An omagial
Vindecarea, între medici şi sfinţi taumaturgi

Vindecarea, între medici şi sfinţi taumaturgi

Adrian Agachi, 05 Decembrie 2012

Relaţia dintre medici şi sfinţi, dintre profesia medicală şi Biserică în general, nu a cunoscut întotdeauna doar momente pozitive. Adesea, cele două aspecte s-au aflat în neconcordanţă, iar uneori chiar în conflict deschis. Este important să observăm care sunt elementele-cheie care au definit şi încă mai definesc atitudinea Bisericii faţă de doctori şi de profesia medicală în general.

În Antichitate, lucrurile erau destul de amestecate în ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi profesia medicală. Medicii aveau două variante de a învăţa propria meserie, şi anume: ucenicia alături de un doctor priceput sau participarea la lecţiile oferite de câţiva specialişti renumiţi în oraşele principale ale lumii (vezi studiul lui John Duffy, "Byzantine Medicine in the Sixth and Seventh Century: Aspects of Teaching and Practice", în: Dumbarton Oaks Papers, XXXVIII (1984), pp. 21–27). Nu trebuie, însă, să ne închipuim că lecţiile primite fie în cadrul uceniciei, fie la aceste cursuri erau unele moderne cu exemple practice numeroase şi care permiteau studenţilor să îşi desfăşoare activitatea cu un grad ridicat de succes. Medicina era o combinaţie diversă între filozofie, botanică, zoologie, anatomie umană şi magie pură. De aceea, în primele veacuri, creştinii au avut o atitudine rezervată în general faţă de medici. Medicii obişnuiau nu doar să împrumute multe "leacuri" din cadrul magiei păgâne, ci şi să fie persoane însetate de bani şi de onoruri. Din punct de vedere politic, doctorii au început să aibă o ascensiune din ce în ce mai mare. Datorită studiilor efectuate şi, uneori, rezultatelor deosebite, ei au început să deţină o putere politică tot mai importantă (vezi studiul lui Barry Baldwin, "Beyond the House Call: Doctors in Early Byzantine History and Politics", în: Dumbarton Oaks Papers, XXXVIII (1984), pp. 15-19). Să ne amintim aici chiar exemplul unui medic creştin şi anume Cezarie, fratele Sfântului Grigorie Teologul, care a ajuns să aibă o funcţie importantă la curtea lui Iulian Apostatul. De asemenea, datorită profesiei lor, medicii erau consideraţi responsabili pentru o serie de acte total inumane. Istoria conservă exemplele unor doctori care ofereau poţiuni avortive sau care erau foarte pricepuţi în crearea unor otrăvuri eficiente. Este adevărat şi că aceste exemple au fost hiperbolizate într-un mod total inutil şi lipsit de măsură. Creştinii mai aveau, însă, un motiv pentru care atitudinea lor faţă de doctori putea fi ambivalentă sau chiar rigidă, şi anume apelul la sfinţii făcători de minuni. Ştim că una dintre harismele principale ale sfinţilor constă în posibilitatea vindecării miraculoase a celor bolnavi. De aceea, în primele secole creştine, ei au fost consideraţi singurii doctori eficienţi. Creştinii se îmbulzeau în pustie pentru a ajunge la ei. De aceea, exemplele de creştini trataţi sau vindecaţi de medici în primele secole sunt foarte puţine, în schimb precizările hagiografice cu privire la vindecarea miraculoasă a numeroşi creştini de un sfânt sau altul sunt extrem de numeroase. Sfinţii, însă, nu se opuneau medicilor. Uneori, ei conlucrau cu aceştia şi îi trimiteau pe cei bolnavi care veneau la ei pentru a primi un tratament de la un anumit medic cunoscut. Alteori, ei îi îndemnau pe creştini să se ferească de medicii din zonă care erau corupţi sau nepricepuţi.

Schimbare de atitudine

În timp, odată cu apariţia majorităţii spitalelor creştine, rolul medicilor a început să fie din ce în ce mai important. Biserica a încercat să se concentreze asupra profesiei medicale şi a importanţei acesteia, recunoscând validitatea şi semnificaţia ei. Cu toate acestea, locaţia spitalului creştin nu a fost separată de lăcaşurile creştine, majoritatea covârşitoare a acestora ajungând să fie deschise în cadrul mănăstirilor. Medicii conlucrau alături de preoţi, monahi sau monahii. Dacă la început medicii erau puţini şi nu acceptau în general să ofere consultaţii sau tratamente gratuite, ei au evoluat apoi într-o categorie socială tot mai extinsă şi care a devenit deschisă slujirii creştine a aproapelui. Din nefericire, implicarea tot mai mare a acestora în cadrul spitalelor creştine a condus şi la divergenţe semnificative care au dus în cele din urmă la "secularizarea" instituţiilor respective încă din secolele XI-XII. Teologul american Stanley Harakas observa: "La începutul perioadei bizantine târzii, au avut loc două dezvoltări importante care prezintă un interes semnificativ atât pentru medici, cât şi pentru creştinii ortodocşi. Pe de o parte, după aproape un mileniu de implicare, supravegherea directă şi finanţarea spitalelor de către Biserică a ajuns la sfârşit. Asociaţiile medicale au preluat conducerea spitalelor începând cu secolul al XII-lea beneficiind totodată de ajutorul imperial, iar doctorii au început gradual să se ocupe de administraţia spitalelor. Aşadar, Biserica a rămas fără acces la vindecarea bolnavilor prin intermediul instituţiilor medicinei raţionale" (Stanley Harakas, Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition, The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 99). Spitalele s-au "secularizat" în cadrul Imperiului Bizantin odată cu dispariţia finanţării lor de către Biserică. Medicii au început să se ocupe de administrarea totală a acestora. Poate că lucrurile nu ar fi fost cu adevărat tragice, dacă în cursul următoarelor opt secole situaţia nu ar fi degenerat, ajungându-se în prezent la eliminarea completă a elementului religios din cadrul spitalului în Occidentul Europei.

Este suficientă vindecarea trupească?

Oricât de mult ar încerca medicina modernă să bată monedă pe vindecarea trupului şi creşterea duratei de viaţă, nu putem înceta să ne întrebăm de ce trebuie efectuate amândouă prin excluderea lui Dumnezeu din viaţa persoanei bolnave. Acest amalgam de medicamente, tratamente ultramoderne şi doctori pricepuţi nu are cum să ajungă la sufletul nostru. De vreme ce în zona medicală doar trupul este important, trebuie oare să ne mirăm că ne simţim ca şi cum am fi la extrema cealaltă, în mâinile unor aşa-numiţi creştini care de-abia aşteaptă ca trupul să moară, pentru ca sufletul să fie în fine liber? Extremele acestea sunt la fel de dăunătoare. În România avem încă permisiunea de a stabili capele în cadrul spitalelor, iar medicii nu se supără pe preoţii care vin şi discută cu bolnavii în dese rânduri, dar situaţia dramatică din Occident unde simpla rămânere de partea lui Dumnezeu poate să însemne finalul carierei medicale (vezi cazul asistentei Margaret Forrester, care a fost concediată pentru că a decis să critice avortul din punct de vedere creştin) este una care nu mai poate fi neglijată. Este momentul să regândim relaţia dintre doctor şi Biserică şi dintre bolnav şi Biserică, pentru că lucrurile încep să ia o turnură neaşteptată. În materialul următor vom discuta cazurile speciale ale preoţilor care au fost totodată şi doctori şi importanţa acestora în cadrul istoriei Bisericii.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!