Religie şi ştiinţă
Ştiinţele lumii şi înţelegerea duhovnicească

Ştiinţele lumii şi înţelegerea duhovnicească

Mărturisirea de credinţă e trăsătura definitorie a oricărei spiritualităţi. În creştinism, mărturisirea de credinţă capătă o deschidere universală, întrucât Adevărul deplin, Dumnezeu întrupat ca om, Se arată întregii umanităţi, împlinind toate căutările şi neputinţele omeneşti şi luminând toate sensurile lumii şi ale vieţii. În Ortodoxie, mărturisirea de credinţă e însăşi viaţa deplină a persoanei şi a oamenilor întreolaltă, în stare de comuniune cu Dumnezu şi între ei. Aceasta întrucât, în forma ei deplină, mărturisirea credinţei ortodoxe nu e altceva decât trăirea şi împlinirea credinţei, o cale a vieţuirii care ne conduce în Duhul, prin Fiul Întrupat ca om, către o tot mai deplină participare la comuniunea de iubire a Persoanelor Treimii.

Un fir neîntrerupt u­neşte teologia Pă­­rinţilor creştini şi a­bordările pri­mi­lor apologeţi cu efortul misio­nar şi mărturisitor al Apos­to­li­lor: Afirmarea lui Hristos - Fiul lui Dumnezeu, drept Calea şi A­devărul, Viaţa şi Lumina lumii, descoperire deplină a lui Dum­­nezeu arătată tuturor oa­me­­nilor. Pentru iudei, Fiul lui Dum­nezeu întrupat ca om, Iisus Hristos, este Mesia, Cel ce împlineşte aşteptările po­poru­­lui ales, aşteptări păstrate în în­treaga tradiţie a Vechiului Tes­tament. Pentru greci, Fiul lui Dumnezeu, Logosul strălu­mi­­nează şi desăvârşeşte înţe­le­su­rile întrezărite timp de seco­le de încordările reflexiei fi­lo­so­fi­ce. Magii, care I se închină, a­du­cându-I jertfă la Naştere, a­ra­tă că în El se împlinesc şi că­u­­tările neamurilor. De-a lungul secolelor, teologia Bisericii va afirma într-un mod ferm şi tot mai cuprinzător că şi legea na­turală întipărită în Creaţie, şi Legea Scrisă păstrată de tra­di­ţia iudaică a Vechiului Tes­ta­ment, şi legea întipărită în ini­ma omului, care i-a călăuzit pe pă­gâni, conduc toate, şi fiecare în parte, către El şi sunt împli­ni­­te în El. Întruparea ne desco­pe­ră că „în El vieţuim, ne miş­căm şi suntem“ (Fapte 27, 18), tot aşa cum, în lumina În­tru­pă­rii Lui, înţelegem că întreaga Cre­aţie e operă divină, făcută „în­tru El ... prin El şi pentru El“ (Romani 1, 16).

Adevărul deplin al Bisericii luminează lumea şi viaţa

Cuprinderile acestea ale lumii sunt prezente dintru înce­put. Sfântul Apostol Pavel afir­mă în Epistola către Galateni: „Ast­fel că Legea ne-a fost călă­u­ză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă“ (3, 24). Şi, mai cuprinzător, el afir­mă în Epistola către Romani: „pă­gânii care nu au lege, din fi­re fac ale legii, aceştia, neavând le­ge, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în ini­­mile lor, prin mărturia con­şti­­inţei lor şi prin judecăţile lor, ca­re îi învinovăţesc sau îi şi a­pă­ră“ (Cap. 2, 14-15). Urmând a­­cestei perspective, Sfântul Ius­tin Martirul şi Filosoful cu­prin­de cu îndrăzneală toate stră­daniile omeneşti, punân­du-le în legătură cu Adevărul creş­tin. „Lucrurile care s-au spus cu dreaptă judecată de către oa­­meni ne aparţin nouă creş­ti­ni­lor“ (2 Apologetica 13.4). Ta­ţ­i­an Asirianul, Ate­na­gora, Te­o­fil al Antiohiei vor dezvolta tot mai mult şi în detalii tot mai fi­ne această amplă decodificare creş­tină a gândirii filosofice gre­ceşti. Deopotrivă cu expri­ma­­rea unei critici arti­cu­late a po­liteismului grec, părinţii a­po­lo­geţi preiau, în mod selectiv, mul­te concepte şi afirmaţii ale fi­lo­sofiei, conferindu-le în­ţele­suri noi, cuprinzătoare, în lu­mi­­na unei tot mai viguroase în­vă­ţături despre Logos, dezvol­ta­­tă organic din Adevărul Re­ve­­lat, în cuprinsul vieţii Bi­se­ri­cii. În aceeaşi linie, Clement A­le­xandrinul exprima convinge­rea că „Dumnezeu este izvorul tu­turor lucrurilor bune“. „Fi­lo­so­fia, scrie el, le-a fost dată gre­ci­­lor înainte de toate şi fără o­co­­lişuri, până ce Domnul urma să-i cheme la El. Aceasta a fost ca o călăuză care să aducă gân­di­rea greacă la Hristos, aşa cum Legea i-a adus pe evrei. De a­ce­ea, filosofia a fost înainte- mer­gătoare, netezindu-i calea ce­lui care este desăvârşit în Hris­tos“ (Stromate 1, 5.28).

Paralel însă cu aceste dez­vol­­tări ale reflecţiei teologice, o a­bordare apologetică distinctă se conturează în cuprinsul cul­tu­­rii latine. Prin Irineu de Ly­on şi Tertulian, Biserica formu­lea­ză mai degrabă critici la a­dre­sa filosofiei, considerând-o, cu temei, drept principala sur­să a ereziilor. Însă chiar şi a­po­lo­geţii latini recunosc în păgâni o anumită întrevedere a A­de­vă­rului, fără a o pune însă pe sea­ma logosului din om, aşa cum procedau de regulă apo­lo­ge­ţii greci, ci pe suflarea divi­nă, existentă în fiecare făptură ur­maşă a lui Adam.

Regăsim în toate aceste a­bor­dări o dublă perspectivă. Pe de o parte, este evidentă grija A­­pos­to­­lilor şi Părinţilor apo­lo­geţi de a păs­tra învăţătura de­pli­nă despre Adevărul Re­ve­la­ţiei, res­pin­­gând explicit şi motivat tot ce­ea ce nu este în con­for­mitate cu învăţătura de cre­din­ţă măr­tu­risită de Biserică. Pe de altă par­te, este evident in­teresul pen­tru cultura, şti­in­ţa şi filosofia vre­mii, receptate de fiecare dată pe temeiul că Adevărul deplin al Bi­sericii le cuprinde şi le lumi­nea­ză pe toate.

Puterea înţelegătoare a raţiunii omeneşti în lumina vieţii duhovniceşti

Întreaga Creaţie şi toate stră­­­daniile omeneşti de cu­noaş­te­­re, dar şi reflecţia filosofică pri­­vitoare la viaţă pot fi rele­van­­­te în ordine spirituală. Sfân­tul Vasile cel Mare afirmă că „lumea nu a fost concepută la întâmplare, ci cu un scop util şi ca să procure tuturor fi­in­ţe­lor un mare avantaj, de vreme ce ea este în mod real şcoala fi­in­ţelor raţionale şi locul în care sun­tem educaţi în cunoaşterea lui Dumnezeu (Hexaemeron, par. 2). O expresie limpede a a­ces­tei convingeri găsim şi la Sfân­tul Grigorie de Nyssa, în le­gătură cu un episod biblic bi­ne cunoscut. Când evreii sunt e­liberaţi din robia egiptenilor, poporul primeşte îndemnul divin să plece fără să restituie lu­crurile împrumutate. În mod inspirat, Sfântul Grigorie de Nyssa găseşte aici un înţeles pri­vitor la raportul dintre pă­gâ­nism şi creştinism, care ex­pri­­mă raportarea la cultura lumii. În păstrarea bunurilor e­gip­­­tenilor de către evrei, Sfân­tul Grigorie de Nyssa înţelege în­demnul ca „acela care caută via­ţa liberă prin virtute să ob­ţi­nă şi bogăţia culturii profane, cu care se laudă cei ce sunt stră­ini de credinţă“. Filosofia mo­rală şi cea fizică, geometria şi astronomia şi activitatea lo­gi­cii, ca şi cele pentru care se os­tenesc cei ce nu aparţin Bi­se­ri­cii, cel care este călăuza noas­tră între virtute porunceşte să fie luate de la cei care sunt bo­gaţi între egip­teni şi să fie fo­lo­si­te, pentru că se vor dovedi u­ti­le la momentul opor­tun, a­tunci când va trebui îm­podobit cu bogăţia raţiunii divinul templu al tainei (Cateheze II, 112-115).

Dumnezeu a făcut lumea, în­zestrând pe om cu simţuri şi cu ra­ţiune capabile să-i sesi­ze­ze or­dinea şi frumuseţile. Sfân­tul Ma­xim Mărturisitorul va spu­ne şi el, în continuarea a­ces­tor con­si­­deraţii, că efortul cu­noaşterii lu­crurilor lumii prin interme­diul raţiunii cu­ră­ţi­te de patimi îl poate călăuzi pe om înspre des­luşirea unei legi naturale în­tipărite în sine şi în Creaţie, şi că prin acestea el poate ajunge să înţeleagă fap­tul că există un Creator a toa­te.

Gândirea şi viaţa teologică au o reală consideraţie pentru în­treaga Creaţie şi pentru în­treg câmpul cunoaşterii ome­neşti. Înţelegem aceasta întru­cât în scrierile Părinţilor nu sunt atent observate doar tra­di­ţia şi istoria poporului ales, ca parte a istoriei mântuirii, ca­re consemnează lucrarea lui Dum­nezeu. În cuprinsul istoriei mântuirii sunt primiţi şi gre­cii cu tradiţia lor filosofică. Gă­sim exprimată limpede a­ceas­tă înţelegere într-un alt loc din Sfântul Grigorie de Nyssa. El asumă critic monoteismul iu­daic şi politeismul grec, în raport cu care delimitează creş­ti­nis­mul: „Adevărul, scrie el, se a­flă undeva la mijloc, între a­ces­te două concepţii, pe de o par­te distrugerea tuturor ere­zi­i­­lor, iar pe de altă parte, accep­ta­rea a ceea ce este folositor din fie­care. Dogma iudaică este dis­trusă prin acceptarea Lo­go­su­lui şi prin credinţa în Duhul Sfânt, în timp ce eroarea poli­te­is­tă a şcolii elenistice este fă­cu­tă să dispară prin unitatea firii di­vine care anulează noţiunea de pluralitate. Şi iarăşi, din con­cepţia iudaică, să păstrăm u­nitatea firii; iar din cea grea­că, numai distincţia în privinţa per­soanelor… Este ca şi cum nu­­mărul Treimii ar fi o în­drep­ta­re în cazul celor care greşesc fa­ţă de Unul, iar afirmarea u­ni­tăţii pentru cei ale căror cre­din­ţe sunt răspândite printre ne­nu­mărate zeităţi“ (Cateheza 3).

Adevărul de credinţă este ireductibil la raţiune

În acelaşi timp însă, Dum­nezeu este mai presus de în­trea­ga realitate a Creaţiei şi din­­colo de tot ceea ce eforturile o­­meneşti pot desluşi în ea. De a­­ceea, pentru cunoaşterea şi ex­perierea Lui sunt necesare o dez­lipire de lume, de întrebu­in­ţă­rile ei pătimaşe, şi un efort de înăl­ţare a omului mai presus de cele sensibile şi de puterile de înţelegere ale raţiunii. Sfân­tul Grigorie de Nazianz reco­man­­dă, de exemplu, părăsirea lu­­mii şi importanţa curăţirii tru­pului de nălucirile aduse de pa­timi, pentru o viaţă „mai presus de lucrurile care se văd“, toc­mai ca omul să poată purta „me­reu pure în ele însele ima­gi­­nile lui Dumnezeu“ (Cu­vân­tări 20, 1), care sunt altceva de­cât ea. Experierea lui Dum­nezeu, va spune şi Sfântul Ma­xim, ca prezenţă personală de­să­vârşită şi iubitoare, rămâne în afara tuturor înţelesurilor şi des­coperirilor despre El culese din lume. „Legea naturală, scrie Sfântul Maxim Mărturisi­to­­rul, înfăţişează (prin aspec­te­le ei naturale) ţesătura armoni­oa­să a universului ca pe o carte ce are, drept litere şi silabe, cor­purile deosebite şi îngroşate prin întărirea multor calităţi, ca­re sunt cele dintâi şi mai a­pro­piate în raport cu noi; iar drept cu­vinte, calităţile gene­rale care sunt mai departe şi mai subţiri. Din acestea, prin citirea lor, se des­prinde în chip înţelept Cu­vân­tul (Raţiunea) Care le con­tu­rează şi e conturat în El în chip negrăit. Acestea ne dau cu­noştinţă numai că este, nu şi ce este, şi prin combinarea bi­ne-credincioasă a diferitelor chi­puri ne ridică la o idee unică a adevărului ce ni se oferă spre a fi cugetat, pe potriva lor, prin ce­le văzute, ca Creator. (Am­b­i­gua, §27, pp. 91-92). Contem­plând raţiunile divine aşa cum sunt ele prezente în lucruri, Pă­rinţii „au distins în mod ne­îm­părţit întregimea universului (...) şi aplicând cu măiestrie ca­­tegoriile cugetării, au cunoscut cauza din cele cauzate în chip diferit şi au înţeles că a­ceas­ta este, şi este înţeleaptă, şi este vie. Şi au învăţat de aici de­săvârşita, dumnezeiasca şi mân­tuitoarea raţiune despre Ta­tăl, Fiul şi Duhul Sfânt, prin ca­re au înţeles tainic nu numai ra­ţiunea existenţei cauzei, ci s-au iniţiat binecredincios şi în mo­dul subzistenţei ei“ (Am­bi­gua &28, p. 201).

Aşadar, Adevărul credinţei es­te ireductibil la raţiune. Cre­din­ţa şi cunoaşterea lui Dum­nezeu se situează mai presus de raţiune, neputând fi întru to­tul tălmăcite de ea. Într-un co­mentariu al episodului biblic în care Moise primeşte porunci­le, regăsim acest reper al a­bor­dă­rii patristice cu referire la cre­dinţă. Când Moise este în­dem­nat să descalţe picioarele, la întâlnirea cu Dumnezeu, Sfân­tul Grigorie de Nyssa scrie că aici se întrevedea că „nu es­te îngăduit picioarelor încăl­ţa­te să urce către înălţimea a­ce­ea unde se vede lumina ade­vă­ru­lui, ci trebuie să fie în­de­păr­tat de la temelia sufletului în­ve­lişul de piele moartă cu care a fost înfăşurată firea ome­neas­­că atunci când, prin ne­as­cul­­tarea voii divine, am rămas goi. (...) Acest lucru mi se pare că l-a învăţat marele Moise să-l cu­noască, în acea arătare dum­ne­­­zeiască, anume că nimic din câ­­te cad sub simţuri şi din câte se cunosc prin înţelegere nu sub­­zistă cu adevărat afară de Fi­­inţa mai presus de toate, care e cauza tuturor şi de care a­târ­nă toa­te“1. Sfântul Maxim Măr­tu­ri­si­torul va afirma şi el: „Cu­noş­tin­ţele lucrurilor îşi au ra­ţi­u­nile pro­prii împreunate în mod na­tu­­ral cu ele, spre de­mon­­strarea lor. Prin acestea ele primesc în chip natural de­fi­niţia lor. Dum­nezeu însă este cre­zut numai că e­xistă, pe baza ra­ţiunilor din lucruri. Dar El dă­ruieşte celor e­vla­vioşi o cre­din­ţă în existenţa Lui, mai în­te­meiată decât orice de­mon­s­tra­­ţie. Căci credinţa este o cu­noş­tinţă adevărată, înteme­ia­tă pe principii ce nu pot fi de­mon­­s­tra­te, ca una ce este te­me­lia lu­crurilor mai presus de min­te şi de raţiune2.

Dumnezeu este deci pretu­tin­deni prezent în lume, „a­vând înlăuntrul Său toate lu­cru­rile“, dar este, în acelaşi timp, mai pre­sus de ea. Întrea­ga învăţă­tu­ră creştină face, prin aceasta, un exerciţiu de cu­prindere a lumii, exprimând o amplă decodi­fi­care a pre­zen­ţei şi lucrării lui Dumnezeu în ea, deopotrivă cu afirmarea că El este mai presus de ea şi de tot ceea ce putem în­ţe­lege din ea.

Înţelesurile Scripturilor şi ale Creaţiei luminate de Duhul Sfânt

Înainte de Învierea Sa, Hristos transmitea învăţătura prin comunicare exterioară, vorbind ucenicilor sau mulţimilor, adresându-li-se lor, direct prin simţurile lor. Duhul Sfânt lucrează, după Întruparea lui Hristos, în mod interior omului, prin Botez, Mirungere şi celelalte Taine3. Prin har, înţelesurile celor din Creaţie, precum şi ale celor din Scriptură devin sesizabile într-un mod mai pregnant. Dacă exprimarea credinţei şi viaţa spirituală sunt indispensabil legate de asigurarea unei lecturi şi a unei interpretări corecte a Creaţiei şi Scripturii4, ca logoi (cuvinte ale lui Dumnezeu adresate oamenilor), tradiţia ortodoxă este fără echivoc: hermeneutica acestor logoi este lucrarea Sfântului Duh. Harul face posibilă înţelegerea de către Apostoli a realităţilor dumnezeieşti. „Nu poate exista o vedere înţelegătoare decât în Duhul Sfânt. Lucrarea hermeneutică a Sfântului Duh apare absolut necesară pentru înţelegerea deplină şi corectă de către om a adevăratului Dumnezeu şAutorulţ, a adevărului despre sine şcreatură după chipul Luiţ şi despre lume şopera Luiţ“5. Mai mult, Duhul Sfânt nu este doar Cel ce învaţă înţelesurile textului cărţilor sfinte ale Scripturii, ci descoperă şi înţelesurile cu privire la noi înşine, dar şi pe cele cu privire la întreaga Creaţie. „Cea mai importantă şi cea mai reală mângâiere a Apostolilor va veni din cunoaşterea realităţilor fundamentale privitoare la existenţă şi la lume, [...] Mângâietorul este [...] Duhul Adevărului, care are de fiecare dată o funcţie explicativă“6.
Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, Răstignit şi Înviat, poate aduce pe om în stare de comuniune cu El, trecând peste opacitatea lucrurilor sensibile şi de limitele cuvintelor scrise ale Scripturii. Părintele Stăniloae scrie că această libertate a lui Hristos, de a Se mişca şi de a Se comunica oamenilor, dincolo de condiţionările lumii create şi a cuvintelor ei, S-a arătat în trecerea Lui prin uşile încuiate, după Învierea Lui. Trupul şi Sufletul Lui, pline de Duhul Sfânt, dau putinţa trupurilor şi sufletelor oamenilor să depăşească marginile sensibile ale lucrurilor şi limitările cuvintelor Scripturii. Nici literele Scripturilor, nici cele văzute ale lumii Create, nici simţurile noastre nu mai sunt „uşi încuiate pentru intrarea acestui Cuvânt la mintea noastră şi a acestei Persoane în comuniune cu noi“7, pentru că Acelaşi Duh Sfânt străbate şi lucrurile lumii create, şi cuvintele Scripturii şi sălăşluieşte acum şi în om, dezvăluind înţelesurile Creaţiei şi Scripturii.

Note: 1 ‑Viaţa lui Moise, PSB 29, p. 42.

2 ‑Sf. Maxim Mărturisito­rul, Capete gnostice (întâ­ia sută), Filocalia, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 2008, pp. 158-159.

3 ‑Pr. Constantin Coman, Er­­mi­n­ia Duhului, Edi­tu­ra Bi­zan­tină, Bucureşti, 2002, p. 58.

4 Ibidem, p. 10.

5 Ibidem, pp. 76-77.

6 Ibidem, p. 49.

7 ‑Pr. Dumitru Stăniloae, no­­ta 142, în Sf. Maxim Măr­turisitorul, Ambigua, 28, p. 197.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!