Unitatea românilor în perioada lui Mihai Viteazul

Unitatea românilor în perioada lui Mihai Viteazul

Dumitru Manolache, 06 Februarie 2018

Epoca lui Mihai Viteazul, voievodul unificator al celor trei țări române, este, fără nici un fel de îndoială, una în care exista deja, chiar dacă nu cristalizată, o conștiință a originii, credinței, limbii comune și a unității de neam. O dovedesc multe din actele politico-diplomatice și spiritual-culturale ale marelui domn, dar și unele cronici ale vremii. Unificarea, de scurtă durată, a celor trei provincii sub sceptrul său, în 1600, a avut urmări adânci și favorabile în evoluția ideii de unitate la români și în realizarea acestui mare deziderat național, desăvârșit în 1918.

Mihai Viteazul (domn al Țării Românești între 1593-1601, conducător, pentru o scurtă perioadă de timp, al celor trei țări române medievale care formează România de astăzi) a întrunit toate atributele unei mari perso­nalități europene a timpului său. „A fost, în primul rând, un mare creștin, demonstrând aceasta prin întreaga sa activitate, garant și apărător al credinței ortodoxe în toate țările române. (...) Ideile sale politice au fost într-o deplină concordanță cu cele ale reprezentanților renașterii europene. Ele urmăreau crearea unui stat centralizat după modelul monarhiilor absolute din Spania, Franța, Anglia, Imperiul Habsburgic etc., condusă de o dinastie care trebuia să fie ereditară. Toate aceste idei au fost cuprinse în documentele înaintate împăratului Rudolf al II-lea, în vara anului 1600”, spunea într-un studiu prof. dr. Gheorghe Anghel, consacrat istoric al feudalismului din Transilvania.

Același neam, aceeași religie

Când marele domn a făcut unirea celor trei țări la 1600, Ortodoxia reprezenta liantul național. O dovedesc câteva cronici scrise de autohtoni și străini, din vremea lui Mihai Viteazul. Aceste documente „susțin faptul că românii erau conștienți de originea lor comună, că vorbeau aceeași limbă și erau ortodocși”, după cum afirmă cercetătorul Ionuț Țene, care enumeră patru cronici în acest sens.

Prima este cea a umanistului ardelean Nicolaus Olahus (1493-1568). Acesta, pe la 1550, susținea că „valahii sunt creștini, numai că, urmând pe greci, se deosebesc de Biserica noastră Catolică în privința purcederii Duhului Sfânt și a altor articole mai puțin importante”. Referindu-se la moldoveni, Nicolaus Olahus spunea că aceștia „au aceeași limbă, obiceiuri și religie cu muntenii”, și că se deosebesc „numai prin îmbrăcăminte (...). Limba lor și a celorlalți valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma”.

Un al doilea document este cronica intitulată „Analecta lapidum vetustorum et nonnullarum in Dacia antiquitatum”, a lui Stephanus Zamosius, pe care a publicat-o în 1593 la Padova. În ea se arată că „familiile valahilor (...) nu sunt altceva decât mulțimea davilor și parmenilor, încât se pare că odată cu norocul, nu din întâmplare au ocupat ținutul vechilor davi, fiind ultimii din popoarele tripartide ale Transilvaniei. (...) Și nimeni nu ar crede că ei au fost vreodată coloni romani, dacă limba n-ar trăda originea, cu toate că aceasta, în decursul atâtor secole, a degenerat într-un oarecare dialect. Totuși, limba latină poate fi recunoscută în el nu cu greutate. Mai mult, ei înșiși își zic până acum romani, cu toate că nu au nimic din natura romană”.

Domnul unirii în Ardeal

O a treia cronică este cea a sasului Mathias Miles, și este intitulată „Siebenbürgischer Würg-Engel”, în care se vorbește despre românii ortodocși care s-au ridicat la luptă pentru eliberarea națională și religioasă și pentru susținerea noului domn muntean, Mihai Viteazul, de aceeași limbă, neam și religie, care intrase în Ardeal: „De îndată ce s-a răspândit în țară zvonul despre victoria lui Mihai, numaidecât valahii din țara noastră s-au adunat și au atacat în taină și public moșiile și curțile nobililor... și aceasta, de fapt, din închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau și ei, mojicii, valahii, să-i stăpânească pe nobili... Intrând acum Mihai în Alba Iulia, la 1 noiembrie, i-a venit în întâmpinare Dumitru Náprágy, episcopul din localitate, cu toți preoții săi, și l-au primit cu o frumoasă urare de noroc și viață lungă și a unei conduceri pașnice”.

De altfel, la Alba Iulia, Mihai Viteazul a ridicat la rang de mitropolie ortodoxă episcopia locală (Doresc „să am și eu un loc și un nume în creștinătate”, avea să mărturisească voievodul într-un memoriu către Ducele de Toscana), iar în fruntea cetăților a numit garnizoane românești și a emis hrisoave pentru nobilii români din Ardeal.

Cea de-a patra cronică este Letopisețul Țării Moldovei, din jurul anilor 1631-1632, a lui Grigore Ureche, în care acesta scrie: „rumânii, câți se află locuitori la Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramureș, de la un loc sântu cu moldovenii și toți de la Râm se trag”.

Mărturia unui sfânt

Din perioada în care Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia datează și o istorioară despre puterea dreptei credințe, inclusă de istoricul clujean Ioan Lupaș în cartea sa „Istoria bisericească a românilor ardeleni”, apărută la Sibiu în 1918. Istorioara reprezintă de fapt o mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, din prima jumătate a secolului al XVII-lea, citită de el „într-un letopiseț muntenesc, și le-am auzit de la mulți oameni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofăt al țării Ungro-Vlahiei și de la Dragomir, marele pitar al aceleeași țări”. Această mărturisire face referire la faptul că preoții, orășenii și toți boierii de „credință latinească” s-au opus ridicării de către Mihai Vodă a unei biserici ortodoxe în Alba-Iulia. Și atunci s-a hotărât ca preoții ortodocși și cei „latinești” să sfințească apa și „a cui va rămâne nestricată, ca și cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credința aceluia este dreaptă”. Istorioara spune că după 40 de zile, apa sfințită de preoții ortodocși era curată și limpede, în timp ce apa sfințită de ceilalți a umplut biserica de „duhoare”.

În acest mod „toți locuitorii țării Ardealului, cu jurământ, s-au arătat bucuroși să zidească biserica și să nu o dărâme niciodată”.

Așadar, în epoca lui Mihai Viteazul, românii din toate cele trei state aveau conștiința deja, chiar dacă nu cristalizată, a originii, credinței, limbii comune și a unității de neam. Iar Ortodxia era liantul național care le așeza în aceeași trăire.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!