An omagial
Un prieten providențial al României

Un prieten providențial al României

Ștefana Totorcea, 02 Decembrie 2018

Primul Război Mondial a condus la destrămarea imperiilor multinaționale și a permis autodeterminarea popoarelor. Românii au profitat de conjunctura istorică, organizând în 1918 adunări cetățenești la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, prin care și-au declarat voința de a se uni cu Vechiul Regat. Următorul pas a fost stabilirea noilor granițe și recunoaș­terea interna­țională a României Mari. Un rol crucial l-a jucat în acest sens geograful francez Emmanuel de Martonne, un prieten al românilor, evocat de curând într-o sesiune de comunicări organi­zate în țară.

Dacă ar fi să facem o călătorie cu mai bine de un secol în urmă, am descoperi că o simplă prietenie între doi studenți de naționalități diferite se poate transforma într-o prietenie între națiuni. La finele secolului al XIX-lea, francezul Emmanuel de Martonne studia Literele la Școala Normală Superioară din Paris, unde l-a avut coleg pe viitorul critic literar Pompiliu Eliade. Acesta l-a convins să viziteze și să studieze România.

O legătură sufletească

În 1896, de Martonne îi urmează sfatul și face o călătorie de studiu în Vechiul Regat despre care scrie o teză de doctorat premiată de Academia Franceză pentru viziunea integrantă asupra tuturor aspectelor din ținutul studiat: La Valachie, essai de monographie géographique (1902). În 1906, după studii în Carpații Meridionali, își ia și doctoratul în geografie, cu Recherches sur l'Évolution morphologique des Alpes de Transylvanie (Karpates méridionales). În 1912, a fost ales membru corespondent al Academiei Române „pentru contribuțiile sale la studierea pentru prima dată a geografiei României și a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei”.

În 1918, cunoștea deja în amănunt România. „A cercetat-o din Maramureș până-n Dobrogea, din Banat până-n Nistru. Trăind veri întregi pe plaiurile de munte, nu s-a legat sufletește numai de farmecul formelor rigide, ci a pătruns și sufletul nostru etnic, învățând limba curată și înflorită a ciobanilor, învățători și ai lui Heliade Rădulescu”, scria geologul I. Simionescu. Activitatea științifică l-a recomandat în mod natural ca expert principal al Comitetului de Studiu al Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920).

Pacea care a redesenat harta Europei

Era nevoie de o pace durabilă după destrămarea imperiilor în urma Primului Război Mondial. Inspirându-se din Declarația de Independență a SUA, președintele american Woodrow Wilson propusese paisprezece principii pe baza cărora popoarele să-și exercite dreptul la autodeterminare. Dar cum aveau să fie trasate granițele dintre ele? De Martonne a redactat rapoartele despre Transilvania, Dobrogea, Banat și Basarabia. Pe baza lor, Conferința de Pace a decis cum avea să arate harta României Mari.

În raportul despre Transilvania, francezul scria: „Există în afara Regatului României o masă compactă de aproape 5 milioane de români (...). Ea reprezintă incontestabil elementul cel mai vechi și cel mai viabil al populației, crește mai repede decât celelalte și trebuie în mod firesc să le absoarbă. Această populație românească este mai ales rurală; ea a fost, timp de multe secole, menținută într-o stare de servitute, rămânând fidelă credinței ortodoxe sub o nobilime catolică maghiară sau maghiarizată, care nu le recunoaște drepturi politice decât secuilor și sașilor. (...) Nu încape nici o îndoială că românii din Transilvania (...) preferă unirea cu România, care a făcut, pentru a realiza acest ideal, cele mai mari sacrificii”. În raportul despre Basarabia, scria: „În Basarabia întâlnim poate cel mai autentic specific românesc dintre toate provinciile care compun teritoriul istoric al României. (...) Regiunea este în principal locuită de țărani moldoveni care vorbesc cea mai curată limbă română. Numai elitele sunt rusificate”.

Savantul cu abilități de diplomat

De Martonne a fost convingător în fața premierului francez Georges Clemenceau, căruia i se spunea „Tigrul” și care nu vedea cu ochi buni cauza românească. Pentru că își dorea să fie alături de învingători la masa tratativelor, premierul Ion I.C. Brătianu semnase inițial un protocol secret de susținere a Puterilor Centrale și apoi ezitase până în ultimul moment înainte să angajeze România în război alături de Antantă.

De Martonne a mers și în SUA pentru a-și prezenta argumentele despre granițele de sud și vest ale României. „După discuție, americanii au rămas cu ideea lui. Avea un discurs formidabil, întotdeauna construit pe țintă”, spune profesorul prof. univ. dr. Ioan Ianoș de la Facultatea de Geografie a Universității din București.

Cum s-a trasat granița de vest

De Martonne i-a convins că orașele mari din vest, deși majoritar maghiare (românilor nu li se permitea să construiască în interiorul lor), trebuia să facă parte din România Mare. Prof. Ianoș explică: „Un oraș se bazează pe hinterland. Iar hinterlandul orașelor era locuit de români. Românii erau majoritari cel puțin în partea dinspre munte.

Complementaritatea relațiilor dintre munte și câmpia română, care a stat la baza apariției acestor orașe, a fost esențială. Și legătura feroviară dintre Timișoara, Oradea, Arad, Satu Mare a justificat că o graniță mai la est ar fi lăsat fără ieșire căile ferate care intrau în depresiunile din Apuseni”. De Martonne a definit astfel un nou concept: viabilitatea frontierelor, care trebuie să delimiteze un stat funcțional.

În 1922, de Martonne scria: „Noua Românie (...) ni se prezintă nu ca stat născut din fantezia diplomaților, sau fabricat în virtutea unui principiu abstract, ci în termenii logici ai unei evoluții. (...) Este cât se poate de aproape de idealul național, îi reunește pe aproape toți românii în interiorul unor frontiere oarecum ideale, în jurul citadelei carpatice care a fost mereu inima națiunii române”.

O prietenie între națiuni

Prietenia profesorului de Martonne cu România avea să se concretizeze în schimburi culturale și academice importante. În 1921, la invitația lui Emil Racoviță, Emmanuel de Martonne a susținut la Universitatea din Cluj un semestru de prelegeri urmat de excursii de studiu pe teren cu studenții. Așa a luat naștere Facultatea de Geografie a Univer­sității din Cluj. În 1923, francezul a inițiat crearea Institutului Francez de Înalte Studii, strămoșul Institutului Cultural Francez de azi. La ultima sa vizită în România, regele Ferdinand a dat un dineu în onoarea lui și i s-au decernat titlul de cetățean de onoare al Clujului și de doctor honoris causa al universităților din Cluj și Iași.

Excelența Sa Michèle Ramis, ambasadoarea Franței în România, a declarat la o ședință de comunicări: „În nici un moment al vieții sale cariera lui Emmanuel De Martonne nu a fost despărțită de destinul României. A combinat geniul științific cu simțul politic. A împins efectiv istoria în sensul pe care îl vedem azi. (...) Nu a fost doar un desenator de frontiere, ci și un constructor de punți. Este unul dintre părinții relațiilor franco-române de astăzi. Aș spune că nu este doar meritul lui, ci și al seducției pe care a exercitat-o România asupra sa. România este o țară seducătoare, iar el s-a îndrăgostit fulgerător de ea, o îndrăgostire care a marcat istoria”.

Emmanuel de Martonne şi discipolii săi

La 2 noiembrie 2018, Casa de Cultură Odobești a găzduit sesiunea de comunicări „Emmanuel de Martonne, geograful României Mari”. Au participat ES Michèle Ramis, ambasadoarea Franței în România, dr. Ioan Ianoș, profesor universitar la Facultatea de Geografie a Universității din București, și Șerban Dragomirescu, fost cercetător la Institutul de Geografie al Academiei Române. Acesta a combătut o știre eronată de pe Internet: chiar dacă Robert Ficheux, discipolul lui de Martonne, a avut și el o carieră strâns legată de România, nu el a produs rapoartele pentru Conferința de Pace de la Paris, căci a ajuns aici abia în 1920, la 22 de ani.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!