Lumina literară şi artistică
Unicitatea unui fenomen

Unicitatea unui fenomen

Costin Tuchilă, 26 Noiembrie 2017

O poezie a lui Nichifor Crainic, Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Où sont-ils ceux qui nâexistent plus?, dă titlul antologiei bilingve de poezie din închisori, realizată de Paula Romanescu şi apărută în excelente condiţii grafice la Editura Betta din Bucureşti (2012), cu o prefaţă de Dan Puric şi ilustraţii de Adina Romanescu. Aceasta este a doua selecţie, mult mai amplă, din creaţia poetică a deţinuţilor politici pe care Paula Romanescu o publică, după Poésie enchainée (1999), lansată în Franţa, la Salonul de Arte şi Carte „Artistes pour la Liberté“ de la Angers. Pe lângă dimensiunile sale, incomparabil mai mari faţă de prima culegere, noua antologie se impune prin varietatea stilistică şi bogăţia de motive subsumate unei teme generale, cea a recluziunii, alungând, prin selecţia operată, impresia de posibilă monotonie. Numărul autorilor la care s-a oprit Paula Romanescu - 89 - nu este întâmplător: „Prezenta antologie reuneşte 89 de poeţi, ca tot atâtea trepte care au dus la acel decembrie â89 - trudnică şi însângerată cărare a întoarcerii în noi”.

Prin amploarea şi prin valoarea lui literară, fenomenul în discuţie, poezia închisorilor scrisă de autori români, este un caz unic în literatura universală, probabil şi pentru că la noi detenţia politică a avut poate nu atât dimensiuni de neîntâlnit în alte părţi, cât forme de tortură fizică şi psihică greu de imaginat. Ca şi în proza memorialistică pe aceeaşi temă, publicată masiv după 1989, a rezultat de aici un tablou uriaş, care, pe lângă valoarea lui documentară, are şi una literară certă. Aceasta este observabilă mai ales într-o antologie ce cuprinde, pe lângă nume consacrate şi texte binecunoscute, şi multe altele, oferind astfel o imagine elocventă a fenomenului. Transmisă în fel şi chip, circulând între zidurile închisorilor, prin semnale Morse, cu spaima subînţeleasă, şi mai ales memorată, poezia alcătuieşte, cum spune Paula Romanescu, „o bibliotecă vie, pe care n-au putut s-o distrugă nici focul, nici frigul, nici foamea, nici tortura, nici ura oarbă, nici moartea”.

Pe lângă poeţi consacraţi, ca Radu Gyr sau Nichifor Crainic, din care au fost selectate textele cele mai elocvente pentru tema în discuţie (poemul care dă titlul antologiei, apoi Cântec după gratii, Cântec de departe, Întuneric de Nichifor Crainic, As-noapte Iisus..., Vorbitor, Cumetri de singurătate de Radu Gyr), antologia Paulei Romanescu reţine şi autori care au scris ocazional poezie, dar ale căror texte sunt binevenite şi stau mărturie inclusiv asupra diversităţii de motive de care vorbeam. Poezia închisorilor nu este numai una esen­ţial­mente religioasă, în ciuda faptului că, la autorii al căror nume este pe buzele tuturor, acest aspect prevalează, figurile biblice, răsfrângerile de motive religioase, de sorginte ortodoxă, încercarea de salvare prin credinţă fiind recurente. Iată o terifiantă viziune a lui Corneliu Deneşan: „Suntem morţii, vărgate umbre/ Străvezii, fără vorbe, fără zâmbet,/ Stăpâni ai colţurilor sumbre./ Nădejdile în noi zvâcnesc încet -/ Ceasornice de lut dospit şi fiert.// Noi pipăim pereţii de cavou/ Cu degetele lungi şi noduroase,/ Din ei să smulgem poate ceva nou,/ Să strângem stropi din zările ceţoase,/ Dar dincolo mereu e numai gol.// De fier şi frig, tot osul ni-i scobit./ Pe noi, pe vineţii strigoi,/ Sătui de sânge şi de hoit,/ Alţi morţi, mai morţi ca noi,/ Ne-ntorc prin smoală-n icnet şi blestem. (...)” (Suntem morţii). În versiunea franceză a Paulei Romanescu, versurile dobândesc un plus de eufonie: „Nous sommes les morts, spectrales ombres/ Vergées, sans voix et sans sourire,/ Nous sommes les maîtres des coins sombres./ L'espoir en nous n'est qu'un délire -/ Horloges de terre prête à bouillir.// Nous, nous tâtons les murs de caveau/ Avec de longs doigts osseux/ Pour y trouver peut-être du nouveau,/ Pour ramasser des gouttes de ciel brumeux/ Mais d'outre bord, ça sonne toujours creux.// De fer et de froid, nos os en sont brisés,/ Nous, sombres spectres violets,/ De sang et de charognes rassasiés,/ Nous sommes traînés par la poix, par la boie,/ Par dâautres morts, plus morts que nous. (...)” (Nous sommes les morts).

Cutremurătoare sunt şi aceste versuri ale unui muzician şi filolog, Simion Giurgeca, folosind într-un mod personal motivul umbrei, cu o pendulare oarecum surprinzătoare între reflecţia laică şi cea religioasă: „Lumina nu are umbră./ Numai corpurile au umbră/ Dacă există ceva să le lumineze.// Soarele ar putea să aibă şi el umbră./ Dacă am vedea umbra universului,/ Ce n-am face să vedem/ şi umbra infinitului!// şi totuşi sunt oameni care n-au umbră!// El, «Omul», nu are «umbră»// Vai, vai!/ «Umbra» Lui/ a întunecat soarele!” (Umbra); „La lumière n''a pas dâombre./ Les corps en ont seulement/ si par hasard/ la lumière leur tombe dedans.// Le soleil pourrait lui aussi sâombrager.../ Si on pouvait voir/ L'ombre de l'univers,/ On aimerait tant/ Voir l'ombre du temps,/ Agrandie infiniment...// Et pourtant il y a des gens/ sans ombre;/ Lui precisement, Celui/ Que L'on appelle/ «L'Homme sans ombre»...// Hélas, hélas!/ Son «Ombre» - claire merveille -/ assombrit le soleil!” (L'Ombre).

S-ar putea cita multe asemenea texte dintre cele reunite în antologia Paulei Romanescu, căreia îi aparţin aproape integral traducerile (excepţie fac câteva poeme de Radu Gyr), într-o frumoasă şi rafinată limbă franceză, găsind mereu cele mai expresive echivalenţe, pentru a evidenţia bogăţia artistică şi caracterul de unicitate al acestui fenomen reprezentat de poezia închisorilor în literatura română.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!