Patristica
Viaţa creştină - urcuş spre Ierusalimul ceresc

Viaţa creştină - urcuş spre Ierusalimul ceresc

Omul credincios este chemat la o aprofundare continuă a relaţiei sale cu Dumnezeu. Inactivismul, indiferenţa ori stagnarea în plan duhovnicesc echivalează cu pierderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Tentat de perspectiva raţionalistă şi tras în jos de ideologii secularizante tot mai agresive, omul actual pierde simţul realităţii transcendente, acel „dor de Dumnezeu“ despre care vorbeau Părinţii Bisericii odinioară, lăsându-şi aproape toate energiile fiinţei sale în seama grijii obsesive faţă de nevoile materiale.

Pregătirea apercep­ti­­vă Cunoaşterea lui Dumnezeu, pe ca­­re Mântuitorul Ii­sus Hristos o identifică cu via­­ţa veşnică (In. 17, 3), este un pro­ces ale cărui dimensiuni e­­senţiale, cea raţională şi cea du­­hovnicească, se în­tre­pă­trund în mod complementar. Re­­­cep­ta­rea intelectuală a me­sa­­jului cre­dinţei constituie o pre­­misă ne­cesară adâncirii prin experi­en­ţă spirituală a da­­telor Re­ve­la­ţiei. Reflecţia creş­tină este mân­tuitoare, aşa­dar, numai da­că mijloceşte an­ga­­jarea noas­tră într-un parcurs exis­ten­­ţial progresiv, al că­rui ţel es­te unirea cu „Dum­nezeu-Cel-Viu“ (Mt. 16, 16). Sun­tem, astfel, chemaţi la o înăl­ţare a firii noas­tre lăuntri­ce către zările in­finite ale de­să­vârşirii. A­ceas­tă finalitate nu poate fi atinsă brusc, din ca­­uza naturii umane slă­bite de pă­catul care i-a deve­nit propriu după căderea din as­cul­ta­re de Dumnezeu a omului pa­ra­d­isiac. Din acest motiv, o­mul tre­buie mai întâi să se vin­dece de urmările neascul­tă­rii, lup­tân­­du-se cu sine, pentru a pu­tea să se împărtăşească, apoi, din plinătatea divină a ha­rului Du­hului Sfânt. Fiind „jos“, are de urcat treptele că­tre locul de „sus“, de unde a că­zut. Are de ur­cat o scară invizi­bi­lă.

Anunţarea temei

Dorind să evidenţiem, atât cât ne este posibil pe calea cu­vin­­telor scrise, caracteristicile şi etapele acestei înălţări du­hov­niceşti, vom apela, pentru i­lus­trare şi sprijin explicativ, la cel mai reprezentativ simbol al spi­ritualităţii creştine legat de a­ceastă temă, Scara raiului sau Climax-ul Sfântului Ioan Scă­rarul.

Tratarea - Viaţa noastră este o chemare către înălţimile Duhului

În literatura duhovnicească a Răsăritului ortodox nu există o lucrare care să descrie mai a­mă­nunţit decât cea pe care am in­vocat-o fazele ascetice ale în­toar­cerii noastre de la păcat la sfin­ţenie. Desigur, înaintea ei, Sfân­tul Grigorie de Nyssa des­chi­­sese deja tema urcuşului su­fle­tesc al omului „în virtute şi în bine“ (Despre viaţa lui Moi­se). Marele teolog capadocian i­lus­trează ascensiunea minţii că­tre înălţimile Duhului, prin slu­jirea virtuţii, folosind o com­pa­­raţie inspirată din lumea fi­zi­că. Sfântul Părinte face o a­so­ci­ere contrastivă între corpu­ri­le grele cu formă rotundă, care, lă­sate să se rostogolească din vâr­ful muntelui, deşi neîm­pin­se de nimeni, dobândesc o vi­te­ză din ce în ce mai mare, şi su­fle­tul care, dezlegat de poftele ne­curate, capătă forţă cres­cân­dă de a străbate sfere du­hov­ni­ceşti tot mai înalte. Pentru o­mul angajat în acest progres in­­terior continuu, fiecare culme cu­cerită este totdeauna un punct de plecare pentru o nouă al­titudine spirituală.

Deşi scrisă de un pustnic ve­­ri­­tabil şi dedicată vieţii că­lu­­gă­reşti, Scara Sfântului Cu­vios Ioan al Sinaiului a dobândit o va­­loare duhovnicească de­osebit de mare pentru toţi creştinii care sunt dornici de a-L „vedea“ pe Dumnezeu la ca­pătul efortului lor de au­to­per­­fecţionare spi­ri­tuală. În a­dân­ca ei socotinţă pe­dagogică, Bi­serica a rânduit po­menirea Sfân­tului Ioan Scă­ra­rul şi a ce­le­brei sale opere în­tr-o peri­oa­dă de maximă sârgu­inţă as­ce­­tică, Postul Mare (în Du­mi­ni­ca a 4-a), învăţându-i pe creş­­tinii care se pregătesc să în­tâmpine marele praznic al În­­vierii Domnului că aceasta nu se poate realiza decât prin par­curgerea treptelor des­pă­ti­mi­rii şi ale împlinirii porunci­lor sfin­te, cu ajutorul permanent al Duhului Sfânt. Viaţa creş­ti­nă trebuie să se des­fă­şoa­re ca o în­lănţuire ascen­den­­tă de vir­tuţi, indicate de au­torul Scării prin treizeci de trep­te, după nu­mărul anilor Mân­tuitorului la momentul pri­mirii Botezului în râul Ior­dan. Opţiunea pentru tema scă­rii îşi are ins­pi­ra­ţia în mis­ti­ca bi­blică vetero-tes­ta­­men­ta­ră, a­du­când aminte de ce­le­bra scară ca­re, în visul Pa­tri­ar­hului Ia­cob, lega cerul de pă­­mânt, la ca­pă­tul ei superior fi­­ind Însuşi Dum­nezeu, Care îi vorbea omului (Facere, cap. 28).

De la întunericul patimilor către frumuseţea luminoasă a virtuţii

În viziunea teologică a Scă­rii raiului, apropierea omului de Hristos nu este posibilă de­cât prin înstrăinarea de răul mo­­­ral, de păcat. Purificarea de pa­timi este o lucrare sta­di­a­­­lă, la fel ca şi umplerea firii de ha­rul virtuţilor. Stările su­fle­­­teşti ne­gative, de omorâre a ma­­ni­fes­­tărilor păcatului, se tran­­­sfor­­mă, prin osteneală în­­tru bi­ne, în faze pozitive, lu­mi­­­noase, de acces progresiv la pla­­nurile vie­ţii în Dumnezeu. Pă­­răsind mre­jele iluzorii şi o­tră­­vitoare ale păcatului, min­tea şi sim­ţi­rea se apropie, că­lă­­­uzite de lu­cra­­rea trans­fi­gu­ra­­­toare a Du­hu­­l­ui Sfânt, de Iz­­­vorul absolut al sfinţeniei. Ast­fel, dacă pri­me­le trepte în­deam­nă la le­pă­da­re senină de lu­me (adică de tot ce constituie, în ea, sursă a is­pitelor), în­­străinare de gân­du­­rile de­şer­­tăciunii şi ascultare de voia lui Dumnezeu, ultimele trep­te ale Scării duhovniceşti sunt re­zervate celor mai mari fru­mu­seţi ale sufletului: sfân­ta şi fe­ricita rugăciune, libertatea de patimi (apathia) şi iubirea. Ca omul să ajungă la de­să­vâr­şi­­rea unirii cu Dum­nezeu, el tre­­buie să devină dra­goste (a­ga­­pé) în toate fibrele fiinţei sa­­le, ceea ce înseamnă, de fapt, a­de­v­ărata asemănare cu Du­m­nezeu, adi­că îndumne­ze­i­rea o­mu­lui (theo­sis). Deşi aşa am fi ten­taţi să credem, acest ur­cuş spi­­ritual nu implică mij­loa­ce pur contemplative, ci are, tot­o­­­da­­tă, un caracter prac­­tic, ac­cen­­tuând valoarea fap­tei con­cre­te în lucrarea de­să­vârşirii de sine. Apo­fa­tis­mul se îm­bi­nă, deci, armonios, cu filosofia prac­tică a vieţii în e­vlavie, în­tr-o experienţă re­li­gi­oasă de ma­xi­mă intensitate.

Existenţa creştină presu­pu­ne, aşadar, dinamismul speci­fic că­lătoriei pământeşti spre o des­­tinaţie cerească, „noul Ie­ru­­sa­­lim“, cetatea eshatologică a con­vieţuirii divino-umane (A­poc. 21, 2-3). Învrednicirea de a­cest lăcaş ceresc se reali­zea­­ză prin căutarea continuă a slavei lui Dumnezeu, a ha­ru­lui Său mân­tuitor. Luând, în­să, amin­te la cuvântul reve­la­tor al unui sfânt filocalic, Mar­cu Ascetul, şi anume că „Dum­nezeu este as­­cuns în po­runcile Sale“, în­vă­ţăm că cea mai eficientă cale de a-L că­u­ta pe Dumnezeu es­te să-I îm­pli­nim voia, cu­prin­să în ade­vă­rurile de credinţă şi po­­r­un­ci­le pe care ni le-a desco­pe­­rit prin profeţi şi, plenar, prin Fi­ul Său întrupat, Iisus Hris­tos. Me­diul cel mai stimu­la­­tiv pentru o astfel de orien­ta­re du­hov­nicească a vieţii este cel ha­ric, adică Biserica, Tru­pul în­dumnezeit şi comunicant al Mân­tuitorului, trecut prin jert­­­fa Crucii şi preaslăvit prin În­­­viere. Aici primim, dacă sun­tem deschişi şi râvnitori su­fle­teş­­te, „duhul vieţii în Hris­tos Iisus“ (Rom. 8, 2), ne­ce­­sar pentru a parcurge, „de la un vârf spre altul“, scara de­să­vârşirii lă­untrice.

Asocierea

Primind cu cea mai adâncă e­vlavie pilda Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, Care a trecut firea Sa u­ma­­nă prin toate încercările tru­­peşti şi spirituale (flă­mân­zi­­rea specifică postului, dure­rea, re­zistenţa fizică, răb­da­rea, sme­renia, rugăciunea in­ten­să, ier­­tarea deplină dată vrăj­­­ma­şi­lor etc.), ca în punctul cul­minant al lucrării Sale să o um­ple de harul îndumnezeitor al În­vi­e­­rii, noi, creştinii, suntem che­maţi să urmăm acelaşi drum as­cendent pentru a pu­tea intra, cu sufletele înviate din păcat, în aceeaşi lumină a În­vierii lui Hristos.

Generalizarea

Aşadar, viaţa creş­tină au­ten­­ti­că este, după o frumoasă ex­pre­sie a părintelui Dumitru Stă­­niloae, înălţarea „spre Ii­sus, prin adâncul nostru“.

Aplicarea

Să aşezăm, aşadar, întrea­ga noas­tră fiinţă pe Scara îna­in­tă­rii spre Hristos, ca, în­dru­maţi pâ­nă la ultima treap­tă de Du­hul Sfânt, să dobândim ca­lita­tea mult râvnită de ce­tă­ţeni ai Ierusalimului ceresc.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!