Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Tradiţia Ramakrishna: o experienţă creştină hindusă
Fiind o religie universală, creştinismul şi valorile sale nu se autoconservă într-un anume spaţiu şi timp; dimpotrivă,
într-un fel sau altul, el devine obiectul unor trăiri şi experienţe care ies din tiparele propriei tradiţii religioase, culturale etc. Tocmai de aceea, dincolo de un Iisus Hristos autentic creştin, descoperim un Hristos acceptat, dar perceput puţin altfel în cadrul altor religii, mai precis în viaţa unor mari personalităţi necreştine cum ar fi, de pildă, Sri Ramakrishna (1834-1886), un vizionar proeminent al istoriei religioase mai noi din India, dar şi îndrumătorul spiritual al lui Swami Vivekananda, fondatorul Misiunii Ramakrishna (vezi R. Hummel, Indische Mission und neue Frömmigkeit im Westen, Stuttgart, 1980, p. 145). Ramakrishna a trăit într-un mediu religios pluralist, în care, pe lângă hinduşi, trăiau musulmani şi creştini. Pentru o perioadă determinată de timp, de multe ori trei sau patru zile, obişnuia să studieze intensiv şi exclusiv scrierile sacre ale altor religii, să poarte îmbrăcămintea specifică adepţilor acestora şi să se identifice cu propria cultură a acestora. După ce a fost iniţiat în creştinism, a început să mediteze, concentrându-se asupra chipului lui Iisus. El mărturiseşte că în aceste momente avea sentimentul că Hristos ieşea din icoană, îl îmbrăţişa şi se contopea cu el. Această contopire, însă, ne aminteşte mai degrabă de idealul upanişadic decât de experienţa unirii cu Hristos din creştinism (vezi descrierea acestei experienţe la H. Torwesten, Ramakrishna und Christus oder das Paradox der Inkarnation, Planegg, 1981, p. 88). Întrebarea fundamentală care se pune în acest context este ce vrea să însemne această experienţă mistică multireligioasă pe care un hindus precum Sri Ramakrishna o are. Desigur, răspunsul poate fi dat din diferite perspective. În primul rând, Ramakrishna consideră că experienţa sa interreligioasă confirmă faptul că toate religiile sunt căi de acces spre Dumnezeu. Cu toate acestea, spre deosebire de succesorul său, S. Vivekananda, el n-a împărtăşit niciodată concepţia privind o anume unitate de tip monistic a religiilor. În perioadele scurte în care a fost preponderent preocupat de creştinism şi islam, Sri Ramakrishna a devenit inapt pentru a cinsti divinităţile hinduse. Totodată, însă, abia atunci a înţeles ce înseamnă diversitatea religiilor, mărturisind tuturor că toate îl conduc pe om spre Dumnezeu. În al doilea rând, privind lucrurile dintr-o perspectivă a psihologiei religiilor, reţinem că orice divinitate sau întemeietor de religie poate declanşa în cineva anumite emoţii care, potrivit tradiţiei hinduiste, de pildă, ţin de o anume experienţă a lui Dumnezeu. C. A. Stark, într-o lucrare a sa, referindu-se la Ramakrishna, subliniază că experienţele sau „realizările“ sale spirituale sunt generate de „emoţii“ (bhavas) (vezi C. A. Stark, God of All: Sri Ramakrishnaâs Approach to Religious Plurality, Cape Cod, Massachusetts, 1974, p. 101). Mai precis, în viziunile sale, Ramakrishna nu făcea altceva decât să experimenteze un Hristos hinduizat (K. Klostermaier, A Survey of Hinduism, New York, 1989, p. 218 sq.). Nu în cele din urmă, în hinduismul modern, asemenea experienţe au devenit indispensabile; religia înseamnă esenţialmente „realizare“, în sensul că Divinul trebuie simultan cunoscut şi experimentat personal. Religia, din această perspectivă, nu înseamnă doar a accepta ceva, a crede în ceva, cât mai degrabă a trăi ceva, a reuşi să simţi transformarea propriei conştiinţe în funcţie de ceea ce îţi doreşti. Este şi motivul pentru care noţiunea neo-hinduistă „spiritualitate“ are o cu totul altă semnificaţie decât în spaţiul „materialismului occidental“; în contrast cu aceasta, spiritualitatea neo-hinduistă năzuieşte după propria sa „realizare“, respectiv să realizeze propria sa „fiinţă spirituală şi divină“ (cf. Martin Kämpchen, „Art. Indische Spiritualität“, în Praktisches Lexicon der Spiritualität, hg. von Christian Schütz, Freiburg i. Br., 1988, 1198). Dacă ar fi să exprimăm această idee într-o accepţiune creştină, înseamnă că omul devine el însuşi Hristos. În hinduismul modern, mergându-se pe linia lui Sri Ramakrishna, există voci care pretind chiar că Hristos poate fi perceput şi „realizat“ cu mult mai bine de către unii hinduşi decât o pot face creştinii tradiţionali. „Noi, hinduşii, Îl înţelegem mai bine pe Iisus decât voi, creştinii“, clamează teza fundamentală a tradiţiei Ramakrishna. Călugărul Swami Abhedananda, folosind un titlu foarte sugestiv, „De ce un hindus Îl acceptă pe Hristos, dar respinge Biserica?“ (vezi S. Abhedananda, Warum verwirft ein Hindu das moderne Kirchentum, obgleich er Christus anerkennt? Einzig autorisierte deutsche Übersetzung, Leipzig/Frankfurt a. Main, 1903; cf. traducerea şi comentariul făcute de către R. Hummel pe marginea textelor lui S. Abhedananda şi S. Ranganathananda, în: H.-J. Loth, M. Mildenberger şi U. Tworushka (Hg.), Christentum im Spiegel der Weltreligionen, Stuttgart, 1978, pp. 30-34, 94-97), subliniază că, în viziunea sa, „Biserica“, „Bisericitatea“ (Churchianity, Kirchentum) înseamnă dogme, misiune, sentimente de superioritate etc. Dimpotrivă, Hristos este recunoscut inclusiv de hinduşi ca Fiu şi întrupare a lui Dumnezeu, dar nu ca singura întrupare (avatara), ci ca o întrupare între multe altele. Prin urmare, scopul fiecărui om n-ar trebui să fie acela de a deveni „creştin“, ci de a deveni „Hristos“, un Hristos care, aşa cum afirmă Swami Ranganathananda, un călugăr din mişcarea Ramakrishna-Mission, „L-a adus pe Dumnezeu aproape de om şi i-a unit pe cei doi cu legătura iubirii ş…ţ Această iubire faţă de Dumnezeu, această comuniune strânsă cu El ş…ţ reprezintă singurul mijloc de a potoli setea spirituală a sufletului“ (vezi S. Ragananthananda, The Christ We Adore, Calcutta, 1960, p. 7).