Oltenia
Un paşaport cultural pentru oriunde

Un paşaport cultural pentru oriunde

Din punct de vedere gramatical, substantivul „memă” a derivat alte cuvinte, de exemplu, „memetică”, așa cum „genă” a format termenul „genetică”. Învestite cu aceste funcții și capacități, „memele”, cu sediul în creier, sunt partea de soft a programării noastre, în timp ce creierul și sistemul nervos (produse de gene) sunt partea de hard. Mai lămurit, memele pot fi considerate idei, enunțuri valide, mode, valori culturale, care pot produce modificări de atitudini, de viziuni în felul în care sunt percepute datele realității obiective sau predictive.

În spiritul „Memeticii”, Constantin Brâncuși este o asemenea unitate a transmisiei culturale, o memă prin care se fixează datele imagologice românești, ca și M. Eminescu, G. Enescu, M. Eliade. Excepțional ni se pare, în spiritul demersului nostru, studiul lui Noica, Cuvânt înainte, scris la volumul „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, în care filosoful spune: „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată”. Brâncuși este virusul bun al românilor, livrat apoi în zestrea memetică a întregului glob. Îl purtăm în noi toți locuitorii planetei, chiar dacă, să zicem, nu i-am văzut niciodată operele. Numele său este derivat de la „brâncă”, cu sensul de „mână” sau, extensiv, de „membre” („și mâini, și picioare”), la care s-a anexat sufixul „-uș” (cu dublă lecțiune - de agent, ca în „cărăuș”, sau de substantiv locativ, ca în „urcuș, săniuș, derdeluș, dăinuș, ghețuș”). Cuvântul „brâncuș” se traduce, astfel, fie „cel care își folosește mâna sau membrele”, fie „loc în care se merge folosind brațele și picioarele”. Indiferent care ar fi citirea numelui, constatăm că putem vorbi de „predestinarea” celui care îl poartă spre o viață dedicată artei și sacrificiului artistic. De aceea, credem că cel mai potrivit ar fi nu să vorbim, ci să șoptim astăzi despre el, cu multă delicatețe, cu știință de carte, cu bun-simț cultural, cu patriotism, cu naționalism chiar și cu sentimentul valorii, într-un profund spirit religios. Mai ales că el însuși ne-a mărturisit că lucrările i s-au modelat sub palme după ce Dumnezeu i-a poposit în atelier. În analiza geniilor, literatura consacrată ne transmite că nu atât viața lor contează (Schopenhauer concluziona că, „în zdrențe sau în veșminte aurite, geniul tot geniu rămâne”, iar Eminescu, în nota pe manuscrisul Luceafărului, continua, în același sens: „Geniul n-are moarte, dar n-are nici noroc”), ci opera și, mai ales, atributul acesteia, simplitatea la care Brâncuși a ajuns prin credință și perseve­rență. El a fost capabil să-i replice lui Rodin, când a simțit o prea mare presiune din parte-i: „La umbra marilor copaci nu crește iarbă”, într-o manieră similară în care își mărturisea trist trăirile de la Viena și Titu Maiorescu, în Jurnalul său din 1856.

„Cumințenia pământului”

Și pentru că, dintre operele lui C. Brâncuși, astăzi, „Cumin­țenia pământului” apare constant în reclamele publicitare ale televiziunilor, ca obiect banal, care trebuie neapărat răscumpărat de cetățeni până la un termen anume, îmi voi exhiba amărăciunea, referindu-mă succint, cu argumente lingvistice, la această sublimă variantă feminină și cubistă a Gânditorului de la Cernavodă. Din punct de vedere morfologic, structura numelui pare, formal, un superlativ frastic, după modelul „deșteapta pământului/ foarte deșteaptă”, aici „Cumințenia pământului” însemnând „foarte cuminte”. Poate fi citit însă și ca reprezentativ pentru ideea de cumințenie, de smerenie a femeii, aflată într-un echilibru cu Sacrul, surprinsă într-o stare de pace, ca într- o zi de duminică, după Liturghie. Liniile geometrizate ale gurii, ale ochilor și ale nasului, care susțin cel mai bine simplitatea artei autorului și prin care este supralicitată capacitatea intuitivă a publicului, au rolul de a deplasa centrul de interes din­spre interpretarea fizică înspre o hermeneutică a abisului gândirii ei. Sub ochii închiși ai „Cumin­țeniei”, se insinuează o bogăție de experiențe, cum există pe multe chipuri adormite sau cu cecitate, conform lui Platon. Ea pare a spune o rugăciune, comunicând în gând cu Dumnezeu și, mai ales, contemplând în muțenie lumea, în sensul etimologic, dar și religios al verbului „a contempla”. Liniștea care se citește pe chipul ei este o acceptare senină a evenimentelor, putând fi chiar dulcea așteptare a lui Dumnezeu, așa cum, de fapt, ni se par toate operele lui Brâncuși. Iar prin poziția ei este sugestivă pentru ideea că omul lipit ancestral de pământ e „mult mai înalt decât cel aflat în picioare”.

În eseurile sale, Constantin Noica s-a oprit și asupra rodului efortului creator al lui Brâncuși, arătând că efectele lingvistice ale sculpturilor sale sunt infinitivele lungi („n-a sculptat zborul, ci zburarea, n-a sculptat sărutul, ci sărutarea etc...”). Acestea, desprinse de pe piatra Mesei Tăcerii, a Porții Sărutului, dar mai ales de pe materialul din făurăriile aproape uranice ale Coloanei Infinitului, sunt de esență divină, sunt elemente din recuzita morfologică a lui Dumnezeu, reflectând sensurile enstatice ale autorului. Ele vin dintr-o memă de proveniență sacră, fiind un indiciu al componentei noastre ontologice. Iar prin „Cumințenia pământului”, C. Brâncuși a sculp­tat „cumințirea”, adică starea de plăcut echilibru cu cerul!

„Nu mai sunt demult al acestei lumi”

În ideea că mema Brâncuși e una universală, reținem și celebra sa declarație: „Eu am vrut să înalț totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar și pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată”. Decodarea lui referitoare la echivalarea operelor sale cu bucuria ne trimite chiar la invitația lui Iisus la bucurie, din imperativul sacrelor „Fericiri”, iar gestul ultim, de a-și muta patul în atelierul unde L-a întâlnit pe Dumnezeu, echivalează cu o declarație certă despre caracterul divin al creației și creatorului, replica finală întărind aceste convingeri: „Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup... mă aflu printre lucrurile esențiale. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu”.

Cu „mema Brâncuși” suntem posesorii unui cert vector cultural, ai unui pașaport pentru oriunde, pentru că, prin el, ca și prin alți români de geniu, deschidem orice uși ferecate. În acest sens, e un mare semn de bine și de normalitate pentru noi că există o zi națională dedicată lui Constantin Brâncuși. Poate că, de aici înainte, dezvoltarea unei noi paradigme a evoluției culturale, care să și corecteze igno­ranța de până acum, dar să și reorganizeze spațiul cultural pentru a putea așeza altfel valorile, se impune pregnant, mai ales că avem, între memele românești, diamantul Brâncuși. Și mai este cazul să facem o dezinfecție de viruși periculoși, pentru că o lege a memoriei, dar și a inteligenței artificiale, spune că nu trebuie să-i acordăm creierului ori calculatorului libertate necontrolată, ca nu cumva să se infecteze cu nonvalori și să se închidă singur.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!