Reportaj
Un taxi cu bomboane circulă liber prin Bucureşti

Un taxi cu bomboane circulă liber prin Bucureşti

Raluca Brodner, 20 Martie 2015

„Bine aţi venit în taxiul cu bomboane! Poftiţi o bomboană! Spuneţi, vă rog, spre ce adresă pornim?“, cu aceste cuvinte sunt întâmpinaţi zilnic bucureştenii care au şansa să comande o cursă pilotată de Ion Cristian Roman. Mai mult decât un simplu şofer de taxi, bărbatul s-a făcut cunoscut  prin modul original de a-şi trata pasagerii. Însă un fapt mai puţin cunoscut este acela că domnul Roman oferă, săptămânal, cărţi, dulciuri, jucării copiilor de la un spital din Capitală, gest care îl recomandă drept un model demn de urmat.

Recunosc deschis, prima dată când mi-a întins o bomboană cu cappuccino (de calitate!), imediat după ce am urcat în taxi, am privit pe sub gene în oglinda retrovizoare, am potrivit între degete răvaşul dulce învelit în celofan şi, fără nici o ezitare, i-am dat drumul în buzunarul paltonului. Deşi zâmbeam în sinea mea, sfatul mamei din copilărie - „nu e bine să primeşti nimic de la străini!“ - îmi şoptise deja şi a fost mai puternic decât instinctul de moment al papilelor gustative. Surpriză însă, cursa cu automobilul s-a dovedit una confortabilă, sigură şi agreabilă, având în vedere prezenţa de spirit a şoferului şi muzica bună care se derula pe fundal.

La următoarea întâlnire, mi-a oferit cu generozitate două dintre cele mai fine sortimente de ciocolată cu care îşi răsfaţă clienţii. Nu l-am mai refuzat! Din contră, am împărţit şi altora.

Aşa înţelege domnul Ion Cristian Roman să trăiască printre oameni: bucurându-i. Este o cascadă de zâmbete şi pe cât de masiv, pe atât de sensibil şi atent la nevoile altora. Cu felul său de a fi, a câştigat mulţi prieteni, notorietate, respectul şefului şi al colegilor de la firma unde lucrează.

Cărţi, jucării, dulciuri, desene colorate, amintiri

„Prima dată, am oferit bomboane, prin anii '90, copiilor care cerşeau la semafoarele de la Unirea. La începuturile mele ca taximetrist, acum aproape patru ani, eram foarte bucuros când mă lua cineva, nu ştiam ce să ofer în semn de recunoştinţă, aşa că bomboanele au fost şi sunt modul meu de a împărţi câştigul cu cei ce mă ajută să-l dobândesc şi, totodată, de a le mulţumi. Acest mic cadou nu este o momeală, ci un pretext de a face oamenii să se bucure“, ne-a spus domnul Roman.

Dependent de zâmbetele celorlalţi, dar mai ales de cele ale copiilor, în timpul liber, sâmbăta mai ales, Cristian Roman merge la Spitalul „Budimex“ să ducă dulciuri, jucării şi cărţi prichindeilor bolnăviori. O face de vreun an de zile şi nu a obosit, ba chiar i-a convins şi pe alţii să-i urmeze gestul.

„Biblioteca pentru copii, ca şi taxiul cu bomboane, este una atipică, deoarece o alimentez săptămânal şi mă bucur când, cu fiecare vizită, descopăr că s-a mai luat o carte din raft. De regulă, ele nu se mai returnează. Am grijă să asigur un stoc constant şi pentru mamele copiilor, şi pentru personalul medical care petrece zi şi noapte alături de pacienţi. Deoarece nu am vrut ca valul de simpatie de care mă bucur să mă învăluie doar pe mine, ci pe cât mai mulţi, în special pe copii, aceştia din urmă se bucură de atenţia unor sponsori, printre care se numără şi firma la care sunt angajat. Ideea de a-i vizita pe micuţii internaţi mi-a venit după ce am cunoscut o fetiţă din Târgu Jiu, pe care am luat-o în taxi şi am dus-o la «Budimex». Mi-a lăsat un desen pe o hârtiuţă, drept amintire, pe care îl port tot timpul cu mine, ca pe un document valoros. Ar mai fi de spus şi faptul că am stat în spitale cu fraţii mei bolnavi şi cunosc bine atmosfera de acolo. Eram oripilat să văd pacienţi citind un ziar pe toate părţile, şi acela împrumutat de la unul la altul. Nu era o carte în spital! Dacă oamenii mari mai citesc câte un ziar, copiii ce citesc? Aşa că le duc eu cărţi, cu ajutorul unei edituri şi din donaţiile făcute de prieteni, cunoscuţi“, explică domnul Roman.

De altfel, cărţile, ca şi bomboanele, iconiţele, creioanele colorate şi hârtia, nu-i lipsesc taximetristului filantrop din bordul maşinii. A oferit gratuit rafturi întregi de cărţi pasagerilor din taxi, care au avut şansa să comande o cursă în Ajun de Crăciun, de Dragobete, de 1 Martie sau de 8 Martie. Pentru sine păstrează spre lecturare, de câteva săptămâni încoace, un volum de Mircea Eliade.

Şi pentru că nu are astâmpăr (poate şi pentru că dorul de Dragoş, fiul său plecat în Anglia, nu-i permite să stea prea mult fără ocupaţie), o dată la două luni se întâlneşte cu prieteni mai vechi şi mai noi la o ceainărie din Capitală, organizează diferite evenimente, ocazie cu care mai primeşte câteva cărţi şi jucării pentru copiii de la spital.

„Numai dacă Dumnezeu vrea“

„De câte ori iau nişte tineri în maşină, caut să mă comport ca şi cum ar fi copiii mei. Gândesc că dacă eu îi ajut pe aceşti copii şi tineri, poate cineva în Anglia îl ajută şi pe Dragoş al meu. Există un echilibru divin şi mai devreme sau mai târziu plătim sau suntem răsplătiţi pentru tot ce facem sau nu facem“, rosteşte cu emoţie domnul Ion Cristian Roman.

Programul aglomerat nu-l ţine pe domnul Roman departe de biserică, unde merge săptămânal. Este foarte ataşat de comunitatea de la Biserica „Sfântul Ilie“-Rahova şi poartă mult respect preoţilor slujitori despre care vorbeşte cu încântare. Nu crede să fi fost întâmplător momentul în care părinţii săi, catolici fiind, au decis să-şi boteze copiii într-o biserică ortodoxă din apropierea casei. Cum întâmplare nu este nici situaţia sa actuală, aceea de a fi atât de aproape de oameni, pentru oameni, fie ei mari sau mici, după o viaţă în care a fost un căutător inventiv, neobosit şi a încercat mai multe profesii.

Cu modestie, Cristian Roman îşi încheie pledoaria pentru bine, frumos şi înţelegerea unui tâlc dincolo de înţelesurile obişnuite: „Eu nu sunt cel mai bun taximetrist, dar sigur sunt cel mai dulce. Taximetria înseamnă 90% rutină, sunt adrese la care trebuie să ajungi cu ochii închişi, iar eu bâjbâi mai mult. Nu e uşor să stai ore în şir în trafic, să fii sub presiunea străzii, a clienţilor. De aceea am încercat să-mi fac nişte reguli proprii şi să pornesc pe nişte principii, cum ar fi acela că orice este mai mult decât nimic. Apoi, mă gândesc mereu că numai dacă Dumnezeu vrea o să ajung acolo şi dincolo. Principiul acesta mă eliberează de orice formă de stres şi nu mă lasă sub presiunea banului sau a timpului. Ţin să păstrez o măsură în toate! Eu zic că am pasagerii pe care îi merit, iar pasagerii mei sunt oameni frumoşi“


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!