Repere şi idei
Vinovăţia mediului

Vinovăţia mediului

Nicușor Deciu, 26 Septembrie 2016

În urmă cu ceva vreme am avut ocazia să vorbesc cu o persoană al cărei fiu se încurcase cu drogurile. Cu tot efortul părinţilor şi cu toate bunele intenţii ale băiatului, acesta nu se putea elibera din robia narcoticelor. După fiecare tentativă, după fiecare internare la dezintoxicare, tânărul revenea în cercul său de prieteni, în acel mediu în care se şi deprinsese cu obiceiul de a se droga şi după o perioadă ceda iarăşi ispitei. Acesta este un exemplu puţin spus dureros, din păcate, din foarte multele ce s-ar putea da cu privire la influenţa nefastă a mediului asupra copiilor noştri şi chiar asupra noastră. Iar asta se întâmplă în ciuda educaţiei pe care ne străduim s-o oferim, aşa cum şi noi, la rândul nostru, am primit-o. De mic am auzit din gura părinţilor cuvinte de genul: Fii atent la anturaj, vezi în ce grup te învârţi, ai grijă în ce mediu stai! Şi probabil că majoritatea dintre voi aţi auzit astfel de îndemnuri, iar acum, când am ajuns părinţi, le transmitem şi noi copiilor noştri. Posibilitatea ca un anumit tip de mediu să-i înrâurească pe cei tineri este majoră. În discuţiile pe care le port cu prietenii, ajungem fără excepţie la aceeaşi concluzie: mediul este o mare plagă, trebuie să fim extrem de prevăzători, trebuie să-i ferim pe copiii noştri de „tovărăşiile rele care strică obiceiurile bune”.

Totuşi, undeva în adânc am o îndoială. De acord, mediul este rău. Dar din ce pricină este rău? Nu-i un picuţ ciudat? Dacă noi toţi sau cei mai mulţi dintre noi suntem buni - sau cel puţin bine intenţionaţi, cum se face totuşi că mediul e rău? Ce e mediul dacă nu suma iradierii inimilor noastre, a propriei noastre valori personale ce se manifestă în afară? Şi atunci, dacă noi iradiem bunătate şi frumuseţe, cum se face că mediul e viclean? Toţi ne credem buni sau cel puţin mai buni decât mediul general. Prin urmare, lucrurile sunt contradictorii: noi suntem buni, dar mediul în care trăim şi la care participăm e rău! Extrem de ciudat! Personal, nu văd aici vreo logică. Mă gândesc însă că undeva în raţionamentele noastre s-a strecurat o eroare. Aşa că, ce-ar fi să schimbăm un pic optica? Să ne asumăm şi noi măcar o parte de vină pentru că mediul este aşa cum este. Oare nu cumva suntem şi noi un pic vicleni? Dacă recunoaştem asta, ar mai fi o şansă ca mediul să se schimbe în bine. Cum? Schimbându-ne pe noi înşine şi afirmându-ne libertatea de creştini. Şi cum să ne afirmăm libertatea? Prin a nu sta pasivi şi a fi robiţi de mediu, ci a lupta cu viclenia din noi înşine şi implicit cu mediul. Altfel, a afirma doar că mediul e rău şi noi buni şi că lumea se duce de râpă nu reprezintă decât o evaziune, o abdicare de la statutul nostru de făpturi zidite după chipul lui Dumnezeu, apte să aleagă binele şi să refuze răul. Aşa cum remarca şi Dostoievski în Jurnalul său: „Făcându-l pe om responsabil, Creştinismul recunoaşte libertatea lui. Pe când, făcându-l pe om dependent de fiecare eroare în alcătuirea societăţii, doctrina mediului îl împinge pe om până la abdicarea totală de la personalitate, până la absoluta lui scutire de orice îndatorire personală…”

Şi cum mai concret s-ar impune să luptăm cu mediul? Desi­gur, nu cu bâta sau cu vreo mândră putere omenească. Dar cum? Fiecare va vedea în cazul său concret cum să facă, după puterea fiecăruia. Pentru a exemplifica această luptă vă voi da o pildă vie. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul a slujit vreme de treizeci şi trei de ani la o bisericuţă din Piaţa Omonia, în mijlocul vacarmului Atenei. Chiar la începutul acestei perioade a avut o mare ispită. Peste drum de biserica lui avea prăvălia un vânzător de discuri de patefon, care, pentru a-şi face reclamă, proba respectivele discuri; muzica răsuna cu putere chiar în timpul Sfintei Liturghii, iar la uşa bisericii era un adevărat „tărăboi drăcesc”. Părintele era extrem de tulburat, nu se mai putea ruga; se gândea chiar să plece de la acea bisericuţă în care îşi dorise tare mult să slujească. A încercat să vorbească cu vânzătorul să oprească patefonul măcar în timpul Sfintei Liturghii, dar acesta a răspuns că nu poate renunţa la probarea discurilor, că din asta trăia etc. Atunci părintele s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate o soluţie, pe care i-a şi descoperit-o într-o anumită împrejurare: „Intensitatea rugăciunii tale trebuie să fie mai mare decât intensitatea zgomotului lumii din afara bisericii; undele rugăciunii tale să aibă forţa să absoarbă undele lumii”. Aşa a făcut Cuviosul Porfirie şi de la următoarea slujbă, deşi afară gramofonul cânta furios, el nu-l mai auzea, era cu mintea lipită de Dumnezeu. Şi tot aşa s-a întâmplat la toate Liturghiile ce au urmat. Aşadar, fiecare are lupta lui cu mediul. Cuviosul Porfirie a avut-o pe-a sa şi a biruit.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!