Revista presei
„Universul“, 8 septembrie 1940: „Nu cumva sâa schimbat clima?“

„Universul“, 8 septembrie 1940: „Nu cumva sâa schimbat clima?“

Oana Rusu, 26 Iulie 2009

Preocupări pentru mediul înconjurător, dezbateri privind importanţa şi influenţa pe care o au acţiunile omului răzbăteau şi în presa din perioada interbelică. Deşi subiectul „poluare“ nu era încă prea bine conturat, se puteau găsi încercări de sădire a ideii de viaţă sănătoasă. De asemenea, oamenii se întrebau dacă „nu cumva sâa schimbat clima“, având în vedere că „vara nu mai e vară“. Elevii sărbătoreau ziua sădirii pomilor, în timp ce savanţii încercau să transforme fasolea în plantă vivace sau să aclimatizeze bumbacul în ţara românească.

Ziarul „Universul“ din 7 martie 1927 transmite un îndemn care poate fi valabil pentru toate generaţiile: „Plantaţi pomi“. Astfel, autorul C. Taşcă, şeful pepinierei din Merişani, Argeş, susţine că „Pomul e podoaba casei, sănătatea copiilor, umbra drumeţului; fructele lui sunt hrana cea mai sănătoasă. Sădiţi pomi împrejurul casei. Puneţi pomi roditori din cei de soiu, care dau umbră, înveselesc sufletul prin flori, iar prin roadele lor dau câştig în fiecare an. Vai de satul pe care îl dogoreşte soarele cât e vara de mare. Fără pomi, satul e pustiu, gospodăriile urâte, cu înfăţişare de lâncezeală. Primăvara adunaţi-vă, bătrâni şi tineri, şi daţi mână de ajutor copiilor de şcoală. Câte un pom pe an dacă aţi pune fiecare, satul al fi un rai, iar cei ce vor veni după voi vă vor binecuvânta, că v-aţi îngrijit de sănătatea lor. Pustiul vine unde nu sunt pomi. Ploaia fuge de locurile unde nu sunt pomi. Regele nostru, Ferdinand, a spus: «cine taie un pom nu trebuie să uite că pregăteşte coşciugul agriculturii» (...), iar «cine plantează un pom n-a trăit degeaba pe pământ»“.

Elevii din perioada interbelică mergeau deseori pentru a planta în zonele defrişate sau în zonele libere unde terenul era mlăştinos sau în pericol de surpare. „Universul“ din 8 aprilie 1927 arată că era şi o sărbătoare a sădirii pomilor. Astfel, la Craiova, „Toate şcolile din oraş, corpul profesoral şi reprezentanţi ai autorităţilor administrative, în frunte cu d. prefect al judeţului, Const. Milcoveanu, şi Vasile Antonescu, ajutor de primar, sâau adunat în piaţa palatului administrativ. Sâa oficiat un serviciu divin de către preoţii Brădişteanu şi Gronea, apoi d. Dem Rădulescu, inspector şcolar şef, a ţinut o cuvântare despre însemnătatea zilei şi datoria corpului didactic faţă de chestiunea sădirei pomilor, care azi se pune ca o necesitate de economie naţională“.

Dacă pădurile s-au tăiat, în mare parte, pentru a face loc culturilor de grâu care asigurau hrana, „bunii români“ făceau experimente care să le asigure şi „haina“. Ziarul „Adevărul“ din 1 ianuarie 1925 relatează părerea unui specialist referitor la „Cultura bumbacului în ţara noastră“. Dacă atunci nu era posibilă o astfel de cultură, acum, o dată cu „încălzirea globală“, experimentele ar putea fi reluate. „Am fost printre cei dintâi chemat a-mi da de părere asupra posibilităţei introducerei culturei bumbacului în ţara românească“, remarcă I. Gr. Iamandi.

„La toţi am răspuns în mod categoric că nu este posibilă. Deşi sunt cultivatori care au obţinut plante de bumbac cu câteva capsule, din care se întrezăria bumbacul, totuşi, bazat pe experienţa mea de 8 ani, făcută cu control rigid şi sistematic asupra acestei culturi în regiunile subtropicale ale Argentinei, Braziliei, Paraguay, iar în 1915 am vizitat pe rând regiunile unde cultura bumbacului se face pe o scară foarte întinsă în Statele Unite, pot afirma cu tărie că ţara noastră poate avea terenuri apte culturii bumbacului, însă, nu avem clima potrivită acestei culturi (...).“

Un alt experiment viza „Transformarea fasolei în plantă vivace“, aşa cum se vede în „Universul“ din 4 aprilie 1931: „D. Popescu, doctor în agronomie, profesor la academia de agricultură, a isbutit prin diferite încrucişări şi lucrări migăloase în domeniul biologiei vegetale, să transforme fasolea, a cărei rădăcină trăieşte numai un an, în plantă vivace, adică rădăcina ei să vieţuiască mai mulţi ani. Cercetările sale au fost comunicate şi Academiei franceze“.

„Universul“ din 25 martie 1931 relateză în ce constă „O experienţă lungă“: „Studenţii botanişti de la Universitatea din Ohio cari vor trăi în anul 2931, vor afla rezultatele unei experienţe, făcute de studenţii din anul 1931. Experienţa a fost făcută spre a se stabili cât timp îşi păstrează seminţele puterea lor de geminare. O serie de 40 de sticle, conţinând 800 de sămânţe, au fost îngropate întrâun teren aparţinând universităţii. La fiecare 25 de ani, în cursul unei perioade de 1000 de ani, se va desgropa câte una din acele sticle“.

„Făina tratată chimic e toxică“

Pentru a asigura hrana, omenirea a recurs la substanţe chimice încă de la începutul veacului trecut, aşa cum arată „Universul“ din 2 mai 1931, în articolul „Pâinea chimică“: „De câtva timp a venit şi la noi în ţară discuţia asupra pâinei chimice. Dacă în celelalte ţări din Europa pâinea se falsifică e că grâul din Franţa, Germania, etc. e mai puţin bogat în gluten decât grâul românesc. Extracţiunea de făină din grâu atinge la noi proporţia de 75%, iar în celelalte ţări din Europa merge până la 90% cu scopul de a recupera cât mai mult gluten posibil. Deaceea făinurile de extracţie străină au un aspect mult mai închis. Spre a se remedia acest fapt sâa recurs la ajutorul chimiei (...). Sâa observat că dacă se tratează făina cu anumite substanţe chimice ca să fie albită ea capătă îndată proprietatea de bună panificaţie. Cu acest sistem sâa redus termenul de 2 săptămâni cât trebuia ca făina să se oxideze în mod natural. Albirea făinei se face cu clor, acid nitric şi benzoic. Prin operaţia de albire rămân în făină, din aceste substanţe care sunt toxice, cantităţi infinitezimale. De aici au început discuţiuni - în străinătate - dacă făina tratată chimic e toxică. Unii susţin că da, alţii că nu. Din această discuţie au eşit învingători cei care susţin că făina tratată chimic e toxică. Ei au adus dovezi sute de cazuri de bolnavi cu tulburări dispeptice, tulburări care dispăreau odată cu suspendarea pâinei făcută din făină albită chimic. În Franţa, în urma discuţiilor aprige sâa hotărât cu începere de la Ianuarie 1930 să se oprească albirea făinei pe cale chimică (...). La noi albirea făinei este oprită prin lege şi este considerată ca o fraudă“.

„Universul“ din 7 septembrie 1940 arată că pot fi găsite tot felul de soluţii de hrană sănătoasă: „O bogăţie ce se pierde“, de unde aflăm că „Toată regiunea dealurilor este plantată cu pruni. Dacă sâar strânge sâmburii prunelor, în toată ţara, ar rezulta mii de vagoane. Din aceşti sâmburi se extrage un ulei la fel cu cel de migdale dulci, care, pe lângă întrebuinţările în parfumerie, în farmacie, în fabricarea săpunurilor medicinale, arsul lămpii, este bun şi de mâncare. Acest ulei se fabrică mult în Germania. El este galben, cu gust plăcut ca şi cel de migdale dulci“.

Petele solare şi schimbarea climei

Variaţiunile climei puneau mari semne de întrebare în rândul oamenilor de ştiinţă care se întrebau dacă „nu cumva sâa schimbat clima“. „Adevărul“ din 18 iunie 1933 se întreabă, la secţiunea „Cronica ştiinţifică“, „De ce a întârziat vara? O interesantă observaţie meteorologică a lui Eminescu“: „Anotimpurile nu mai sunt constante şi nu din anul acesta, ci încă de pe vremea lui Eminescu. Poetul era de părere, precum se ştie, că toamna nu mai e toamnă, nici vara nu e vară: «Vai de biet român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici s-ndeamnă,/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui». Gherea îi dădea dreptate lui Eminescu, găsind şi o explicaţie ştiinţifică, ce avea mare curs acum o jumătate de veac, anume: despădurirea. Explicaţia aceasta nu mai este luată ani în consideraţie de meteorologi, capriciile vremii fiind puse în seama petelor solare, a Gulf Streamului şi a curenţilor polari. În primul rând trebuie constat un lucru, anume că vremea nu e în acelaşi timp anormală pe tot globul. În 1930 când era o secetă cumplită în Statele Unite noi am avut o recoltă record“, remarca autorul articolului L. Florin.

Capriciile vremii dădeau de gândit multor oameni învăţaţi precum Ioan G. Popescu, profesor universitar care a remarcat, conform ziarului „Universul“ din 8 septembrie 1940, că „Vremea rece şi ploioasă, care a ţinut şi în vara asta, a făcut pe multă lume să îşi pună întrebarea, obicinuită în toate împrejurările de acest fel: nu cumva sâa schimbat clima? Meteorologii ne răspund fără nici un fel de îndoială: Nu, nu sâa schimbat clima. Starea rea a vremii, la noi, în acest an, este numai un accident, aşa cum se întâmplă de multe ori în meteorologie. Cât despre cauzele probabile ale acestui accident ele pot fi foarte multe. Vom stărui azi numai asupra uneia dintre ele: petele solare“. Autorul articolului mai observă că „în ultima sută de ani, perioadele reci şi umede, în Europa, au fost cuprinse între anii 1837-1850, 1870-1887, 1900-1917 şi ultima care a început în 1932 şi ţine şi astăzi. Anul acesta, 1940, corespunde însă şi unei activităţi foarte intense a soarelui, deci un maxim de pete solare. Această potrivire ar putea explica timpul ploios şi destul de răcoros de până acum“.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!