată convingerea că singura opţiune valabilă a societăţii/societăţilor plurietnice, pluriculturale, plurisociale, plurilingvistice, plurireligioase de astăzi este doar dialogul, dialogul între popoare, între culturi, între religii, între oameni. Viitorul nu poate exista în afara dialogului. Lumea nu poate supravieţui în afara dialogului pe toate planurile şi a respectului reciproc faţă de valorile şi identitatea celuilalt. Şi totul cu mult respect, fără aroganţă, autosuficienţă şi excese de superioritate. Văzând această situaţie tragică, creată şi datorită lipsei de respect faţă de cultura şi valorile celuilalt, consider cu atât mai oportună iniţiativa pe care am avut-o de a fi fondat cu puţină vreme în urmă, în cadrul Universităţii din Bucureşti, Centrul de studii şi dialog interreligios şi intercultural, propunându-ne, reprezentanţi ai marilor religii, să apărăm acele valori comune, de care lumea de astăzi are atâta nevoie. Marile valori nu pot fi păstrate şi respectate decât în comun, prin dialog şi respect reciproc, întrucât dialogul este, în cele din urmă, o stare harică, o atitudine de iubire şi respect faţă de toţi cei care, în primul rând, nu simt, nu gândesc sau nu cred ca noi. (Diac. George Aniculoaie)