Reportaj
„Totul a început  de la o tabără  în munții Italiei”

„Totul a început de la o tabără în munții Italiei”

Andreea Florina Lazăr, 04 Septembrie 2016

Sunt Andreea Florina şi am 18 ani și doi părinţi minunaţi. De 12 ani sunt plecată în străinătate. Am părăsit România când aveam 6 ani, iar despre momentul plecării îmi aduc aminte de mama, care zicea că în curând ne vom întoarce înapoi, că mergem la tati să fim cu toţii împreună, dar că nu vom sta mult, câţiva ani maximum. Bineînţeles că ea ştia că nu vor fi doar doi sau trei ani, însă nu voia să mă sperie. Eu eram tare bucuroasă pentru că mergeam la tati, care plecase de acasă ca să lucreze în străinătate când eu aveam abia 3 ani, dar totodată mă întrista gândul că nu voi mai putea să-i am aproape pe cei dragi.

Când am ajuns în Spania, la început mi-a fost greu, îmi era tare dor de ţară, deşi eram aşa de mică... Îmi era dor de cei dragi, de animale, de câmpii, de natură, într-un cuvânt îmi era dor de acasă. Găseam mereu neajunsuri la Spania, ziceam că în România e mai bine, că Madridul este poluat, că nu are verdeaţă şi aşa mai departe. Dar vara a trecut, iar eu a trebuit să încep şcoala. În România ar fi trebuit să încep clasa I, dar acolo copiii de vârsta mea erau deja în clasa a III-a aşa că şi pe mine m-au inclus cu aceștia, deşi eu nu făcusem clasa I şi a II-a. A fost destul de greu pentru că nu ştiam să scriu, nici să citesc, să fac adunări, scăderi sau înmulţiri, lucruri pe care colegii mei deja le ştiau face. Aşa că a trebuit să îmi dau silinţa, să învăţ cât mai mult şi cât mai repede. Dau slavă lui Dumnezeu că am întâlnit o persoană deosebită, o profesoară care a început să îmi predea ore după şcoală, mă ajuta la teme şi îmi explica tot ceea ce eu nu înţelegeam. Ea m-a învăţat să vorbesc corect şi m-a adus la nivelul clasei într-un an de zile. Iar când părinţii mei i-au rugat să mă lase să repet clasa, profesorii au răspuns că nu pot face așa ceva cu mediile pe care le am. După primul an totul a început să vină de la sine, totul a devenit mai simplu şi îmi găsisem chiar şi un grup de prietene care se comportau foarte frumos cu mine şi care nu mă priveau de sus fiindcă eram „diferită”.

Spania, Italia...

Aşa au trecut 7 ani, dar mamei mele îi era dor de familie, de mătuşile mele. Aşa că, la invitația unei rude care ne-a propus să ne mutăm la ea în Italia, părinții m-au întrebat pe mine ce părere am. La început am zis nu. Aveam prietene şi deja viaţa mea eu o vedeam în Spania. Dar ei au insistat, mi-au zis că Italia este mai aproape de ţară şi că astfel puteam merge mai des acasă, că italiana nu este grea etc. Într-un sfârşit am fost de acord și în vara anului 2011 ne-am mutat în Italia, la Imola, lângă Bologna. Aici a trebuit să o iau din nou de la capăt, cu prieteniile, cu limba, cu locul... Primul an şi aici a fost mai greu la şcoală, dar Dumnezeu S-a îngrijit de mine şi, de data asta, mi-a dăruit o clasă bună şi profesori înţelegători.
Într-o bună zi am auzit de la nişte prieteni de familie că în ­Imola, unde locuiam, este o biserică ortodoxă românească. Când am auzit ne-am bucurat foarte şi am început să mergem la Sfânta Liturghie săptămânal.
A venit vara anului 2012 şi preotul paroh a anunţat că vrea să organizeze o tabără pentru copii și tineri. Îmi străluceau ochii de bucurie gândindu-mă la tabără, pentru că, deşi toţi erau buni cu mine, eu totuși mă simţeam încă singură. Deci totul a început cu o tabără religioasă undeva în munţii Italiei. Am făcut cunoştinţe şi prietenii care există chiar și azi!
După tabără, am început să particip la mai multe activităţi, părintele Doru Gârboan s-a ocupat şi se ocupă atât de mult de noi! Aşa am început să simt că am şi eu un loc în străinătate şi că mai sunt tineri ca şi mine, care mă înţeleg. Preasfinţitul Siluan, Episcopul român al Italiei, ne-a dăruit un nume: Nepsis, cuvânt care vine din greacă şi înseamnă „trezvie”. Aşa că noi, tinerii din Italia, am început să ne întâlnim sub acest nume.

La Imola, doamna preoteasă m-a învățat să citesc și să scriu românește

În biserică am început să cunosc România, să îi văd frumuseţea! Doamna noastră preoteasă se ocupă de noi cu dragoste de mamă, ne-a pus să citim, ne-a învăţat să scriem şi să citim în limba română, lucru pe care eu nu îl ştiam face deoarece când am ajuns în Spania m-am concentrat pe limba spaniolă şi am lăsat deoparte limba noastră. Aici, în Italia, am învăţat chiar şi să dansez şi să cânt muzică populară. Iar pe lângă serbările și activitățile care le făceam la biserică s-au adăugat festivaluri şi întâlniri cu tinerii din toată Italia. Am cunoscut persoane atât de speciale şi minunate! Activităţile care se organizează în episcopia noastră sunt foarte numeroase. Festivalul Bucuriei este o întâlnire cu toţi tinerii din toată Italia, unde fiecare parohie prezintă un program de 15 minute în care se cântă, se dansează, se pune în act o scenetă de teatru. La Festivalul „Dor de Eminescu, dor de România”, tinerii se întâlnesc pentru a-l omagia pe marele poet al României, prin recital de poezii. Congresul Tinerilor Nepsis se desfășoară în luna decembrie, când de asemenea ne întâlnim toți tinerii ortodocși din episcopia noastră. Proiectul Pe urmele sfinților ne cheamă pe noi, tinerii, ca împreună cu preotul paroh să descoperim sfinții comuni din calendarul ortodox și cel catolic în zonele din Italia unde locuim fiecare. În cadrul concursului de poezii Slovă românească, fiecare tânăr este chemat să participe cu propria poezie.
Toate aceste activităţi au creat o adevărată echipă, mai mult, o adevărată familie! Acum pot zice că atunci când sunt cu ei mă simt acasă! Dacă cineva m-ar întreba care este ţara mea, aş zice România, străinătatea nu face decât să îi purtăm mai mult dorul şi ne face să o iubim mai mult. După ce voi termina studiile, aş vrea să mă întorc în ţară, acolo unde m-am născut. Italia este pur și simplu un loc în care voi rămâne pentru un timp, de unde voi pleca mai devreme sau mai târziu... Asta aş vrea, dar nu depinde de mine, nu ştiu ce planuri are Dumnezeu cu fiecare, deci să fie voia Lui.
Particip anul acesta împreună cu părintele meu duhovnic și alți români stabiliți în Italia la Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi din toată lumea, care se ține la Bucureşti. Vin cu un gând bun, aștept să cunosc cât mai multe persoane şi să ne bucurăm cu toţii împreună! Am experienţa întâlnirii de anul trecut de la Cluj, unde am găsit persoane deosebite care m-au impresionat cu poveștile lor de viață, tineri, ortodocşi ca şi mine, care trăiesc în zone de risc și înfruntă prin credință frica de a muri oricând ca victime ale teroriștilor.
Întâlnirile de acest gen îşi lasă o amprentă în sufletele noastre. Aici înveţi să gândeşti și să te simți altfel, important și responsabil pentru cei din jurul tău. Adresez felicitări organizatorilor şi Doamne, ajută, să mai poată realiza astfel de întruniri. Tinerii din ziua de azi avem nevoie să ne dăm seama că viața duhovnicească nu este „science fiction” sau că totul e virtual, ci că există oameni care chiar trăiesc ceea ce noi citim de pe internet sau prin cărţi. Întâlnirile de acest fel ne întăresc în credință și ne încurajează să mergem pe drumul cel bun!


Galerie foto:
 

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!