Viața are gust și fără bucuriile ochiului

Viața are gust și fără bucuriile ochiului

Augustin Păunoiu, 13 Mai 2018

Într-una din cărțile sale, „The Light in the Heart" (Lumina din inimă), politicianul american din secolul trecut Roy T. Bennett îndemna: „Învață cum să aprinzi o lumânare în cele mai întunecate momente din viața cuiva. Fii tu lumina care îi ajută pe ceilalți să vadă; este tot ceea ce oferă vieții cea mai adâncă semnificație". Scriitorul Radu Sergiu Ruba, profesor, om de radio și traducător, deși nevăzător, reușește prin tot ceea ce face să aducă lumină în sufletele celor care-l citesc sau îl ascultă. Interviul cu domnia sa este o dovadă incontestabilă în acest sens.

Domnule profesor, în Vechiul Testament, în psalmul 145, versetul 8, este scris: „Domnul îndreaptă pe cei gârboviți, Domnul înțelepțește orbii". Nevederea este un handicap serios, major. Cu toate acestea, genii fără vedere au existat și există în lumea noastră. În schimb, cei care au un alt handicap, muțenie sau surditate, nu au prea ajuns la genialitate. Cum expli­cați? Cum interpretați afir­mația din psalmul citat?

Iată că gârboviţilor le e de ajuns îndreptarea, în timp ce orbilor le este necesară înţelepciunea. Acum, incontestabil, lipsa vederii, ca alte necazuri persistente de fapt, înţelepţeşte omul. Nu obligatoriu însă. Am întâlnit orbi care, obişnuiţi cu starea lor, au luat-o razna în alte privinţe. Dar o anumită înţelepciune a orbilor decurgând din natura infirmităţii este perfect explicabilă: lipsa vederii pune mult mai intens conştiinţa la lucru, ea e chemată să înlocuiască văzul care identifică şi distinge detalii dintr-o singură mişcare. Orbul e nevoit să interiorizeze informaţia, să o analizeze şi să ia decizii numai pe baza judecăţii proprii, în cazurile în care nu are pe cine să consulte, iar asta se întâmplă des. Conştiinţa lui e mult mai solicitată decât cea a omului tipic, chiar dacă unii nevăzători o solicită pentru fleacuri.

Nu e de mirare că există orbi care au realizat performanţă artistică sau ştiinţifică. Dacă omul ajunge la informaţie şi poate să ţină legătura cu fondul acesteia, creaţia nu a fost şi nu este împiedicată. Astăzi chiar nu mai e o problemă. Computerul cu programe de voce electronică, de afişare tactilă Braille, ajunge, ca pentru orice utilizator, peste tot: pe internet, pe reţelele de socializare, foloseşte serviciile de mesagerie şi poştă de tot felul. Cărţile sunt scanate, iar textul, după ce e recunoscut de un program anume ca text, nu ca imagine oarecare, poate fi transformat în voce, în vorbire. Nu este şi cazul surzilor sau al surdomuţilor. Fac această distincţie întrucât foarte greu le este să ajungă la sensurile abstracte ale limbajului surzilor din naştere sau din copilărie. Altul este cazul asurziţilor, cei care-şi pierd auzul când limbajul este deja format. Deci explicaţia constă în imposibilitatea accesului plenar la limbajul purtător de noţiuni, de abstractitate, deflagrator de imagine plastică prin morfologia şi sintaxa sa, altfel spus, purtător de metaforă. Un surd nu poate reproduce în limbaj mimico-gestual conceptul de Inefabil, de virtual sau de revelator. Vreau să spun, nu ajunge la acestea în mod curent şi spontan. Prin această diferenţă dintre orbi şi surzi, se dovedeşte încă o dată că omul este edificat ca om, făurit ca fiinţă liberă prin limbaj, şi nu prin exercitarea simţurilor. Iar în acest punct, cel mai important simţ devine auzul, nu văzul. Auzul, nu văzul, căci mai întâi a fost Cuvântul, abia apoi, prin Cuvânt, s-a făcut lumina.

E cazul să atacăm frontal un clişeu academic: psihologii şi profesorii de psihologie din universităţile noastre nu contenesc în a stresa auditoriul cu afirmaţia că 70%, 80%, 90% din informaţie vine pe canalul vizual. Poate să vină, după mine, şi 180%. Esenţialul e să se ştie cât din această informaţie este utilă şi cât e parazitară. Ei bine, majoritatea copleşitoare a acestei informaţii nu e bună de nimic, e o revărsare de clipuri şi clipiri ale mediului, de paraziţi de context. Există în natură fiinţe cu mii de ochi, dar care se află undeva foarte jos pe scara dezvoltării. Aceasta deoarece informaţia o procesează creierul şi o formulează limbajul. Pot să spun că o mai cizelează şi bătăile inimii.

Hellen Keller, o scriitoare americană cu surdocecitate din secolul trecut, spunea: „Mai bine să mergi cu un prieten în întuneric decât singur în lumină". Ce valoare acordați prieteniei? Ce au însemnat și înseamnă prietenii în viața dumneavoastră?

Este sesizabilă formularea programatic contrastivă din afirmaţia Hellenei Keller, nu cred însă că, la propriu, omul obişnuit poate fi de acord cu ea. Omul obişnuit, tipic vede şi aude. El se simte mai bine singur în lumină decât în întuneric cu un prieten într-un tandem de întrajutorare, de coaliţie obligatorie pentru a ieşi din primejdie, din labirint. Dar o asemenea cugetare este întru totul firească în cazul unui om afectat de surdocecitate pentru care marea suferinţă este singurătatea. E o singurătate indusă de starea dublei deficienţe senzoriale, e greu de comunicat cu o asemenea persoană, iar ea mai cu seamă ajunge greu la comunicare cu ceilalţi. Un prieten în astfel de împrejurări îşi merită preţul dublei greutăţi în aur. Surdocecitatea e o lovitură cumplită, foarte dificil de reprezentat de omul neatins de o afecţiune senzorială sau de cel cu una singură precum lipsa vederii ori a auzului, fără alte poveri suplimentare. Într-o carte pe care am tradus-o, marele scriitor francez Michel Tournier (1924-2016) are o discuţie cu directoarea unui institut al surdocecităţii, care depune mărturie, la capătul multor ani de experienţă, că internii ei mor de regulă pe la vârsta de 15 ani. E un consum teribil de natură psihonervoasă în înfruntarea vieţii într-o recluziune senzorială ca aceasta. Fiinţa umană pur şi simplu nu face faţă. Dar uneori face, vezi cazul Hellen Keller, despre care Mark Twain spunea că, alături de Napoleon, e cel mai mare om pe care l-a dat civilizaţia, şi vezi cazul Vasile Adamescu. Nu întâmplător am folosit o sintagmă ce constituie titlul cărţii sale autobiografice, „Înfruntând viaţa", al cărei al doilea volum, apărut la Editura Boema din Turda, a fost lansat recent şi la Bucureşti, după ce fusese prezentat publicului la Cluj. La apariţia primului volum, în 2013, preşedintele României de atunci i-a acordat lui Vasile Adamescu Ordinul „Meritul Cultural al României în grad de Cavaler".

După un ocol atât de lung, ajungem şi la prietenie. Fără prieteni, n-aş fi izbutit aproape nimic în viaţă. În cazul meu, al unui nevăzător din copilărie, de la 11 ani, relaţionarea la ceilalţi, cu oferte din ambele părţi, e obligatorie. Un orb izolat e pierdut. Iar prieteniile trebuie să ştii să ţi le construieşti, să le cultivi, se cuvine să ai ce să oferi, iar dacă se întâmplă să nu ai mare lucru, să ştii să primeşti şi să asimilezi cu graţie, cu blândeţe, cu înţelegere, fără revendicări şi mai ales fără văicăreală. Sunt figuri ale prietenilor din copilăria mea de până la 11 ani pe care le evoc în romanul parţial autobiografic „O vară ce nu mai apune", apărut la Editura Humanitas în 2014, carte care a primit premiul Academiei Române în 2016. Nu i-am uitat, iar acele pagini, traduse de acum şi-n engleză, şi-n italiană, nu se vor lepăda de ei în veci. În interviurile pe teme literare acordate în ultima vreme îl evoc mereu pe poetul Ion Cristofor, care s-a lipit de mine la cenaclul elevilor „Lucian Blaga" din Cluj şi nu s-a mai dat dus, căutându-mă constant la internatul meu şcolar şi citindu-mi poezie, mai ales poezia secolului XX. Fără el, sunt singur astăzi, fără prietenia creată şi susţinută de el, fiindcă eu nu puteam să ies din internat să merg să-l caut oricând, n-aş fi reuşit să-mi construiesc devenirea literară. Iar astăzi, fără prieteni aş fi pe nicăieri. Din fericire, oriunde am de mers în ţară, pot să mă deplasez fără însoţitor, fiindcă am peste tot prieteni care să mă aştepte la tren, maşină, avion, care să mă-nsoţească unde am eu de peregrinat la faţa locului.

Aveți la postul național de radio o emisiune pe care o ascult cu plăcere. Este vorba de „Ochiul interior". Spontaneitatea cuvântului dumneavoastră și mesajul lui sunt de impact. Dar preocupările dumneavoastră sunt mult mai largi, nu țin numai de radio. Cariera pe care o aveți în spate e impresionantă. Vorbiți despre ea și cum ați reușit în viață.

Spontaneitatea şi prezenţa de spirit în limbaj provin pesemne de la pasiunea mea constantă faţă de disciplinele comunicării şi îndeletnicirea concretă cu ele. Se trag mai ales de la cariera de profesor de franceză şi engleză la nevăzători. Într-o clasă cu elevi fără vedere, fără tablă pe care să scrii pentru toţi, trebuie să vorbeşti atât de clar şi de exact, încât ei să înţeleagă uşor, dacă se poate din prima explicaţie. Exerciţiul produce în timp o uşurinţă a formulării. Jubilez că Ochiul interior se bucură de popularitate.

Realizez emisiunea din 1992, la extrem de inteligenta iniţiativă a mult regretatei jurnaliste Eugenia Grosu-Popescu din Radioul Public, care, pentru aprobarea proiectului, a găsit alţi jurnalişti de seamă, precum Ion Ghiţulescu şi Eugen Preda – care au înţeles că nevăzătorilor, cei mai fideli ascultători ai radioului, le este cu neputinţă să-şi transmită informaţia specifică obştii lor în mod eficient altfel decât prin radio. În Braille e greu să tipăreşti, să zicem, un săptămânal care să şi ajungă la cititori. Mi-a dat Dumnezeu şansa întâlnirii cu doamna Grosu-Popescu şi m-a înzestrat cu o voce care nu s-a alterat în timp, iar din anul 2000, de când realizez Ochiul interior împreună cu soţia mea, Nicoleta, calitatea eufonică a emisiunii a crescut sensibil, prezenţa ei la microfon fiind deosebit de radiogenică.

Spuneam că m-au pasionat disciplinele comunicării: poveştile, limbile străine, jurnalismul, povestitul, scrisul şi strategiile psihomorale ale oamenilor de a se relaţiona unii la alţii. În materie de literatură, am început cu poezia, dar, în cele din urmă, am trecut dealul la proză. Deşi sunt o natură mai degrabă epică decât lirică, n-aş fi izbutit să scriu proză dacă nu ar fi apărut la timp această fabuloasă invenţie a lui Ray Kurzweil, care este programul de sintetizare a vocii umane şi de citire sonoră a ecranului ordinatorului. Important a fost însă că pasiunea din copilărie pentru literatură nu m-a părăsit şi, cu dificultăţi mari de informare şi ţinere la curent, am mers pe firul acestui foc interior. Ceea ce mă bucură este că la peste şaizeci de ani scriu în continuare cu pasiune atât proză, cât şi poezie. Totuşi, proza are întâietate. Am încheiat recent un roman, sper să-l pot publica până la sfârşitul anului. Din vară încep altul, fiindcă am schema lui bine conturată.

Odată, la un stareț (e vorba despre un părinte francez convertit la Ortodoxie, Placide Desseille) a venit un frate să-l anunțe că unul dintre monahii obștii sale orbise. Starețul a cerut să fie chemat omul în cauză. Acesta a venit înaintea părintelui său și la întrebarea lui: „Nu mai vezi acum?" a răspuns: „Nu. Să nu spuneți că nu văd, fiindcă eu văd. Doar că văd altfel". Cum se vede viața altfel, domnule profesor, și ce gust are această viață?

E bine că ai amintit aici gustul vieţii. Viaţa are acelaşi gust pentru un nevăzător ca şi pentru văzător, minus bucuriile ochiului. Dar acesta, ochiul, să ne-nţelegem, dă şi de multe ori erori. Îmi lipsesc şi mie splendorile naturii, pe care mi le amintesc destul de bine, însă există şi altele pe care nu am apucat să le admir. Viaţa are acelaşi gust fiindcă şi pe nevăzători îi bucură prietenia, dragostea, umorul, petrecerile, voia bună, dansul, plăcerile intelectuale, care în sfera artei sunt nevoite să se limiteze la două din acestea, literatura şi muzica.

Monahul acela avea dreptate în planul spiritului. El vedea ceea ce apucase să cunoască până atunci. Apoi, s-ar prea putea, şi eu de asta-l bănuiesc, că el se referea şi la fenomenul memoriei vizuale, prezent la cei care-şi pierd vederea la maturitate. Imaginea lumii nu dispare, ea se cristalizează într-un fel, se schematizează. Dar când omul doreşte să-şi evoce o anume imagine, în caz că nu a renunţat la exerciţiul ochiului interior, va reuşi să reînvie pe retina memoriei imaginile cu pricina.

Dar aici mai apare un aspect de mare însemnătate: cecitatea inventează noi căi spre lume... Alfabetul Braille, de exemplu. Acest alfabet din şase puncte încadrabile într-un dreptunghi cu verticala de trei puncte şi orizontala de două constituie dovada impulsului adânc al fiinţei omeneşti de a interioriza forma superioară a comunicării prin scris în orice situaţie s-ar afla. De scris nu scrie decât spiritul, adică Divinitatea şi omul. Prin limbajul mimico-gestual se poate comunica, dar nu se poate scrie. Acest limbaj rămâne limitat la concretul indicabil cu degetul, trece foarte puţin peste acest nivel. În relaţia cuvânt-imagine, de referinţă este una din primele fraze ale lui Garcia Márquez din romanul „Un veac de singurătate": „Lumea era atât de recentă, încât lucrurile nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi, trebuia să le arăţi cu degetul". Braille-ul, alfabet creat de un adolescent orb francez între cei treisprezece şi şaisprezece ani ai săi (Louis Braille – 1809-1852), atestă puterea energiilor umane de a face din tactilitate un factor de comunicare la distanţă. Apoi, în braille, tactilitatea devine agent de producţie, de emisie şi de recepţie grafică. Grafemele tactile se dovedesc a funcţiona ca vehicul al întregii vorbiri.

Deci, chiar dacă monahului i s-ar fi putut reproşa că, de fapt, fizic, nu mai vede, el putea să vină cu replica: nu s-a inventat încă mijlocul de a-mi interzice scrisul în orice împrejurare m-aş afla.

Sunteți supărat pe Dumnezeu pentru această cruce pe care o purtați?

Cum să fiu supărat? Sunt multe dimensiuni ale lumii pe care, dacă aş fi văzut, nu le-aş fi cunoscut. Unele au fost mărturisite în rândurile de mai sus. Apoi, citiţi romanul „O vară ce nu mai apune". Tratez acolo totul cu un firesc care pe unii i-a nedumerit straşnic.

Sunt un credincios binedispus. Practicant, nu duminică de duminică sau sărbătoare de sărbătoare, dar merg la biserică. Când nu păşesc în ea, ascult Liturghia la radio sau la tv. Dar în parohia mea, la Biserica Pantelimon Capra, am parte de preoţi dăruiţi de Dumnezeu cu har şi de calitatea unor voci din cor care tuturor ne împodobesc bucuria. Merg alteori cu mare încântare la biserica din satul Drăgănescu pentru comuniunea cu duhul Părintelui Arsenie Boca şi pentru întâlnirile pline de lumină cu părintele Răzvan Petcu. Pe Părintele Arsenie l-am citit constant şi, zic eu, profund în ultimii ani. Nu l-am cunoscut în persoană. M-a ajutat mult, m-a ajutat concret în împrejurări deosebit de grele, transmiţându-mi, fără echivoc, ce nu trebuie să fac. Pe la răscruci, îl simt alături de mine. Mai frecventez slujbele mănăstirilor din Prahova, Zamfira, Ghighiu și Vărbila. De reţinut că mă trag dintr-o familie şi dintr-o tradiţie puternic greco-catolică din nord-vestul ţării. Nu ţin însă deloc la diferenţele dintre cele două Biserici apostolice, Ortodoxă şi Catolică.

Aţi fost președintele Asociației Nevăzătorilor din România. Ce sprijin ați avut din partea Bisericii Ortodoxe Române?

Biserica Ortodoxă a ajutat deja comunitatea noastră organizând pentru nevăzători, prin Agenţia BASILICA, două pelerinaje la Locurile Sfinte cu preoţi-ghizi şi cu anume avantaje organizatorice şi materiale. Ochiul interior a reflectat pe larg experienţa acestor pelerinaje. Am avea nevoie însă de sprijin financiar privind achiziţionarea unei tipografii Braille mai mari şi mai performante. Eu am procurat, fără nici un ban public şi fără eforturi financiare din partea Asociaţiei, un întreg ansamblu tipografic în timpul mandatului meu. Dar, tehnic vorbind, maşinile sunt la apusul carierei, iar marca respectivă nu se mai produce. Statul stă deocamdată şi ne contemplă curios. Biserica s-a dovedit mult mai receptivă şi sperăm că va veni în sprijinul accesului specific la informaţie, la cultură, la studiu şi pregătire profesională, la accesul la Sfânta Scriptură în Braille, deci în sistemul cel mai intim de lectură al orbilor. Reţineţi vă rog că, deşi există Biblia înregistrată audio, nu avem încă Biblia integral tipărită în Braille, mă refer la ediţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!