Biserică şi societate
Vederea simbolică în era postteleviziunii

Vederea simbolică în era postteleviziunii

E posibil să nu pară prea mult, dar dacă alocăm două ore în fiecare zi pentru programele de televiziune, aceasta înseamnă că la fiecare 12 ani, un an întreg din viaţă, cu zile şi nopţi, îl petrecem în faţa micului ecran.

Un studiu din 1998, aparţinând Nielsen Media Research, arăta că în SUA media consumului zilnic de televiziune era de peste trei ore, o durată echivalentă cu 52 de zile şi nopţi pe an. Un calcul simplu arată că, păstrând acest ritm, un telespectator priveşte la tv, până la 65 de ani, 10 ani din viaţă! Există persoane care consumă chiar mai multă televiziune, peste 11 ore pe zi, incluzând aici timpul alocat emisiunilor tv, filmele, utilizarea calculatorului sau a internetului şi, mai nou, a telefonului(1). În acest caz, 40 de ani din viaţă sunt petrecuţi în faţa unor ecrane viu colorate, din cuprinsul unei vieţi de 65 de ani!

Telespectatorul total sau viaţa teleasistată

Situaţia caracterizează nu doar spaţiul american, ci şi cel european, Canada, Australia, ţările dezvoltate. Televizorul a devenit un partener de viaţă, fiind prezent în multe situaţii sau activităţi. Un studiu arată că 66% din telespectatori obişnuiesc să mănânce privind la televizor(2) şi că unul din patru, cel puţin trei seri pe săptămână, adoarme la televizor! În acelaşi timp, televizorul încearcă să acopere şi alte roluri, de "antrenor", de medic naturist, prin diferite programe de instructaj. Se poate primi consiliere în variate aspecte ale vieţii, precum amenajarea locuinţei, tratamente naturiste, diete alimentare, exerciţii sportive, destinaţii turistice, produse electrocasnice. În fine, în unele emisiuni se pot face cumpărături avantajoase, apelând diverse numere de telefon.

Pe de altă parte, poate neaşteptat, în ciuda obişnuinţelor de a consuma televiziune, unele estimări arată că 49% din cetăţenii americani cred că alocă prea mult timp televizorului!

Telefagia - adicţie colectivă în societatea spectacolului

În alte studii se arată că situaţia celor mici este îngrijorătoare. Copii între 2 şi 11 ani petrec aproape 1.200 de minute pe săptămână în faţa televizorului, în timp ce cu părinţii lor stau la discuţii privind viaţa şi valorile lor mai puţin de 40 de minute săptămânal(3). Un adolescent petrece în şcoală aproximativ 900 de ore pe an, în timp ce în faţa televizorului stă peste 1.150 de ore anual. De asemenea, 11,54% din copii, având vârste cuprinse între 4 şi 6 ani, ar prefera să stea la televizor mai mult decât cu părinţii! Sunt semnificative aici şi rezultatele altui experiment britanic, de la Universitatea Bournemouth, publicate în octombrie anul trecut. Studenţii din anul I au fost rugaţi să nu folosească 24 de ore nici un dispozitiv de informare sau comunicare (tv, radio, calculator, internet, telefon). Ulterior au fost rugaţi să exprime în scris stările prin care au trecut. Mulţi au relatat că s-au simţit părăsiţi de prieteni şi de familie, izolaţi de societate. Alţii au declarat că au descoperit că fără televizor viaţa lor este lipsită de conţinut. Mulţi au folosit, în relatările lor, cuvinte precum "dependenţă" şi "adicţie" ca etichete destinate să exprime constatarea făcută în cele 24 de ore, cu privire la raportul lor cu mijloacele de comunicare(4).

Televiziunea exercită, aşadar, o influenţă foarte mare în mediile culturale, sociale, politice şi economice, având un cuvânt decisiv în comportamentul şi reprezentările sociale, în relaţia pe care o construim cu lumea, în opţiunea politică, în conturarea valorilor şi idealurilor, dar şi în multe aspecte mărunte ale vieţii, cum ar fi achiziţia unor bunuri de consum, vestimentaţia sau practicile culinare.

Postteleviziunea - industrializarea celebrităţilor

Studiile de psihologie socială scot la iveală mai multe mecanisme prin care televiziunea exercită o influenţă asupra telespectatorilor(5). Între acestea, poate cea mai evidentă este strategia recompensării (1). Încă din anii â80, concursurile televizate au avut o bună audienţă. Tot mai mulţi telespectatori fideli au fost recompensaţi cu premii substanţiale. Pe de altă parte, alte producţii şi-au deschis porţile pentru cei interesaţi, oferind şansa de a deveni "vedetă" în cadrul unor emisiuni de divertisment. Umberto Eco observa, cu ceva vreme în urmă, că prin aceste oferte televiziunea consfinţeşte o mutaţie substanţială de perspectivă. De la arheoteleviziune, de la televiziunea cu rol de podium, a anilor â80, care mediatiza doar oameni cu merite deosebite (personalităţi ale vieţii culturale, sportivi de performanţă), la postteleviziunea în care oricine poate fi vedeta unei emisiuni de divertisment, exprimând opinii către milioane de telespectatori, la fel ca oricare personalitate recunoscută(6).

Telerealitatea ca substitut al vieţii

Multe televiziuni şi emisiuni trăiesc astăzi din "vedetizarea" oamenilor obişnuiţi. Gilles Lipovetsky scrie că prin serialele tv, de exemplu, canalele tv cresc numărul telecelebrităţilor, propunând publicului noi şi noi "staruri". Este cazul produsului "Big Brother", care transformă viaţa unor oameni obişnuiţi în seriale tv pentru curioşi. Şi aici televiziunea operează câteva modificări majore: "participanţii anonimi intră în realitatea fictivă", "cotidianul înlocuieşte strălucirea marilor staruri", "instantaneitatea ia locul scriiturii scenariului", competiţia dintre candidaţi ocupă locul rolului consistent, al partiturii bine alese, încât "prin reality-show şi prin prelungirile acestuia, televiziunea pare să se emancipeze tot mai mult de sub tutela spiritului cinema"(7). Nu mai poate fi pus la îndoială ceea ce era anunţat în urmă cu câteva decenii: televiziunea şi producţiile video reprezintă, prin însăşi formele lor, "contestări ale hegemoniei modelelor estetice moderniste, dar şi ale dominaţiei contemporane"(8).

Videofagia - spectacularizarea totală a vieţii

Este semnificativ să menţionăm şi deosebirea pe care o face Gilles Lipovetsky, anume cea dintre cinematograf şi televiziune, chestiune ce poate explica întrucâtva pătrunderea televiziunii în spaţiul vieţii personale. Televiziunea nu mai face o distincţie între spectacol şi realitate: "Dacă cinematograful obligă la tăcere, televiziunea ocazionează comentarii sau schimburi de idei". Mai mult decât atât, în timp ce durata unui spectacol este limitată, televiziunea este un veritabil "robinet cu imagini, al cărui flux este neîntrerupt"(9). Chestiunea se vede foarte bine în situaţii precum cele din conflictele militare recente. Prin intermediul înaltei tehnologii, corespondenţi "integraţi", înregimentaţi în trupele militare din zonele de conflict, pot transmite live, încât războiul devine o afacere "la domiciliu"(10).

Astfel de situaţii ar putea explica, cel puţin în parte, formele extreme de consum al programelor tv. "Videofagia", după expresia lui Lipovetsky, intenţia ultimă de spectacularizare a vieţii înseşi în toate aspectele ei, este în ultimă instanţă o (re)configurare a vieţii după scenariul filmelor de succes, o conectare definitivă cu planul telereal. "Telespectatorii, scrie el, sunt mânaţi de curiozitate şi doritori să cunoască răsturnările de situaţie şi continuarea epopeii, le place să-i regăsească pe "eroii" cu care s-au obişnuit, cu trăsăturile şi mediul lor specific. Are loc un fel de rendez-vous regulat care fidelizează publicul. Pe măsură ce văd periodic anumiţi eroi, aceştia le devin "familiari", se ataşează de ei, le face plăcere să-i revadă..."(11). Dar în acest proces complex, "realitatea însăşi se ficţionalizează...". "Până la urmă, esenţialul sau miza nu constă în a-i oferi telespectatorului realitatea, ci în a o face pe aceasta să semene cu un film, un film cu dramele şi suspansul său, cu lacrimile şi cu happy end-ul său"(12). În toate acestea, e evidentă o anumită "inversiune ontologică": "Lumea televizuală a ajuns să se poziţioneze calitativ deasupra lumii fenomenale ca o lume a experienţei plenare şi a vieţii autentice, pentru un tip telespectator nou, care e o fiinţă fără interioritate, fără corp, trăind într-o societate fără secrete, o fiinţă întoarsă în întregime către social, care nu există decât prin informaţie şi prin schimb"(13).

Televiziunea deţine competenţele pe care le difuzează

Pe de altă parte, televiziunea exercită o mare influenţă asupra publicului şi în virtutea unei legitimităţi (2) conferite chiar de telespectatori. Psihologia socială desluşeşte, în mecanismele ce asigură "legitimitatea", mai multe surse. Pe de o parte, produsul de televiziune, oricare ar fi el, se bucură de credibilitate prin simplul fapt că este difuzat unui public larg. În acelaşi timp, legitimitatea produsului de televiziune se sprijină şi pe competenţa declarată a personalului care redactează materialele difuzate şi, uneori, pe ratingul emisiunilor. Aspectul din urmă este semnificativ, întrucât, pentru mulţi telespectatori, ratingul sugerează, într-un mod eronat, desigur, credibilitatea emisiunii.

Dar raportul dintre telespectator şi televiziune este dezechilibrat şi dintr-un alt motiv. În ochii telespectatorului fidel, televiziunea preia adesea din autoritatea competenţelor pe care le difuzează. "Expertiza" culturală decurge din cea a personalităţilor invitate în cadrul unor emisiuni de specialitate. "Competenţele" ei sociale decurg de pe urma numeroaselor figuri publice care participă la emisiunile ce privesc domeniul social. Chiar politicienii lecturează o parte importantă din starea societăţii chiar din media, mai des decât din sondaje. În fine, din motive similare, televiziunea poate influenţa şi convingerile politice ale telespectatorilor, pentru că, deodată cu prezentarea "realităţii", pot fi operate, în "bucătăria" editorială, nuanţări şi ierarhizări ale faptelor şi evenimentelor, sugerând, voalat sau făţiş, o anumită lectură.

Fără a fi universitate, academie sau parlament în adevăratul sens al cuvintelor, televiziunea poate reţine şi folosi o parte din "competenţele" acestor instituţii. Dacă lucrurile se petrec aşa, atunci în rândul telespectatorilor fideli prestigiul ei începe să conteze la fel de mult ca acela al instituţiilor sau organizaţiilor universitare, academice sau politice. Din însumarea competenţelor pe care le mediatizează se trage pretenţia "competenţei universaliste" a televiziunii, care face şi cultură, şi ştiinţă, şi anchete sociale, şi politică. Pare că nimeni şi nimic nu are putere/autoritate publică mai mare decât mass-media, pentru că nimeni şi nimic afară de mass-media nu are privilegiul să adune la un loc toate aceste competenţe.

Efectul prestigiului - eticheta care poate ţine loc de conţinut

Toate aceste forme de influenţă se leagă în mare măsură de ceea ce psihologia socială înţelege prin efectul prestigiului. Prestigiul poate deriva din competenţa grupului care realizează materialul difuzat, din popularitatea "etichetei" folosite (canalul tv propriu-zis, emisiunea, sponsorul) şi, mai ales, de pe urma vedetelor, a invitaţilor din emisiune. La fel se petrec lucrurile şi cu producţiile cinematografice, unde prestigiul este asigurat de actori, producător sau regizor, de casa de producţie sau de cine asigură coloana sonoră.

Vederea, dincolo de vizibil - conştiinţa simbolică

Întreaga gândire patristică subliniază, în variate forme, faptul extraordinar că omul este înzestrat cu simţuri prin intermediul cărora poate sesiza lumea. Petru Damaschinul constată, de exemplu, această minunată alcătuire a omului, în care "ochii, urechile şi limba primesc din afară cele de trebuinţă, după voia sufletului; ochii, prin lumină, urechile prin aer; şi nici unul din simţuri nu împiedică pe celălalt şi nu poate face ceva în afară de scopul sufletului"(14).

Între toate simţurile, vederea este cea care deschide orizontul cel mai larg către frumuseţea şi diversitatea lumii înconjurătoare şi mai ales către chipul văzut al semenilor. De aceea, vederea este şi foarte adesea folosită ca indicator simbolic pentru activitatea înţelegătoare a minţii. "Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute", scrie Sfântul Antonie cel Mare(15).

Viaţa omului este săracă atât timp cât lumea este receptată preponderent prin ecranele tv. Într-o astfel de viaţă, s-ar putea spune, folosind cuvintele părintelui Stăniloae, că "lucrurile îşi pierd adâncimea. Nici persoanele, nici lucrurile nu mai cuprind decât ceea ce cade imediat sub simţuri şi nimic dincolo de simţuri. Ele au devenit opace. (...) Lumea a devenit unilaterală, săracă, fără reliefuri de alt ordin decât cel material"(16).

Tocmai de aceea, recomandările privind protejarea simţurilor, a ochilor, de inflaţia de ştiri şi divertisment sunt mai actuale ca niciodată: "Să ne silim de-a ajunge să cârmuim simţurile prin raţiune şi mai ales să nu îngăduim ca ochii, urechile şi limba să privească, să asculte şi să grăiască în chip pătimaş, ci spre câştigul nostru. Căci nimic nu alunecă mai uşor spre păcat ca aceste mădulare, dacă nu sunt stăpânite de raţiune; şi nimic nu ajută mai mult la mântuire ca ele, dacă le cârmuieşte şi le duce raţiunea spre cele ce trebuie şi spre cele ce vrea ea"(17).

Osteneala vieţii duhovniceşti arată că, de pe urma acestui efort ascetic, câştigul este nepreţuit: o extensie a capacităţii de a vedea şi de a înţelege lumea, dincolo de suprafaţa ademenitoare a lucrurilor. Este vederea pătrunzătoare, întărită de conştiinţă simbolică, în care omul, cum afirmă Berdiaev, "vede peste tot numai semne şi simboale ale celeilalte lumi", simţind divinul "înaintea tuturor lucrurilor, ca mister şi infinitate ce stă înapoia a tot ceea ce este finit", care "nu vede ultimele realităţi în lumea aceasta, în corpul ei natural"(18).

Note:

(1) Valerie Fahey, "TV by the Numbers" în Health, December/January, 1992. p. 35. online, http://www.catholiceducation.org/articles/parenting/pa0025.html, accesat: 27 aprilie 2011.

(2) Cf. Gomrey, Douglas, "As the Dial Turns", Wilson Quarterly, Fahey, Valerie, "TV by the Numbers", Health, December/January, 1992. p. 35, şi online, sursa citată.

(3) Cf. BJK&E Media report, The New York Times, December 30, 1997, şi online, sursa citată.

(4) Cf. "Unplugged" Experiment Detaches Students from the Media", 25 octombrie 2010, online, în http: //www.sciencedaily.com/releases/ 2010/10/ 101025090017 .htm, accesat: 28 aprilie 2011.

(5) Cf. French, J.P. Jr. şi Reaven, Bertram, "Bazele Puterii Sociale", în Influenţa Socială - Texte alese, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1996, p. 118.

(6) Cf. Ignatio Ramonet, "Am intrat în epoca postteleviziunii", în Le Monde Diplomatique, în rev. Lumea Magazin, nr. 7/2001, p. 42.

(7) Gilles Lipovetsky, "Ecranul global. Cultură, mass-media şi cinema în epoca hipermodernă", Editura Polirom, Bucureşti, 2008, pp. 204-205.

(8) Steven Connor, "Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane", Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 236.

(9) Gilles Lipovetsky, op. cit., pp. 204-205.

(10) Daniela Zeca-Buzura, "Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother", Editura Polirom, Bucureşti, 2007, p. 87.

(11) Gilles Lipovetski, op. cit., p. 213.

(12) Ibidem, p. 216.

(13) Phillipe Breton, "L 'hommo communicans", Grasset, Paris, 1992, p. 92, apud Daniela Zeca-Buzura, op. cit., pp. 83-84.

(14) Petru Damaschinul, "Învăţături duhovniceşti", în Filocalia, vol. V, p. 100.

(15) "Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare", cap. 128, în Filocalia, vol. I, p. 39.

(16) Pr. Dumitru Stăniloae, "Ascetica şi mistica creştină sau teologia vieţii spirituale", Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 1993, p. 134.

(17) Teodor al Edesei, "Una sută capete foarte folositoare", cap. 87, în Filocalia, vol. IV, p. 223.

(18) Apud Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 188.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!