An omagial
Unirea, rezultatul unui proces istoric continuu

Unirea, rezultatul unui proces istoric continuu

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 23 Septembrie 2018

Apropierea sărbătoririi Centenarului Marii Uniri reprezintă un moment special pentru întreaga națiune română și un eveniment unic pe care societatea noastră îl parcurge anul acesta. De aceea, se cuvine ca acest fenomen istoric, am spune primordial al României de astăzi, să fie cunoscut de către toată lumea. Cum s-a realizat Marea Unire? Care sunt bornele și ideile care au premers acestui fapt? Cum s-a derulat procesul în sine? Cine sunt personalitățile care au înfăptuit acest ideal? Reprezintă întrebări ale căror răspunsuri ar trebui cunoscute de către toată suflarea românească. Pornind de la aceste aserțiuni, ar fi potrivită o privire în oglindă între anii 1848 și 1918.

Istoriografia românească, în special cea din spațiul transilvan, a fost preocupată de-a lungul timpului de analiza fenomenului istoric al Marii Uniri, pornind de la geneza acestei idei și până la transpunerea ei în practică. Așa se face că istoricii secolului XX, dar din generații diferite, precum Silviu Dragomir, David Prodan, Dan Berindei, Liviu Maior ori Nicolae Bocșan, ca să enumerăm numai câțiva dintre cei care s-au aplecat asupra studiului istoriei moderne a României și Transilvaniei, au concluzionat că în ansamblul său Marea Adunare Națională de la Alba Iulia se află în siajul ideilor pașoptiste.

Revoluția de la 1848 a fost, fără îndoială, evenimentul fondator al programului politic care a generat trei evenimente istorice cruciale: Unirea de la 1859, Independența - 1878 și Marea Unire de la 1918. Atunci, la 1848, Mihail Kogălniceanu a fost cel care a definit unirea ca fiind „cheia de boltă a edificiului nostru național”, el realizând că numai prin unire vor reuși românii să devină o forță, iar energiile creatoare ale acestui neam vor fi descătușate și vor putea să se manifeste plenar. Timpul i-a dat dreptate, iar contexte favorabile au permis ca, rând pe rând, în etape, acest proces să devină realitate și aici, discutând despre contexte, ajungem la o dezbatere prezentă în rândul istoricilor contemporani: Unirea este o urmare a Marelui Război ori un rezultat al unor complexe acumulări istorice? Ar fi existat Marea Unire fără Primul Război Mondial?

Evident că răspunsul nu este simplu, pentru că în toate cele trei interogații există un sâmbure de adevăr, cu amendamentul că, fără acele istorice acumulări ale identității și conștiinței naționale românești, unirea ar fi avut, poate, alte conotații. Ar fi părut mai degrabă un proces dictat de elite, decât ceea ce a fost în realitate - un fenomen cu rădăcini puternice și intens conștientizate în rândul poporului și asumat de către acesta.

Geneza ideii de Adunare Națională și ecoul său în timp

Există în spațiul transilvan o tradiție a adunării naționale, ea începe în secolul al XVIII-lea, cu momentul în care Inochentie Micu, înainte de a pleca la Viena, în 1744, convoacă „sinodul general” cu reprezentanți ai românilor din toate clasele sociale, atât ortodocși, cât și greco-catolici. Ideea este dusă mai departe și de Supplex Libellus Valachorum din 1791, care vorbea despre o Adunare Națională a Românilor, însă momentul care impune în conștiința ardelenilor Adunarea națională ca organism reprezentativ este cel al Revoluției de la 1848.

Adunarea Națională de la Blaj de pe Câmpia Libertății din 3/15 mai 1848 are în ea o mulțime de elemente simbolice, care trebuie interpretate din prisma raportului dintre sacralitate și unire: prezența centrală a elementului religios exprimat simbolic prin gesturi, discursuri, dar mai ales prin intermediul jurământului rostit de către toți participanții și încheiat cu formula „Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi dee mântuirea sufletului. Amin.” Interesant este că se vorbește despre unitate confesională. În același timp, există un respect reciproc între ortodocși și greco-catolici, exprimat inclusiv prin paritatea reprezentativității ori a funcțiilor. Astfel, președinții Adunării au fost aleși Episcopul Andrei Șaguna (ortodox) și Episcopul Ioan Lemeni (greco-catolic), iar acest echilibru confesional la funcții în adunările românilor se menține inclusiv la 1918.

Prin urmările sale, Adunarea Națională de la Blaj este punctul de referință al revoluției în spațiul transilvan, ea contribuind și mai mult la întărirea coeziunii națiunii române din Ardeal. Revoluția de la 1848 a fost înfrântă, dar ideile ei au triumfat în întreg spațiul românesc. În Transilvania din 1849 și până la 1918, memoria Adunării de la Blaj este întreținută și cultivată cu sfințenie. Ea este un moment de reper al unității românilor, de aceea în fiecare an diversele organizații culturale, bisericile sătești organizau adunări de sărbătorire a zilei de 3/15 mai 1848 ori de comemorare a victimelor revoluției. De aceea, în 1918, ideea de a organiza o Mare Adunare Națională a repre­zen­tanților românilor a părut firească, iar participanții au avut în minte însemnătatea istorică a acțiunii lor, raportându-se la cea din 1848. La 1918, cei care au răspândit acest spirit al Adunării au fost preoții, tinerii studenți și soldații întorși de pe front.

Adunările de la 1848 și 1918. Continuități și repere identitare

Petrecute la o distanță de 70 de ani între ele, cele două evenimente istorice frapează printr-o mulțime de elemente de continuitate: ele sunt punctele centrale ale Revoluției și Unirii, ambele se bucură de o participare substanțială și reprezentativă a populației, prezența unui caracter de sacralitate – invocarea lui Dumnezeu, oficierea de slujbe și rolul episcopilor ortodocși și greco-catolici ca figuri importante ale evenimentelor, ambele sunt precedate de adunări preliminare. Interesant este că inclusiv atitudinea autorităților austriece și maghiare este similară atât la 1848, cât și la 1918, în sensul că s-a încercat obstrucționarea și stoparea acțiunilor românești, existând numeroase pierderi umane de partea românilor. Alte aspecte demne de semnalat pe linia de continuitate a celor două adunări sunt modul civilizat, buna organizare și ordinea în care s-au desfășurat acestea. Poate cel mai important element comun al celor două adunări istorice este acela al consecințelor, în sensul că au existat transformări importante în cadrul societății românești. Se impune precizarea că la acest capitol al urmărilor are loc ruptura între cele două fenomene istorice pentru că, de departe, la 1918 consecințele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia au un impact și o rezonanță istorică incomparabil mai mare în raport cu cele ale anului 1848.

Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 a fost punctul terminus pentru românii ardeleni – acela al asupririi lor, un punct de reper al istoriei românești și, evident, un nou parcurs istoric în cadrul statului românesc, acolo unde ei se exprimă plenar și contribuie la progresul civilizației românești și afirmarea valorilor naționale în spațiul european.

România de azi este și ea un rezultat, dar și o moștenire a Marii Adunări de la Alba Iulia, a acelei generații extraordinare care a avut puterea și geniul de a scrie istorie, generație a cărei memorie trebuie să o cinstim nu doar acum la Centenar, ci pentru totdeauna.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!