Harta României Mari, „de la Nistru pân’ la Tisa”

„Unirea Românimei e visul meu de fier!”

Irina Bazon, 14 Ianuarie 2018

Dacă prin opera sa poetică – acest tezaur nepreţuit al culturii române, definitoriu al fiinţei noastre – Eminescu este „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea), fiind făuritor de limbă şi de cultură română, prin scrierile sale jurnalistice s-a impus ca analist social, economic şi politic riguros, lucid, curajos şi foarte bine informat (poate cel mai informat din timpul său). Luând parte „la tragedia neamului românesc”, cum spunea Mircea Eliade, Eminescu s-a consacrat, cu întreaga sa fiinţă, până la jertfa de sine, idealului unității naţionale, pe care nu a mai trăit pentru a-l vedea împlinit.

Manifestând o ­înaltă conştiinţă de român, Eminescu s-a pus deplin în slujba acestei ţări, a adevărului, a intereselor românilor oprimaţi sau privaţi de drepturi în teritoriile ocupate, ale ţăranilor exploataţi şi înrobiţi, fiind un neclintit apărător al drepturilor naţionale, un luptător dârz, incoruptibil, intransigent în faţa nedreptăților şi, tocmai de aceea, incomod. „Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer/ E-unirea Românimei… E visul meu de fier/ Ce l-am visat o viaţă făr’ să-l pot ridica./ Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,/ Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,/ Las Românimii toate grozavul frumos vis/ Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!”, nota Eminescu în seria de fragmente dramatice redactate în 1867 şi publicate postum sub titlul „Mira”. „Românul absolut”, cum l-a numit Petre Ţuţea, spunea că istoria poporului nostru este „un şir neîntrerupt de martiri”. La condiţia aceasta de jertfă a fost părtaş şi Eminescu prin modul cum s-a dăruit pe sine pentru a da glas, în chip inegalabil, ­ethosului şi geniului acestui popor din care Dumnezeu l-a „sorbit” ("Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”, mărturisea el), dar şi durerilor, năzuinţelor, zbuciumului şi dramei neamului românesc, cu a cărui soartă s-a identificat.

În calitate de ziarist, prin scrisul său, ca „expresie a demnităţii naţionale” (potrivit eminescologului Dimitrie Vatamaniuc), Eminescu a contribuit la formarea şi consolidarea conştiinţei unităţii naţionale. Şi Slavici şi-l aminteşte astfel: „N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea nea­mului românesc.”

„Suntem români şi punctum”

Un prim eveniment important care îl evidenţiază pe Eminescu ca luptător pentru împlinirea idealului de unitate este manifestarea grandioasă de la Putna, din august 1871, când s-a serbat împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii. Eminescu a lansat deviza „În unire e puterea”, care i-a însufleţit pe studenţi. Astfel, societăţile studenţeşti de la Viena au plănuit organizarea serbării naţionale. Vestea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, stârnind entuziasm. Evenimentul fusese de fapt plănuit cu un an în urmă, când autorităţile austro-ungare încercaseră să-l interzică şi, din cauza împrejurărilor neprielnice, a trebuit să fie amânat. Împreună cu Ioan Slavici, Eminescu a făcut parte din comitetul care s-a ocupat cu pregătirea acestui eveniment. La serbare au participat personalităţi ale vremii şi a cântat şi elevul Ciprian Porumbescu, care ulterior i s-a adresat tatălui său spunând: „Tată, am cântat Daciei întregi”. Pe mormântul lui Ștefan cel Mare a fost depusă o urnă de argint în care a fost pus pământ din toate teritoriile româneşti.

În discursul său omagial de la Putna, tânărul Eminescu dă voce aspiraţiilor poporului român, subliniind că nu copierea unor legi şi deprinderi străine ne ajută să progresăm ca popor, ci faptul de a nu ne uita identitatea şi caracterul naţional, folosindu-le ca bază pentru dezvoltarea noastră. În discursul său sunt anticipate idei pe care le va dezvolta mai târziu ca ziarist, când va formula teoria statului organic. „Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării! Suntem români şi punctum. Noi susţinem că e mai bine să ­înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri”, lămureşte cu fermitate Eminescu. El mai vorbeşte despre valoarea nepreţuită – care, aşadar, nu poate fi măsurată în bani sau diverse compensaţii – a teritoriilor şi pământului românesc: „Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”.

„Idealul românilor este menţinerea unităţii limbii strămoşeşti şi a Bisericii naţionale”

Un alt eveniment semnificativ menit să coaguleze şi să stimuleze energiile naţionale a fost ceremonia desfăşurată pe 5 iunie 1883 la Iaşi, cu prilejul dezvelirii impunătoarei statui ecvestre a lui Ştefan cel Mare (care astăzi este amplasată în faţa Palatului Culturii). La eveniment au participat aproape 10.000 de români din toate provinciile româneşti, iar Eminescu a fost prezent ca delegat al ziarului „Timpul”, însă şi în calitate de reprezentant al Societății Carpații. Această societate discretă, înfiinţată la o dată aleasă simbolic, 24 ianuarie 1882 (după cum ştim, pe 24 ianuarie este sărbătorită Mica Unire), îşi propunea atingerea idealului unirii Transilvaniei cu România şi era considerată periculoasă de austro-ungari. La acest eveniment, Eminescu urma să recite „Doina”, însă a prezentat poezia seara, în cadrul şedinţei societăţii „Junimea”. Evenimentul a fost perceput ca o provocare de austro-ungari, care au ameninţat cu desfacerea relaţiilor diplomatice. Pe 28 iunie 1883, ziua în care Societatea Carpaţii a fost desfiinţată, iar poetul dus în cămaşă de forţă la sanatoriul lui Şuţu, România a primit un ultimatum, fiind forţată să semneze un tratat de umilinţă cu Puterile Centrale, condiţia pusă fiind expulzarea ardelenilor din România şi interzicerea protestelor pentru eliberarea provinciei.

Trebuie spus însă că Eminescu respingea recurgerea la violenţă şi ideea luării prin forţă a provinciilor ocupate, ştiind că acesta ar fi fost un plan nerealist. El a luat poziţie împotriva interzicerii de către autorităţile ungare a utilizării limbii şi a manualelor româneşti în şcoli şi împotriva prigonirii Bisericii. „Idealul românilor din părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a Bisericii naţionale... Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult... Nu veleităţile unei vieţi de stat, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim, ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin ("Curierul de Iaşi", noiembrie 1876, în "Opere", vol. IX). În călătoriile sale prin provinciile româneşti, el constatase unitatea lingvistică a românilor, considerând limba un element esenţial de unitate şi de solidaritate şi ca având un rol important în consolidarea conştiinţei de neam şi în menţinerea acelui „tezaur sufletesc” ca „reazim moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene”. Numai prin limba proprie unui popor i se imprimă în suflet „preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor”.

Biserica Ortodoxă cu rol crucial în consolidarea unităţii limbii

Eminescu era un cunoscător profund al istoriei, culturii şi fiinţei româneşti, citind cronicarii şi întreaga literatură română de până în vremea sa, dar şi cărţi bisericeşti. În scrierile sale ziaristice, Eminescu se referă la faptul că românii, indiferent de provinciile de unde proveneau, se judecau între ei după dreptul lor propriu. „Care-a fost acest drept consuetudinar la care ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni n-a găsit de cuviinţă să-l codifice. În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că, şi în această privire, erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpăta o singură formă scrisă” ("Timpul", 1 aprilie 1881, în "Opere", vol. XII, p. 122).

Marele ziarist recunoaşte Bisericii Ortodoxe, ca biserică naţională, rolul crucial în consolidarea unităţii limbii („Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”) şi a unităţii etnice a poporului român, fiind „singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre”, astfel că „cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” ("Timpul", 2.02.1879, în "Opere", 1989, vol. X). Poetul a cunoscut şi a afirmat meritul uriaş pe care l-a avut Biserica Ortodoxă în Transilvania, unde aceasta a întemeiat şi sprijinit şcoala şi unde a fost un reazem de nădejde pentru români în lupta lor pentru a-şi apăra drepturile. „În Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţământul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de câmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi” ("Timpul", 6 septembrie 1880, în "Opere", vol. XI). Eminescu subliniază că „noi, românii, formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca Biserică Ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională”.

În scrierile sale, el face referire deseori la marii cronicari români care atestă unitatea de limbă, de credinţă, dar şi în ceea ce priveşte rânduielile juridice, a românilor din spaţiul vechii Dacii: „Miron Costin, în suta a şaptusprezecea, constată unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familială. El descrie curăţenia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi Ţării Româneşti, constată identitatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp, cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte, prin cărţi, o normă unitară în rostire şi în scriere” ("Timpul", 14 august 1882, în "Opere", vol. XIII).

Un alt factor de unitate observat de Eminescu inclusiv în urma peregrinărilor sale, cu prilejul cărora a cules folclor, animat de dorinţa de a aduce la lumină şi a valorifica tezaurul limbii strămoşeşti, este literatura populară, atât de iubită de poet. „Alături cu limba există, ca element de unitate, literatura ­populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinţa de-a se răspândi la toţi românii”, ­notează el (ibidem).

„Nemaicrezând oamenii în ordinea divină, au proclamat banul ca unică măsură pentru ei”

Poetul nostru naţional şi de­săvârşitul român a înţeles că, în menţinerea unităţii neamului, credinţa are un rol determinant. El a vorbit despre pericolul pierderii credinţei, asupra căruia va atrage atenţia mai târziu cel mai mare teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, care a spus că, atunci când credinţa – elementul creştin ca factor unificator – slăbeşte, naţiunea începe să se descompună, conştiinţa unui destin comun se destramă, comuniunea dintre români se şubrezeşte („Din pricina slăbirii credinței, națiunile europene trec azi prin criza grozavă a destrămării, a decăderii lor în starea de masă”, avertiza părintele).

Acelaşi lucru îl remarcă şi Eminescu atunci când notează că, „nemaicrezând oamenii în ordinea divină (…), au preferat egalitatea oricărei alte consideraţiuni, au preferat-o scutului ce şi-l crease (societatea, n.n.) în contra concurenţei superficiale, au nivelat orice deosebire de clase şi au proclamat banul ca unică măsură pentru oameni, pe orice cale ar fi fost el câştigat. De atunci încoace, banul începu a ţine loc de talent, de muncă, de orice calitate şi predispoziţie înnăscută” ("Timpul", 27 martie 1881, în "Opere", vol. XII). Prin urmare, banul devine „liantul” într-o societate masificată, în care relaţiile de profunzime se corodează, iar puterea comunităţilor slăbeşte tot mai mult, puterea fiind transferată unor instituţii şi entităţi impersonale, străine de specificul unei comunităţi, dat de credinţa, cultura, istoria ei.

Ziaristul de la „Timpul” a denunţat necruţător formele şi tendinţele cosmopolite pe care „pătura superpusă” (politicianismul orientat doar spre funcţii şi „avere fără muncă”) le importa şi promova în ţara noastră şi care aveau un efect dizolvant asupra fiinţei naţionale şi a unităţii nea­mului. „Atotputernicia statului cosmopolit de astăzi distruge în acelaşi grad Biserică şi naţionalitate”, atrăgea atenţia marele jurnalist. Atrofierea sentimentului religios are consecinţe distructive asupra poporului nostru: „Ireligiozitatea (...) se întinde într-un ritm înspăimântător. Căci, la drept vorbind, credincioşii bisericilor nu prea au ştiinţă deplină despre dogmele şi canoanele cari îi stăpânesc: ceea ce formează adevărata tărie a bisericii este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti. Acest sentiment piere pe zi ce merge în România: comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate cari existau între toate clasele societăţii şi cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de câştig fără muncă” ("Timpul", 6 septembrie 1880, în "Opere", vol. XI).

A împiedicat neamul românesc să devină un „popor de indivizi”

Tendinţele „liberalismului cosmopolit” loveau tocmai în elementele de unitate pe care Eminescu le afirma statornic şi cu luciditate, fiindcă reformele în spiritul acestui curent „rupeau bucăţi câte unul din elementele vieţii naţionale; azi prerogativele politice ale proprietăţii istorice, mâni biserica, poimâni breslele, până ce toată combinarea organică, datorată veacurilor, s-a prefăcut într-o grămadă de indivizi fără nici un fel de legături între ei decât acelea ale unui interes momentan. Dar o grămadă de indivizi nu e un popor, precum o movilă de frunze şi rădăcini uscate nu e pădure. Acest rezultat l-au avut în România lepădarea tradiţiei, lipsa de simţ istoric, pripa de-a ajunge, fără cultură şi fără avere suficientă, la rezultatele civilizaţiei apusene” ("Timpul", 30 septembrie 1882, în "Opere", vol. XIII).

Lupta lui Eminescu în planul limbii şi culturii, dar şi în plan politic şi social, a fost pentru a împiedica neamul românesc să devină un „popor de indivizi” aflat la discreţia oricăror spoliatori slujind interese străine. Nicolae Iorga spunea că Eminescu reprezintă „afirmarea unităţii româneşti eterne”, iar întreaga sa operă, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului. Cred că este potrivit să încheiem cu acest îndemn al său, mai valabil parcă decât oricând şi care pare să-l fi adresat nu doar contemporanilor, ci şi nouă, celor de azi: „Trebuie să simţim şi să ne înţelegem cu acurateţe unul pe altul, pentru ca să facem de ruşine viclenia inamicilor noştri comuni, a căror ţintă rămâne totdeauna aceeaşi şi care nu vor nimic mai puţin decât de a ne dezbina”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!