Oltenia
„Trecerea de la «cum s-a putut» la «cum trebuie făcut»”

„Trecerea de la «cum s-a putut» la «cum trebuie făcut»”

Pr. Ioniţă Apostolache, 30 August 2018

La sorocul celor 270 de ani de la punerea pietrei de te­melie a bisericii cu hramurile „Sfinţii Împăraţi” şi „Buna Vestire”-Obedeanu din Cra­iova, ne propunem să aco-­ perim cu mărturii şi date peri­oada cea mai tristă din istoria acestei biserici: 4 martie 1977 - mai 1986 (când Mitropolitul Nestor a săvârşit slujba de resfinţire). Părintele profesor Ioan Ioanicescu, slujitor aici vreme de peste trei decenii, cunoaşte foarte bine această perioadă şi face mărturia unei jertfe de faptă şi cuvânt în cea mai veche vatră de cultură şi spiritualitate din Cetatea Băniei. În acest con­text vom încerca să contu-­ răm un arc peste timp, stăru­ind asupra celor mai rele­vante dintre întâmplările petrecute aici.

Părinte profesor, cum aţi putea descrie străbaterea acestei perioade în plină epocă comunistă? Care ar fi lucrurile pe care noi, cei de astăzi, ar trebui să le cunoştem şi să le luăm ca povaţă?

Păi, să pornim de la evenimentul tragic al declanşării marelui seism din seara zilei de 4 martie 1977, când numai în eparhia noastră (pe atunci judeţele Gorj, Dolj şi Mehedinţi) au fost avariate 67 de biserici - monumente istorice şi 175 de biserici nemonumente. În Cetatea Băniei o biserică a fost distrusă din temelie (Craioviţa Veche), o biserică a fost demolată în chip samavolnic („Sfântul Ioan” Sebastian) şi alte şapte biserici au fost închise temporar (Obedeanu, „Sfântul Nicolae”-Brânduşa, „Sfân­tul Ioan”-Hera, „Sfinţii Arhangheli”, Oota, Dorobănţia şi „Sfântul Nicolae”-Bucovăţul Vechi).

„Cât de greu i-a fost Sfintei noastre Biserici străbune până să iasă iarăşi deasupra vremii!”

Cât despre Obedeanu, aspectul de „noutate” - dacă se poate vorbi aşa - al acestor vremi triste constă în aceea că, de data aceasta, autorităţile locale ale vremii, profitând de urmările cutremurului, îşi doreau cu tot dinadinsul ca să fie închisă şi apoi demolată, sub motivul că ea se află în incinta unei şcoli unde învăţau atunci peste 600 de elevi. De reţinut că, în acel timp, în Capitală se demolaseră deja câteva biserici şi bântuia şi pe la noi acest duh, al răului. Să ne amintim de Biserica „Sfântul Ioan” Sebastian din Calea Severinului, apoi de biserica din Craioviţa Veche sau de întâmplările triste de la Bucovăţ.

Adăugăm la acestea şi faptul că parohia şi respectiv mitropolia nu deţineau nici un act care să arate dreptul de proprietate asupra acestei incinte. Acest drept fusese atribuit Primăriei Craiova printr-un nefericit act regal, la sfârşitul secolului al XIX-lea. În această situaţie, parohia se afla în imposibilitatea de a solicita întocmirea unei documentaţii tehnice în vederea lucrărilor de restaurare ce se impuneau. Toate acestea şi încă altele au făcut ca bietul preot Gheorghe Nicolaescu (parohul), aflat în preajma vârstei de 80 de ani, să nu poată urni lucrurile în această vatră istorică a Băniei.

Presat de edilii locali, care îşi făceau zilnic cale pe la Obedeanu, el „a trebuit” să închidă temporar întreaga incintă, pe motiv că „era un pericol pentru copii” şi pentru 5-6 luni să slujească la bisericile vecine („Sfântul Mina” şi „Sfântul Nicolae”-Craioviţa). După un timp, câţiva oameni de bine au reuşit că „încropească” o încăpere modestă din grinzile şi căpriorii rezultaţi din demolări, pe latura de nord a grădinii, şi aici a continuat preotul să oficieze sfintele slujbe. Un adevărat război al nervilor s-a declanşat atunci între edilii locali, parohie şi mitropolie. Blândul şi bunul Mitropolit Nestor Vornicescu venea şi el aproape zilnic pe aici să-l încurajeze pe preot, ca nu cumva să părăsească incinta. Îl mai învăţa „să ţină cu dinţii de Antimis şi de dreptul lui de a sluji aci”. A bătut la uşa tuturor, a ţinut conferinţe, comunicări şi simpozioane despre importanţa acestei vetre sacre, a apelat la buna credinţă a unora dintre intelectualii Craiovei. O, Doamne, cât de greu i-a fost Sfintei noastre Biserici străbune până să iasă iarăşi deasupra vremii!

Ce rezultate a avut lupta Mitropolitului Nestor cu sistemul? Cum a reuşit să menţină aprinsă candela slujirii liturgice în biserică şi prin ce consecinţe?

Spre sfârşitul anului 1980, deci după trei ani, i „s-a îngăduit” preotului Nicolaescu să încingă trupul masiv al bisericii cu două canturi din fier şi beton, dar i s-a poruncit să demoleze de urgenţă cele două turle ale lcoaşului pentru ca nu cumva cărămizile ce s-ar fi putut desprinde, din întâmplare, să cadă în capetele copiilor. Cu prilejul demolării, s-a putut coborî din turla de pe pronaos clopotul bisericii, care, din fericire, a scăpat nespart. Astfel că, după trei ani, enoriaşii au putut auzi din nou clopotul bisericii lor. Încurajat de ierarhul lui, preotul cel bătrân a continuat să slujească în încăperea improvizată, aşteptând „vremuri mai bune”.

„Fraţilor, trebuie să redeschidem cu orice preţ locaşurile noastre de cult”

Vorbiţi-ne despre venirea sfinţiei voastre ca preot la Biserica Obedeanu? Cum aţi putea descrie experienţa pastorală pe care aţi împărtăşit-o aici?

După trecerea la pensie a părintelui octogenar Nicolaescu, la începutul anului 1982, Mitropolitul Nestor m-a întrebat dacă mă încumet să preiau eu sarcina de a repune pe linia de plutire toate cele cu lipsă la această biserică. Aveam ca suport cele ce reuşisem eu să fac la Biserica Bucovăţ, la Biserica „Sfântul Ioan~ Hera şi la Băileşti. Astfel se explică venirea mea aci, în mai 1982, şi toate cele ce au urmat, şi pe care eu voi încerca să le enunţ succint.

Am încercat, mai întâi, să întocmesc o documentaţie tehnică pe care i-am încredinţat-o Înaltului nostru Chiriarh spre a mijloci aprobarea ei de organele de resort ale judeţului. Neprimind nici un răspuns, Dumnealui ne-a convocat pe toţi şi ne-a spus răspicat: „Fraţilor, trebuie să redeschidem cu orice preţ locaşurile noastre de cult, şi dacă nu vom putea să le împlinim pe toate «aşa cum ar trebui», să facem măcar «aşa cum se va putea». Mare-i Dumnezeu, El ne va fi în ajutor acum! Am zis!” Astfel îmbărbătat, am purces şi eu la lucru.

Am scos molozul din biserică şi din întreaga incintă, rezultat din demolarea turlelor şi a celorlalte acareturi. S-a înlocuit acoperişul de olane, întregul schelet al podului, cu un acoperiş uşor din tablă zincată. S-a consolidat partea superioară a zidurilor, s-a reînălţat turla de pe naos. S-a restaurat pictura, în întregime, s-a confecţionat mobilier nou din stejar, sculptat la Grumăzeştii Neam­ţului, s-a amenajat clopotniţa, s-a construit în curte o cancelarie parohială.

Din toate aceste lucrări, doar pentru pictură am avut aprobările cuvenite. Celelalte s-au făcut „aşa cum s-a putut” şi, în luna mai 1986, a vrut Bunul Dumnezeu ca totul să fie gata pentru slujba de resfinţire.

A fost zi mare, poate una dintre cele mai importante din viaţa şi istoria acestei vetre de cultură şi spiritualitate ortodoxă. Cum a reacţionat Mitropolitul Nestor? Cum au reacţionat edilii locali?

Mitropolitul Nestor era în al nouălea cer. Cu câteva zile înainte fusese încercat de unele neputinţe trupeşti şi ne-am temut că nu va putea să vină. Dimineaţa însă, la ora 9:00, el şi-a făcut intrarea în incinta plină de „lume albă” (cum zicea o vorbă din popor) şi totul s-a petrecut în duh de aleasă sărbătoare. O, Doamne, ce frumos era chiriarhul nostru când inima îi era plină! De reţinut însă că, în cuvântul de la urmă, el a rostit, între altele: „Ne-a ajutat Dumnezeu să fim aici, în acest ceas de sărbătoare, şi eu sper că va veni o vreme când vom putea lucra mai cu temei şi vom reconsolida după rânduială bătrâna ctitorie a Obedenilor!”

Şi iată că noi trăim astăzi acele rostiri întru speranţă ale chiriarhului şi, după aproape o jumătate de veac, să reînnodăm firul lucrului bine făcut pentru a trece de la acel „cum s-a putut” la acest „cum trebuie făcut”.

Cât despre edilii locali, aceştia ne-au tratat cu indiferenţă şi bine au făcut! A scăpat biata noastră biserică cu fruntea sus din această năpastă de la sfârşit de veac XX.

„Dumnezeu a găsit şi de data aceasta calea de a se ajunge la inima lor”

În legătură cu cei mulţi, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, care au contribuit la toate cele ce au fost împlinite aici, ce ne puteţi spune? Ei ce loc ocupă în viaţa şi istoria acestei biserici?

Încep prin a mărturisi că am văzut enoriaşi de toate vârstele ale căror case căzuseră şi ele, lăsând toate ale lor şi ajutând cu noi întâi biserica să intre în rânduială. Am văzut oameni care au dăruit din puţinul lor. Am văzut, ce-i drept, şi câţiva conducători de unităţi de stat ajutând pe ascuns şi încurajându-i pe preoţii necăjiţi. Am văzut apoi un stareţ cu suflet mare, cel mai iubit şi mai respectat călugăr din această parte de ţară: părintele Neonil Ştefan, de la Frăsineii Râmnicului. După ce ne-a vizitat de două ori, el ne-a oferit şi nouă un ajutor consistent, cu care am putut purcede la lucrările mari şi costisitoare din vatra Obedenilor. Ne-a ajutat, în taină, enorm, un om cu o credinţă profundă, un intelectual de clasă înaltă (deţinea pe atunci o funcţie mare în Consiliul Culturii pe ţară), Vasile Drăguţ. El şi alţii asemenea lui au ştiut să ne fie alături chiar şi atunci când se făceau că nu ne văd. Dumnezeu, Care mereu lucrează prin oameni, a găsit şi de data aceasta calea de a se ajunge la inima lor.

Din cele arătate, părinte profesor, credeţi că, prin exemplul ei, Biserica Obedeanu poate confirma faptul că istoria reprezintă în fapt „o lecţie de viaţă” şi poate chiar o pildă de credinţă şi mântuire?

Din experienţa proprie, susţin şi cred că istoria se scrie şi în funcţie de evenimentele conjuncturale ce vin asupra societăţilor umane, ca un dat al destinului nostru pământesc. Aşa încât, cine cercetează astăzi mărturiile şi documentele scrise despre un obiectiv istoric, cum este Biserica Obedeanu, e înclinat ca între datele consemnate în scris de părintele Ioan Popa Nemoiu (autorul ultimei monografii a Bisericii Obedeanu) şi vremea noastră să tragă linie. Ele, aceste mărturii, n-au fost consemnate în mod oficial nici în arhivele statului şi nici în cele ale bisericii. Aşa încât, dacă tot avem acum răgazul şi libertatea de a o face şi dacă mai trăim, noi, câţiva, care am fost martori ai acelor vremi, să încercăm să umplem golurile, atât cât ne pricepem.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!