An omagial
Un mare luptător pentru unitatea națională a românilor

Un mare luptător pentru unitatea națională a românilor

Fabian Anton, 03 Martie 2018

În curând se împlinește un secol de la materializarea dorinţei românilor de reîntregire a neamului, printr-un document ce avea să scrie una dintre cele mai importante file din istoria țării noastre. Anul 1918 găsea România într-o postură delicată. Intrată în război de partea Antantei - Imperiul Rus, Anglia, Franţa - și deși era o ţară măcinată, două treimi din teritoriul ei fiind pierdute în faţa Puterilor Centrale, România spera să readucă între graniţele sale Transilvania.

Momentul câştigării autonomiei Basarabiei în cadrul Rusiei este considerat de către oficialităţile române unul prielnic pentru revenirea provinciei sub aripa ţării. Așa se face că, la 27 martie 1918, cu 86 de voturi „pentru”, 3 „împotrivă” şi 36 „abţineri”, la Chişinău se ia decizia unirii Basarabiei cu România, în prezenţa premierului român Alexandru Marghiloman.

Documentul, votat de Sfatul Ţării și semnat de preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, de vicepreşedintele Pantelimon Halippa și de secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan, decreta: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”

Printre basarabenii de seamă care au contribuit la realizarea acestui eveniment istoric s-a numărat și pr. prof. Iacov Arventiev (1871-1945), una dintre figurile legendare ale Basarabiei interbelice.

A fost crescut în sânul unei renumite familii de români din Soroca. Tatăl său fusese timp de 62 de ani diacon-cântăreț al Bisericii „Sfântul Nicolae” din Putinești, iar un frate, părintele Alexandru Arventiev, făcea parte din echipa misionară alcătuită din 98 de preoţi ieromonahi şi cântăreţi ai Eparhiei Chişinăului în Transnistria. Părintele Iacov Arventiev își va aduce din plin contribuția la Moțiunea adunării zemstvei din 13 martie 1917, document care decidea: „Poporul Moldovenesc, înfiinţat de aproape 20 de veacuri de străbunii români şi deosebit apoi între Nistru şi Prut de fraţii săi, rezemat pe principiile marei revoluţii a popoarelor fostului mare Imperiu al tuturor ruşilor, care odată cu libertatea şi egalitatea tuturor indivizilor în faţa legilor a proclamat în primul rând libertatea naţionalităţilor de a dispune singure de soarta şi aşezămintele lor prezente şi viitoare, a proclamat în ziua de 2 Decembrie 1917 Basarabia ca Republică Moldovenească independentă şi de sine stătătoare”. În continuare se arăta: „Ţinând seama că viaţa şi propăşirea economică şi culturală a unui popor sunt în raport direct cu forţa vie şi aptitudinele, cu care Dumnezeu le-a hărăzit, că în unire stă puterea şi că unde-s doi puterea creşte; ținând seama că în timp de 19 veacuri, Basarabia a fost totdeauna un trup cu Moldova de pe dreapta Prutului, şi că soarta ei a fost deapururea legată de aceea a Principatelor dunărene, cu care a îndurat aceleaşi suferinţe, gustând aceleaşi bucurii şi având aceleaşi nevoi; ținând seama că în anul 1812, în urma sângeroaselor fră­mântări ale tuturor popoarelor europene, Basarabia a fost smulsă, fără consimţimântul ei, de la trunchiul politic şi etnografic al naţiunei sale de origine; ținând seama de înălţătoarea pildă dată de tânărul Regat al României în scurtul timp de când a fost recunoscut ca Stat independent, atră­gându-şi prin muncă, prin ordine, admiraţia şi iubirea tuturor popoarelor din lume, şi chiar respectul duşmanului comun. Proclamăm astăzi în mod solemn şi în faţa lui Dumnezeu şi a întregei omeniri, că declarăm unirea Basarabiei cu Regatul României, sub al cărui regim constituţional şi sub ocrotirea legilor căruia de monarhie democratică vedem ­siguranţa existenţei noastre naţionale şi propăşirea economică şi cul­turală”.

Trei ani mai târziu, în toamna anului 1920, părintele Iacov Arventiev va activa ca preot și profesor de religie în parohiile din Dunărea de Jos. În vara anului 1933, documentele îl menționau încă în funcție la catedra Liceului de Băieți din Tulcea.

Deoarece în Convenția de armistițiu încheiată de România cu Uniunea Sovietică, la 12 septembrie 1944, se prevedea ca toți „cetățenii sovietici” internați sau refugiați să fie predați imediat Înaltului comandament sovietic în vederea „repatrierii”, cetățenii sovietici fiind considerați toți aceia care la data de 7 noiembrie 1917 erau supuși ai Imperiului țarist, indiferent dacă la 28 iunie 1940 aveau cetățenia română, în România sovieticii încep o „acțiune generală de identificare și de repatriere a celor originari de peste Prut”.

Este momentul în care părintele Iacov Arventiev, sfătuit şi de vechiul său prieten, Prea­sfințitul Cosma Petrovici, Episcop al Dunării de Jos, se va retrage definitiv din viaţa publică pentru a se nevoi la Mănăstirea Văratec, de unde va pleca la Domnul în primăvara anului 1945.

Astăzi puţini își mai amintesc de numele acestui mare patriot basarabean. La Văratec, mormântul său abia mai poate fi aflat sub buruienile crescute în voie, iar fotografia de pe crucea simplă, din fier, a fost spartă de cei care nu au ştiut vreodată ce a însemnat părintele Iacov Arventiev pentru destinul României unite.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!