Lumina literară şi artistică
Un roman al realităţii româneşti

Un roman al realităţii româneşti

Paul Aretzu, 20 August 2017

Viaţa nu are un parcurs predictiv, imperturbabil. Ea este, neprevăzut, influenţată de factori (interni, exteriori) care o distorsionează. Nu este vorba nicidecum de un determinism, ci (mai curând) de un aleatorism, de multe sinuozităţi. În cartea sa Fals tratat de manipulare (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013), Ana Blandiana încearcă să răspundă la întrebarea: „[...] cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinţei mele şi cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? [...] Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, duşmani sau prieteni, instituţii, cărţi, credinţe, idei; fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare - uneori reuşită, alteori nu - de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin” (pp. 5-6). Dar această manipulare este, de fapt, condiţia noastră socială, fără de care nu se poate concepe personalitatea, este interacţiune, în care se impune cel cu argumente mai puternice, este alteritate. Viaţa noastră se împleteşte, vrând-nevrând, cu celelalte voinţe, bune sau rele, directe sau indirecte. De aceea, manipularea poate fi formativă (în cazul unor modele) sau dominatoare. Ceea ce o preocupă în mod special pe marea scriitoare este o problemă morală, felul în care (ea sau imaginea ei) a fost folosită, în interese străine, atât în regimul comunist, cât şi în libertate: „De fapt, poate că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica printr-o singură cheie: aceea a dorinţei de a manipula” (p. 10).

Prima manipulare, pe care şi-o aminteşte, se petrece la vârsta de cinci sau şase ani, când îşi asumă arestarea tatălui său, pentru că, lipsită de vigilenţă şi încrezătoare, nu observase că securiştii au introdus în casă o armă incriminatoare. Îşi va reproşa mereu această vinovăţie. În orice societate (cea dinainte, cea de azi), torţionarii, profitorii, cei lipsiţi de scrupule morale, precum şi victimele lor sunt, spune poeta, deopotrivă, consecinţa unor manipulări. Pornind de la o asemenea aserţiune, cartea devine, în acelaşi timp, una de meditaţii existenţiale şi de confesiuni, de amintiri, întregind personalitatea deja ştiută, polivalentă a autoarei. Aflăm aspecte relevante: „Poate că trăsătura mea cea mai determinantă - calitate aproape ireală şi, cu siguranţă, defect vinovat de multe - a fost de-a lungul întregii vieţi oroarea faţă de putere” (p. 21). În adolescenţă, este dominată de refuzul mental de a deveni adultă. Această etapă, a respingerii frivolităţii maturilor, coincide cu descoperirea cititului şi a scrisului şi cu redactarea, pentru sine, a unui cod scriitoricesc, menit să fie respectat toată viaţa. Moartea tatălui la scurt timp după ieşirea din închisoare a fost, de asemenea, una dintre întâmplările care i-au influenţat decisiv destinul.

Cartea Anei Blandiana este, în principal, una de scrutare etică a propriei existenţe, dar şi a societăţii în care vieţuieşte: „Ea nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege” (p. 5). Poeta se raportează, însă, nu atât la fapte biografice, cât la mari principii (ontologice): timp, nobleţea ancestrală, autenticitatea trăirii, meandrele destinului, intuirea părţii duhovniceşti a omului, legile morale nescrise, libertatea ca eliberare. Aceasta pentru că întâmplările vieţii curente sunt decepţionante, vremelnice, raportate strict la istorie: teroarea regimului, arestările tatălui, percheziţii, interdicţia de a urma studii universitare din cauza originii sociale, interdicţia de a publica, imixtiunea oamenilor politici, a securităţii în viaţa privată a celorlalţi, calomniile: „Povestesc ceea ce mi-a rămas în minte, mai mult senzaţii şi sentimente decât date şi informaţii”. Cartea, în afara faptului că este fin autoscopică, este şi o cuprinzătoare radiografie (rechizitorială şi creştin compasivă) a societăţii (apuse, dar şi a celei actuale). Sunt prezentate frecvent abjecţia, sadismul Securităţii, mârşăvia delatorilor, manipularea, dezinformarea, dar şi frica, lipsa de solidaritate, deznădejdea, renunţarea la idealuri, disperarea şi curajul nebun (cazul lui Radu Filipescu, al lui Ion Bănuţă - exasperat şi vinovat, totodată).

Cu discreţia caracteristică, sunt urmărite momente biografice decisive (relaţiile cu tatăl, consecinţele politice nefaste pentru întreaga familie şi pentru propriu-i destin, căsătoria, trecând peste orice risc, obstacolele în calea publicării cărţilor, apoi, eforturile de acomodare la mentalităţile generaţiei sale, evocarea oamenilor providenţiali din viaţa sa), aspecte (moravuri) ale vieţii literare, alchimia magică a scrisului (soldată cu „violenta senzaţie de fericire izbucnită ca o lumină vorbitoare în momentul terminării unui poem” - p. 11). Sunt aduse în atenţie evenimente din istoria nu prea îndepărtată, cum ar fi violarea secretului corespondenţei în societatea totalitară, scene simptomatice, precum cea cu Suzana Gâdea şi Emilia Sonea, cerberi ai culturii socialiste, amândouă căzute de oboseală la alegerile Uniunii Scriitorilor, aspecte (monotone) ale vieţii private (de fapt, forme de evadare dintr-o realitate sumbră), evoluţia anormală, după toxica naştere a noii societăţi (revoluţia furată, patrimoniul furat, eludarea legilor), comentarea fenomenului Piaţa Universităţii şi amintiri intense cu privire la propria implicare, prime semne de constituire a unei conştiinţe cu adevărat democratice (Piaţa Universităţii, Marşul în alb, înfiinţarea Alianţei Civice), disocierea societăţii româneşti, devenită uşor manipulabilă, relaţia dintre scriitor şi putere, aspecte sociale, economice reprobabile.

Altă serie de texte ţine de domeniul scriitoricesc: declaraţii de artă poetică, despre cum funcţiona şi cum era evitată temuta cenzură, metodele mârşave folosite de Securitate pentru a intimida şi a anihila orice rezistenţă, solidaritatea stenică manifestată de cititori de câte ori poeta a fost ostracizată, tristeţea fără leac a lui Emil Cioran legată de imposibilitatea de a-şi revedea ţara. Manipularea a funcţionat după reguli de manual, producând, după â89, ura care a divizat societatea. Uimesc, prin dezvăluirile lor, relatarea primei şedinţe a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, constituirea Memorialului Victimelor Comunismului, manipulările mass-media, diverse tracasări atrase de invidia şi ura confraţilor.

Angajând frecvent concepte şi pilde morale, scriitoarea relatează şi evenimente concrete, dovedind reale aptitudini narative. De-a lungul timpului, a experimentat diferite soluţii existenţiale, implicându-se în viaţa publică, în diplomaţia culturală, în modelarea pedagogică a oamenilor, preferând însă, în cele din urmă, soluţia singurătăţii creatoare, ca expresie a iubirii. A refuzat categoric, consecvent, angajarea politică - domeniu al celor mai dezgustătoare manipulări - optând pentru activismul civic. Textele - succesive, complementare, lăsate la voia fluxului amintirii - alcătuiesc un portret expresiv, bogat, complex al personalităţii multiple a Anei Blandiana, scriitoarea, militanta civică, soţia delicată, neabandonând principiile, mereu dinamică, responsabilă. Comprimând drame, nenorociri, făcând comentarii esenţiale la cursul istoriei, construind parabole, meditaţii, autoarea îşi pune întrebări (unele insolubile), încearcă să clarifice sensul existenţei şi al propriului destin, să le integreze unui sens moral major. Se configurează, cu fiecare nou text (memorialistic, publicistico-eseistic, de factură morală, confesiv, de auto/cunoaştere, explicativ, mărturisitor) o gamă întreagă de trăsături profund umane (curiozitate, responsabilitate, altruism, teamă, suspiciune, obsesii, decepţii, speranţă, entuziasm, mizantropie, demnitate), care o fac pe autoare puternică şi vulnerabilă, afectuoasă şi austeră, sociabilă şi solitară, relevându-i plinătatea vieţii. Deşi textele au adresabilitate precisă la realitatea socială, politică, morală, culturală, ele nu sunt satirice, nu sunt vehemente, cum se întâmplă de regulă, ci elegiace, exprimând dezamăgirea în faţa deficienţelor omeneşti incorigibile. Cartea se încheie cu imaginea absurdă (prezentă şi într-un volum de poezii) a unui orologiu căruia nu-i sunt imprimate orele, semn al neantului sau al infinitului.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!